Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 02 - Scena 03

ACTUL II

SCENA 03

Corina, Bogoiu

Corina ține o secundă plicul în mână, și pe urmă îl pune la loc, pe măsuță, cu un zâmbet. Îl privește pe Bogoiu, care a rămas încruntat pe șezlong, pe terasă.

Corina: Supărat?

Bogoiu (nu răspunde).

Corina: Supărat rău?

Bogoiu (după o scurtă tăcere, brusc): Domnișoară Corina, să-mi dea cravatele-napoi.

Corina: Cine să ți le dea?

Bogoiu: Cine mi le-a luat.

Corina: Ți le-a luat cineva?

Bogoiu: Te faci că nu știi? Dumneata nu vezi că eu umblu de atâtea zile despuiat, cu gâtul gol? (Cu o reală pudoare:) Mi-e rușine. Zău că mi-e rușine. Mi-a luat pantalonii mei buni și mi-a dat pe ăștia scurți. N-am zis nimic. Mi-a luat cămașa și mi-a dat pe asta tăiată. N-am zis nimic. Dar cravata, frate, cravata? Am cincizeci și doi de ani, și în cincizeci și doi de ani eu numa cu cravată am umblat.

Corina: Ai început de tânăr.

Bogoiu: Ei! Îți vine bine să glumești. Dumitale nu ti-a luat nimeni cravata.

Corina: Ba mi-a luat-o.

Corina: Sigur. Uite. (Îi arată gâtul gol.)

Bogoiu: Nu, duduie. Să lăsăm gluma. Eu așa nu pot să trăiesc…

Corina: Cum așa?

Bogoiu: Fără cravată. Mă-năbuș.

Corina (se apropie, de el): Domnule Bogoiu! Ai dumneata încredere în mine?

Bogoiu: Am.

Corina: Atunci… ascultă-mă. (Îi ia ușor mâna cu care Bogoiu s-a ținut tot timpul scenei, acoperindu-și gâtul gol, și i-o dă jos. El rezistă puțin, cum ar rezista un bolnav căruia îi deplasezi o mână scrântită, de teamă să nu-l doară. După ce a terminat operația asta, care de altfel n-a durat decât două secunde, Corina face doi pași înapoi, și-l privește.) Ești mai frumos așa.

Bogoiu (surprins, cu neîncredere, sceptic din prudență, dar parcă voind să creadă): Zău?

Corina: Dacă-ți spun! Mult mai frumos. Mai tânăr, mai bărbat, mai… marinar. Da, da, mai marinar. Cu cravata aia oribilă — fiindcă să știi: era o-ri-bi-lă cravata aia — cu gulerul ăla, ce erai? Un civil. Pe când așa ai o înfățișare stranie, o înfățișare de navigator… Ei, ce vrei dumneata? Când treci pe aici, pe terasă, cu gulerul dumitale de cauciuc și cu cravata neagră, să te arate toți cu degetul: uite-l pe domnul Bogoiu, subșef de birou la Ministerul de Finanțe? Sau să întrebe în sinea lor, cu puțină neliniște, cine să fie oare străinul ăsta, cu gâtul ars de soare, cu obrajii bătuți de vânt? De unde vine? Unde se duce? Pe ce mări a călătorit? Ce oceane a străbătut? Și spre ce zări nevăzute privește, atunci când trece pe terasa pensiunii Weber, cum ar trece pe coverta unui vapor? (A vorbit fără ironie, cu sinceritate, cu convingere, cu convingerea cuiva care se joacă cu un copil, dar se lasă prins în acest joc și crede în el. Bogoiu ascultă cu gravitate, readus la visurile lui. Moment de tăcere.) Crede-mă pe mine, domnule Bogoiu. Noi suntem vechi prieteni. Rămâi așa cum ești: ești foarte bine. Când mă uit la dumneata, am impresia că ești un adevărat lup de mare.

Bogoiu (gânditor): Lup…

Corina (confirmând): …de mare…

Bogoiu (surâde îmbufnat, pe urmă redevine grav): Domnișoara Corina, dacă mă iubești… vreau să spun…, dacă suntem într-adevăr prieteni… în câte e azi?

Corina: Nu știu.

Bogoiu (se bosumflă subit).

Corina: Îți dau cuvântul meu ide onoare că nu știu.

Bogoiu: Atunci, sunt pierdut.

Corina: De ce?

Bogoiu: Fiindcă eu nu pot să trăiesc așa. Cu ziua asta care nu știi de unde începe și unde se termină… Parcă-i o singură zi, una. Singură, lungă, lungă, lungă. N-are nume, n-are număr. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gât și s-o întrebi: cum te cheamă? Te cheamă luni? Te cheamă marți? Spune!

Corina: Și ea nu vrea să spună.

Bogoiu: Nu. Nu vrea.

Corina: Nu vrea, și bine face… (Se apropie de el.) Nu ești cuminte, domnule Bogoiu, și, drept să-ți spun, nu te pricep de loc. De ani de zile umbli după un vis, și acum când în sfârșit visul este sub ochii dumitale, când e aici la un pas și nu așteaptă decât să-l vezi, dumneata întorci capul, închizi ochii și-l lași să treacă. "Unde mi-e cravata?" "În câte e azi?" De asta îți arde dumitale? (Îl scutură ușor de umăr.) Trezește-te! Ce ai vrut dumneata să ai mai mult în viață? Un vapor. Ei bine, îl ai.

Bogoiu: Unde e?

Corina: Aici. Ăsta nu e un vapor? Ssst! Asculta, nu auzi nimic?

Bogoiu (după un moment de atenție încordată): Ba da. Un foșnet. Brazii.

Corina: Nu sunt brazii. Sunt valurile. Dacă vrei… sunt valurile. Nu vrei?

Bogoiu (care nu înțelege încă bine, dar se lasă în joc): Ba vreau.

Corina: Atunci, ce mai aștepți ca să iei comanda vaporului? Suntem pe un vapor și dumneata ești căpitanul nostru. Nu vezi? Suntem pe mare. Nu știu pe ce mare. Spune dumneata una. Alege-o dumneata. Suntem în larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă. Și nu se vede nicio pânză cât e marea de mare, nici un catarg, nici o sirenă. (Se duce spre stânga și strigă, cu mâinile pâlnie la gură:) Uuu! (Se întoarce spre Bogoiu:) Vezi? Nimeni. Liniște. Mergem așa de lin, că parcă nici motoarele nu se mai aud! Doar apa cum plescăie la proră… (Cu o schimbare de voce:) Ce viteză avem, căpitane?

Bogoiu (care a intrat deplin în joc, dă explicații tehnice): Cred că douăzeci de noduri pe oră! Precis nu vă pot răspunde. Ar trebui să trecem pe la cabina de comandă, să verificăm indicatoarele.

Corina: Să trecem. Pe unde o luăm?

Bogoiu (indicând scara și făcându-i loc): Pe aici.

Corina: După dumneata, căpitane! Ia-o-nainte, să-mi arăți drumul.

Bogoiu (în timp ce urcă scara): Vedeți, cum sunt silit să merg cu viteză redusă, douăzeci de noduri, înțelegeți, o nimica toată pentru mine. Dar îmi menajez pistoanele. Am un mic ac ros la compas. Și l-am pus sub observație. (A ieșit din scenă pe la capătul de sus al scării. Corina e și ea gata să iasă pe acolo, când prin dreapta, jos, intră Stefan.)