Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 03 - Scena 01

ACTUL III

Același decor spre sfârșitul lunii august. Dimineață ce, cu lumina ușor obosită, de vag început de toamnă.

SCENA 01

Corina, Stefan

Corina (într-o rochie caldă de casă. Stefan în pantaloni gri, pulover albastru, cu mâneci lungi și închis la gât. Ținuta lor arată o dimineață rece de munte. Corina, pe terasă, în stânga, pe un șezlong, aproape paralel cu rampa, privește afară, spre culise, într-un fel de reverie atentă ca și cum ar urmări ceva foarte important, ce se petrece acolo. În hol, comod instalat într-unul din fotoliile albe de nuiele, Stefan citește o carte. La ridicarea cortinei, o clipă de tăcere prelungește această situație, care durează probabil mai de demult): Încă una…

Stefan: Ai spus ceva?

Corina: A mai căzut încă una. E a șaptesprezecea. Ieri au fost unsprezece. Alaltăieri cinci.

Stefan: Vrei să le numeri pe toate?

Corina: Aș vrea! Sunt așa de multe, că mi-ar trebui o eternitate… Stefan!

Stefan (fără să-și întrerupă lectura): Daa…

Corina: Pot să spun o prostie?

Stefan: Te rog. Nu te jena.

Corina: Eu până acum nu văzusem niciodată cum cade o frunză. Credeam că se rupe și cade.

Stefan: Ai intuiții miraculoase, Corina. Închipuiește-ți că într-adevăr asta e singura metodă a frunzelor de a cădea: se rup și cad. Mă epatezi.

Corina: Și tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranță. Nu știi, nu bănuiești câte gesturi mărunte sunt într-o cădere de frunză… (Tăcere.) Optsprezece…

Corina: Zic, optsprezece. A optsprezecea frunză de azi-dimineață.

Stefan: Corina!

Corina (întrebare mormăită): Mmm?

Stefan: Te plictisești?

Corina: Da, dragul meu. Mă plictisesc. Mi se întâmplă prima oară în viață — și e delicios.

Stefan: Eu te plictisesc?

Corina: Da, dragul meu. Mă plictisești — și n-am să te uit niciodată din cauza asta… Hm! E curios poate: eu n-am cunoscut până acum decât numai oameni amuzanți. Tu ești primul care nu mă amuză.

Stefan: Mă flatezi, Corina.

Corina: Nu, nu — sunt foarte sinceră. În prima zi când ne-am vorbit, țiu minte că mi-ai spus: "Eu sunt un tip terre-à-terre: plat". Credeam că te lauzi, dar nu te lăudai. Ești într-adevăr foarte terre-à-terre, Stefan. N-ai vervă. N-ai fantezie. Și taci. Taaci! Tu ești primul om din viața mea care tace.

Stefan: Sunt primul care te iubește, Corina.

Corina; Poate că e totuna… Te ascult ore întregi cum taci. Ai tot felul de tăceri: vorbărețe, răstite, calme, somnoroase… De la tine am învățat și eu să tac. Nu găsești că fac progrese?

Stefan: În momentul ăsta, nu.

Corina: Ai dreptate, acum nu. Am gust de vorbă, dar o să-mi treacă. De obicei însă, fii loial, Stefan, și recunoaște: am învățat să tac. Mă mir și eu uneori când mă surprind tăcând. Nu mă recunosc. Mi se pare că ani de zile am trăit într-un vacarm, și că a încetat dedată. Era vacarmul meu personal, erau gesturile mele, pașii mei, mâinile mele, care se agitau… Eram plină de gesturi, ca un pom plin de vrăbii…

Stefan: Dacă nu mă înșel, e o imagine.

Corina: Da, dragul meu. Iartă-mă. N-am să mai fac. Dar lasă-mă s-o termin pe asta: tot am început-o. Ziceam: ca un pom plin de vrăbii Ai venit tu, le-ai speriat și s-au dus. Acuma, uite-mă aici, fără gesturi, fără vorbe… (Tăcere. Își duce mâna la ureche ca și cum ar asculta bătaia unui ceas de mână.) Îl auzi?

Stefan: Ce?

Corina: Pulsul.

Stefan: Nu.

Corina: Eu îl aud. E ciudat cum nu l-am auzit douăzeci și cinci de ani… Ș-acuma îl aud. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știam… Din câte voci mici e făcută o mare tăcere… Stefan, tu le auzi?

Stefan: Ce să aud?

Corina: Vocile.

Stefan: Una singură, Corina: pe a ta.

Corina: Eu am mai multe, dragul meu. Abia aici le-am descoperit. Vocile mele interioare…

Stefan: Trebuie să fie un scandal când vorbesc toate-deodată…

Corina: Nu. Se înțeleg destul de bine între ele… (Tăcere.) Nouăsprezece. A căzut a nouăsprezecea frunză.

Stefan: Înseamnă pe hârtie, să nu le uiți.

Corina: Nouăsprezece într-o singură dimineață; nu e mult? Vine toamna. Mi se pare că a și venit. E o pată roșcată pe Hășmașul Mare. Ieri era mai palidă, azi-dimineață mai aprinsă… Septembrie…

Stefan: Încă nu.

Corina: Ba da. Două zile, trei zile, și pe urmă… (Tăcere.)

Stefan (își închide cartea, se ridică de la locul lui, vine spre ea, se oprește lângă șezlongul ei, jumătate pas în urmă, îi pune ușor mâna pe umăr): Ce e cu tine?

Corina (ridica din umeri, fără să-l privească): Știu eu? Septembrie..

Stefan: Cum te-ai schimbat, Corina! Ești tu fata pe care am întâlnit-o aici, pe terasa, acum douăzeci și… câte zile?

Corina: Nu, le-am numărat. Mai târziu o să le vină și lor rândul. Acuma sunt ocupată cu frunzele.

Stefan: Ești tu? Aveai un surâs scurt, bătăios. Unde e? Grava mea iubită!

Corina: Mai spune odată.

Stefan: Ce?

Corina: "Grava mea iubită".

Stefan: Îți place?

Corina: Mă surprinde. Nu credeam că voi putea fi o iubită gravă. (Încercând să glumească.) Nu era genul meu… gravul meu domn. Necunoscutul meu domn.

Stefan: Ce vrei să spui?

Corina: Eu nu vreau să spun nimic. Cel mult aș vrea să întreb.

Stefan: Întreabă.

Corina: Dar să nu râzi. (Se ridică de la locul ei: cu o foarte mare simplicitate, fără și sconteze niciun efect:) Stefan, cine ești tu?

Stefan: Nu m-am prezentat?

Corina: Te-am rugat să nu râzi. Cine ești? Ești un domn bun cu un șezlong și cu câteva manii simpatice de vacanță. Și pe urmă? Și mai departe?

Stefan: Mai departe…

Corina: Da. Știu cine ești în august. Dar în septembrie, cine ești?

Stefan: Ei bine, Corina, în septembrie și în octombrie, "mai departe", cum zici tu…

Corina: Stefan.

Stefan: Da.

Corina: Vrei să faci un lucru oribil.

Stefan (scurtă privire întrebătoare).

Corina: Vrei să răspunzi.

Stefan: M-ai întrebat.

Corina: N-am întrebat nimic.

Stefan: Corina…

Corina: N-am întrebat nimic. Nu vreau să-mi spui nimic.

Stefan: Totuși…

CORWA: Te rog, Stefan, te rog, taci. Tu, care știi să nu taci așa de bine, taci și de astă dată. Nu te întreb, nu-ți cer, nu vreau, nu mă interesează…

Stefan: Corina, ce înseamnă copilăria asta? Liniștește-te.

Corina: Lasă-mă, te rog, lasă-mă. Sunt zăpăcită. Nu știu ce spun. Nu știu ce întreb. Nu întreb nimic. Lasă-mă singură, cinci minute, două minute.

Stefan: Dar nu se poate. Dar trebuie să-mi explici.

Corina (aproape de lacrimi): Nu am nimic de explicat. Lasă-mă, îți spun, lasă-mă…