Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 02 - Scena 14

ACTUL II

SCENA 14

Aceiași, Jeff

Jeff intră în scenă, coborând scara din fund, acceptă să-i vorbească lui Stefan, pentru că în cei doi intruși simte o primejdie comună. Dar e sobru, fără comunicativitate, atitudine de "serviciu comandat".

Stefan: Ce e nou, Jeff?

Jeff: A auzit voci și a vrut să coboare. Am încercat s-o opresc, n-a vrut și… am închis-o. Uite cheia.

Stefan: Dă-o-ncoa. (Către cei doi intruși:) Așa. Și acum să stăm liniștiți de vorbă.

Domnul (țipând mereu): Cu dumneata nu stau de vorbă, dom’le. Nu te cunosc.

Stefan: Rău faci. Ascultă-mă. Ascultați-mă. Dumneavoastră vreți s-o vedeți pe domnișoara Weber? N-o s-o vedeți. Nu e. Nu mai e. O să strigați. O dată, de două ori, de nouă ori. Și n-o să vie. Vedeți, cheia asta? E de la odaia ei. (Pune cheia în buzunar.) Cred că înțelegeți.

Domnul (gest de protest).

Stefan: A! Știu ce o să spuneți. Că, țipând, v-ar putea auzi cineva. Un vecin… un jandarm…

Domnul (gest de satisfacție, care vrea să spună: "Ei vezi? Ei vezi?").

ȘȚEFAN: Eroare, Domnul meu. Profundă eroare. Ziceați că ați venit cu automobilul. Mă rog, ați văzut dumneavoastră pe tot drumul, până aici, o casă?

Maiorul: O singură casă?

Madame Vintila: Un bordei?

Bogoiu: N-ați văzut. Și de unde să vedeți daca nu e?!

Stefan: Suntem singuri. Absolut singuri. Până la Ghilcoș, paisprezece kilometri.

Jeff: Până la Gheorghieni, treizeci și șase.

Stefan: Cine să vă audă până acolo? (Domnul și Cucoana ascultă consternați, reduși la tăcere de "logica faptelor".) Prin urmare, nu e mai bine să stă cuminte de vorbă? O să ne înțelegem. Ia dumneata loc. (Îl ia pe Domn și-l duce din nou pe șezlong. Domnul se lasă greu, dar nu rezistă propriu-zis — mai ales Corina fiind lângă el și ajutându-l, cu multe menajamente, să se așeze.) Și dumneata… (Îndreptându-se spre Cucoana:) Dumneata aici… (Se duce la șezlongul lui, îl apropie de cel care șade Domnul și pe urmă continuă, cu gravitate:) Doamnă! Nu știu dacă vă dați seama de importanta gestului meu. Dumnealor mă cunosc și mă vor înțelege. (Arătând-o pe Madame Vintila:) Dumneaei mai ales. Scaunul acesta este al meu. (Magnanim:) Vi-l ofer, Da. Vi-l ofer. Ședeți. (Cucoana l-a urmărit buimăcită de locvacitatea lui. Se apropie timidă — e primul ei moment de timiditate — și ia loc cu un sentiment de nesiguranță.) Da, da, puteți ședea. Așa… Și acum, prietenește — da’ știți? — prietenește: ce căutați dumneavoastră aici?

(Între timp, toată lumea s-a apropiat de planul I. Spre centrul rampei. Distribuția grupului e următoarea: Domnul și Cucoana, fiecare pe câte un șezlong. Corina și Stefan — în picioare, între cele două șezlonguri — Corina de partea Domnului, Stefan de partea Cucoanei. Maiorul, Bogoiu, Madame Vintila și Jeff închid șezlongurile într-un semicerc. În momentul în care Stefan a pus ultima întrebare, grupul a fost constituit cum am spus mai sus și toată lumea îi fixează pe cei doi. Moment de tăcere. Domnul și Cucoana nu știu ce să răspundă.)

Corina: Aici… în pustietatea asta?

Stefan: De ce nu va duceți la Borsec, că-i apă gazoasă?

Corina: De ce nu vă duceți, la Sovata, că-i muzică militară?

Maiorul: De ce nu la Sinaia, că-i ruletă?

Madame Vintila: De ce nu la mare?

Jeff: De ce nu la șes?

Bogoiu: De ce nu la deal?

Corina: Da’ aici? Ce să vedeți aici?

Bogoiu: Sau ați fi venit să-l vedeți pe dumnealui (îl arată pe Maior) cum prinde pești? V-ați ars. Nu prinde niciunul. Vă spun eu.

Domnul (brusc interesat): Sunt și pești?

Bogoiu: Sunt, dar cine i-a văzut?

Domnul (cu satisfacție, către nevastă): Ei madam? Ziceai să nu-mi iau undița. Dacă te ascultam pe dumneata…

Maiorul (direct vizat): Și ai luat-o?

Domnul: Se putea, nene? E jos în automobil.

Maiorul: De ce?

Domnul: Cum de ce? Ca să pescuiesc.

Maiorul: Să pescuiești, ce?

Domnul: Pești.

Maiorul: Peștii mei?!

Bogoiu: Peștii lui?!

Domnul (care începe din nou să se indigneze): Cum ai dumitale, dom’le? Cum ai lui, dom’le? Ce? I-ați ștampilat?

Stefan (prezidențial): Vă rog, domniilor, vă rog. Să nu ne pierdem calmul. Calmul așa de greu câștigat. Să revenim la ce ne interesează și să discutăm fără digresiuni. Nu-i așa, doamnă? Fără digresiuni.

Cucoana (nu înțelege, dar aprobă, sedusă de "manierele" lui Stefan).

Stefan: Vedeți? Și doamna e de aceeași părere. Să discutăm civilizat. Așadar… dumneavoastră n-ați vrea să plecați de aici?

Domnul: Nici mort.

Stefan: Păcat… Păcat, fiindcă dacă nu plecați singuri, o să fim siliți să vă expulzăm. (Explicând:) Să vă dăm afară. Și cu cât întârziați, cu atât e mai neplăcut. Vedeți? Se înserează. (Într-adevăr, lumina a început să scadă.)

Corina: Se face frig.

Stefan (cu tonul politicos și impersonal cu care dă o informație): La munte, nopțile sunt reci. Și nu cred că se doarme prea bine pe șosea.

Cucoana (cu un început de teamă): Costache?...

Domnul (se uită la unul, se uită la altul, nu știe ce să facă. Pe urmă, se decide): În ruptul capului. Aici rămânem. S-o vedem și p-asta!

Bogoiu: O s-o vezi. Ascultați-mă pe mine: o s-o vezi. Dumneatale nu știi ce te așteaptă. Întreabă-mă pe mine. Întâi și-ntâi îți ia creta.

Domnul: Care cretă?

Bogoiu: Creta. Pe urmă… Vezi cravata asta? (Îi ia cravata în mână și o pipăie.) Frumoasă, n-am ce zice. Frumoasă da’ ți-o ia. Și pantalonii… (Pipăie stofa pantalonilor.) Tii! Teribilă, dom’le! N-are moarte. Stofă englezească! Ți-i ia și pe ăștia.

Maiorul: Și să te-ntreb și eu ceva…

Domnul (care l-a ascultat cu desăvârșire aiurit pe Bogoiu, urmărindu-i fiecare cuvânt, fiecare gest cu o blândă stupoare, îl întrerupe pe Maior, fără violență însă): Nu mai întreba, Domnule. Lasă. Ați întrebat destul. Să întreb și eu acum. O singură dată. (Se ridică în picioare, îi privește pe toți lung și întreabă îngrijorat, cu sinceră seriozitate:) Dumneavoastră nu sunteți nebuni?

Corina (după un moment de tăcere, în timpul căruia fiecare părea că reflectează pentru a răspunde în consecință de cauză): Ba da. Nu cu totul nebuni. Puțin. Mai mult într-o ureche, decât nebuni de-a binelea. Iertați-ne că nu v-am spus-o de la început.

Domnul: Nu era nevoie… se vede…

Corina: Noi, ăștia, câți suntem aici, avem fiecare scrânteala noastră, mica noastră scrânteală. Și s-a potrivit să ne înțelegem destul de bine. Nu de la început. (Către Stefan:) Nu e așa că nu de la început? (Din nou către cei doi:) Acuma însă facem un fel de familie… o echipă… un joc… E un joc pe care n-o să știți niciodată să-l jucați. Pentru că… voi veniți direct de la București. În timp ce noi… noi picăm puțin din lună. (Domnul și Cucoana au rămas pironiți, la dreapta și la stânga Corinei. Se privesc peste capul ei cu o mirare în care licărește parcă un început de înțelegere. Par a-și spune: "nu vezi că cu ăștia nu e nimic de făcut?"). Nu spuneți nimic. Nu e nevoie. Ați înțeles. Știu, simt că ați înțeles… Poate că trebuia să vă vorbim așa de la început. Ce vreți? Ne-ați speriat… Când v-am văzut intrând, ni s-a părut că tot jocul nostru se sfârșește… că se sfârșește prea devreme… Dar acum… fiindcă ați înțeles, o să vă duceți. (Îi ia și pe unul, și pe altul de braț și merge cu ei spre stânga, pe unde au intrat.)

Stefan: Vă așteaptă jos o mașină. Fără nicio grabă sunteți într-un ceas și jumătate la Gheorghieni. (În timp ce vorbește, Domnul și Cucoana își ridică valizele, pledurile, pachetele pe care le lăsaseră jos, la intrare.)

Corina: Se înserează și e senin.

Stefan: O să aveți un drum minunat.

Corina: Ce bun e pledul ăsta!

Stefan: Vă înveliți bine și nici nu știți când ați ajuns în oraș. (Cei doi și-au luat toate bagajele, așa cum au intrat prima dată, în scenă. Se retrag puțin buimăciți, cu fața spre grup, privindu-i pe toți lung.) N-ați uitat nimic? Ba da. Ați uitat să ne spuneți bună seara.

Domnul și Cucoana (se uită unul la altul, ezită, sunt încurcați, și pe urmă timid, aproape în același timp): Bună seara.

Toti (înclinându-se ușor): Bună seara.

(Cei doi ies.)