Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 02 - Scena 05

ACTUL II

SCENA 05

Stefan, Madame Vintila

Stefan ridică din umeri, neînțelegând. Se apropie fără treabă de măsuța din hol, se uită cu neatenție printre hârtii, ridică plicul lui Madame Vintila, îl privește o clipă, aproape fără să-l vadă, îl pune la loc. Se întoarce pe terasă, se întinde pe șezlong.

Madame Vintila (intră prin dreapta, cu racheta de ping-pong în mână): Ai evadat.

Stefan: Da. Te prevenisem. Nu sunt bun de arbitru.

Madame Vintila: Mă întreb de ce ești bun, când e vorba de mine?

Stefan: E un reproș?

Madame Vintila: Nu. O vorbă așa… (Moment de tăcere. Ea se apropie de șezlong, se oprește o clipă la spatele lui Stefan și pe urmă îi trece mâna prin păr.)

Stefan (fără s-o privească): Ai o scrisoare acolo pe masă.

Madame Vintila: Da… știu.

Stefan: Nu o deschizi?

Madame Vintila: Ești curios?

Stefan: Cred că ți-am mai spus: eu nu am nicio curiozitate.

Madame Vintila: Știu… te-ar surmena.

Stefan: Întocmai. M-ar surmena. Dar mă gândesc ca era un timp când plângeai dacă-ți întârzia o scrisoare. Și acum le lași să treneze ceasuri întregi, fără să le deschizi.

Madame Vintila: Era un timp… Acuma e alt timp. Vacanță! De la dumneata am învățat cu toții vorba asta. (Se înclină spre el, cochetă, aproape obraz la obraz). Te superi c-am învățat-o așa de bine?

Stefan (se ridică de pe șezlong, în defensivă): Trebuie să-ți spun ceva.

Madame Vintila: Grav?

Stefan: Foarte grav.

Madame Vintila: Bănuiam. Trebuie să fie foarte grav, de vreme ce te-ai sculat în picioare.

Stefan: Foarte grav și… foarte greu de spus.

Madame Vintila: Să te ajut eu?

Stefan: Nu. Spun singur. Da’ să știi că e ceva complet caraghios… Uite: (retezat) am impresia că-mi faci curte.

Madame Vintila: Eu?

Stefan: Nu ți-am spus că e caraghios?

Madame Vintila (încercând să glumească, încercând să fie degajată, dar, în fond, replica lui Stefan a lovit just): Și cum ți-a venit asta?

Stefan: A! E o manie. O idee fixă. Mi se pare mereu că mi se face curte. Evident, e ridicul. Mă cunosc doar foarte bine. Curte! Curte pe ce? Pe nasul ăsta jupuit? Pe fruntea asta îngustă? Pe ochii ăștia fără culoare?

Madame Vintila: Totuși…

Stefan (tăind-o repede): Totuși, o idee fixă. E o idee fixă. Mi-a intrat în cap că mă iubești, și acuma fiecare cuvânt pe care mi-l spui mi se pare o aluzie. Fiecare gest — o invitație.

Madame Vintila: Te asigur…

Stefan: Că nu-i adevărat. Știu. Asta ar mai lipsi. Dar pentru liniștea mea, pentru buna noastră prietenie, pentru pacea pensiunii Weber, lasă-mă să-ți spun că dacă cumva, prin absurd, prin imposibil, ar fi totuși adevărat…

Madame Vintila: Da…

Stefan: Daca printr-o aberație, prin cea mai stupidă aberație, m-ai iubi, sau ai vrea să mă iubești, sau ți s-ar părea că mă iubești…

Madame Vintila: Ei bine…

Stefan: Ei bine, ți-aș spune nu!

Madame Vintila: De ce nu?

Stefan (simplu și ferm): Sunt în vacanță.

Madame Vintila: Nu ți se pare că abia acum începi să fii ridicul?

Stefan: Nu. Ridicol sunt mai demult. Acum încep să fiu clar. Asculta-mă. (Îi vorbește neted, bărbătește, fără brutalitate însă:) Jocul ăsta nu mă interesează. Aici, nu mă interesează E prea complicat. Scene, cuvinte cu subînțeles, zâmbete. De ce ai râs? De ce n-ai râs? Vino aici, du-te-ncolo, iubește-mă, nu mă iubi, de ce nu mă iubești?... Nu, nu și nu.

Madame Vintila (înțepată): Și încă o dată nu.

Stefan: Da. Și mea o dată nu. De foarte multe ori nu.. Fii ironică, dacă vrei, dar înțelege-mă dacă poți. E și asta o voluptate: să nu iubești. E mai simplu. E mai sigur.

Madame Vintila: Nu știu, zău, ce să cred despre dumneata.

Stefan: Crede că sunt un îngâmfat, un vanitos, un închipuit, un prost-crescut, un imbecil… crede toate astea și dă-mi mâna.

Madame Vintila (demnă, ridică din umeri, îi întoarce brusc spatele și urcă spre hol).

Stefan (o urmează): A, nu. Nu așa. Aici e ca la ping-pong. E fără supărare. Ai jucat și ai pierdut. Să ne strângem frumos mâna ca doi sportivi de treabă, și gata. Data viitoare câștigi dumneata.

Madame Vintila (aproape fără voie, îi dă mâna, fără convingere. El i-o strânge tare, băiețește, dar ea și-o retrage încurcată. Odată liberă, se-ndreaptă într-o doară spre măsuța din hol. Acolo zărește plicul, îl ia în mână, îl deschide, scoate o scrisoare afară și începe s-o citească).

Stefan (care a urmărit-o cu privirea): Vezi? Ai și câștigat.