Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 02 - Scena 01

ACTUL II

Același decor, câteva zile mai târziu. Aparatul de radio a fost dat jos de pe măsuță și pus undeva într-un colt, unde nimeni nu se mai uită la el. Telefonul este și el vizibil scos din funcțiune. Tabla lui Bogoiu - dată jos din cui și pusă cu fața la perete. Este după masă, pe la ora cinci. Nu mai e mult până va însera, dar deocamdată e încă lumină de zi. Din culise se aude zgomotul unei mingi de ping-pong. Jocul pare a fi urmărit cu încordare, căci din când în când s-aud exclamații, râsete, voci: "da, nu, atenție". De asemenea, când glasul Corinei, când al lui Ștefan, anunțând punctele: "6—2, 6—3, 7—3" etc.

SCENA 01

Bogoiu, Maiorul, un moment Corina

Bogoiu și Maiorul sunt îmbrăcați în alb, pantaloni de pânză, cămașă cu mâneci scurte și cu gulerul deschis. Bogoiu, pantaloni scurți. Nu se simte bine în ținuta asta. Duce într-una mâna la gât, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. Stă fiecare pe câte un șezlong și privește în zare, cam încruntat. La ridicarea cortinei, un moment de tăcere, în care nu se aude decât, din culise, zgomotul mingii de ping-pong.

Bogoiu (din adâncul meditației în care era cufundat): Dom’le, în câte o fi astăzi? Uneori mi se pare că e în unșpce. Da’ dacă stau și mă gândesc, parcă ar fi în doișpce.

Maiorul: Numai’ să nu fie în zece…

Bogoiu: În câte zici! În zece? Nu, nu. În zece nu. Adică… de ce nu?

Maiorul: Păi asta zic și eu: de ce nu?

Bogoiu: Stai! Va să zică (număra pe degete) azi una, ieri două, alaltăieri trei… Nu știu, nu știu și pace. Am pierdu toate socotelile. O fi treispce? O fi paișpce? Să fie miercuri? Să fie joi?

Maiorul: Să fie vineri? Vorba dumitale… M-au zăpăcit de tot. M-au amețit. (O clipa de tăcere. Se aude din culise mingea de ping-pong.) Îi auzi? Bat mingea aia de-o sfărâmă. Taca-taca-taca-taca, taca-taca-taca-taca… (După un moment de tăcere.) Să fie vineri?

Maiorul: Ai?

Bogoiu: Zic, să fie vineri?…

Maiorul: De…

Bogoiu: Eu parcă tot zic că nu-i. (Miroase în vânt.) Nu miroase a vineri…

Maiorul: Le cunoști după miros?

Bogoiu: După miros. După lumină. După gust. Miercurea, bunăoară… (Se oprește ca străbătut de o revelație… Aspiră o dată scurt pe nas, și pe urmă încă o dată, lung.) Miercuri! Să știi că-i miercuri. (Aspiră grăbit și scurt pe nas de câteva ori, adulmecând aerul, văzduhul, lumina… Se ridică în picioare nervos.) Miercuri e. Zău că-i miercuri.

(În momentul acesta sare o minge de ping-pong în scenă Corina intră prin stânga, după minge. Rachetă în mână. Șort. Cămașă de sport, pantofi albi. Aprinsă de joc. Intrând, a prins ultima replică a lui Bogoiu și-i răspunde în treacăt, în timp ce se apleacă după minge.)

Corina: Ba nu e miercuri!

Bogoiu: Da’ ce e?

Corina (a luat mingea și e gata să iasă din scenă tot prin stânga): O zi cu soare! (Iese din scenă și, din culise, i se aude glasul anunțând ultimul punct marcat: "18 — 16".)

Bogoiu: "O zi cu soare". Asta de la el a învățat-o. A-nnebunit-o și pe ea. Pe toți i-a-nnebunit. Înainte se aveau ca șoarecele cu pisica, și acum Ștefan în sus, Ștefan în jos. Barem madame Vintilă aia se ține de el din zori până-n noapte. Și s-au pus cu toții pe capul meu. Creta mi-au luat-o. Creionul — confiscat. Tocul — dispărut. Numai unghiile mi-au rămas. Ăștia-s nebuni, dom’le. Te joci cu ei? Om bătrân cu pantaloni scurți… Te întreb eu pe dumneatale, să mă vadă la minister în halul ăsta, nu mă dă afară? Mă dă.

Maiorul: Te dă.

Bogoiu: Cum?

Maiorul: Zic: te dă.

Bogoiu: Păi, mă dă. (Tăcere. Îl privește apoi lung pe Maior.) Ei lasă, Maiorule, că nici dumneatale nu ești mai frumos.

Maiorul: Dar ce cusur am?

Bogoiu: Ce? Asta-i ținută de maior? Asta-i micu echipament, nene? Te lăsași să te-mbrace cum le-a trăsnit lor prin cap.

Maiorul: Dacă-i ordin!… Toată lumea în alb! (Cochet:) Și să știi dumneata că nu-mi stă rău.

(Moment de tăcere. Se aude din culise glasul Corinei: "20-20. Eu servesc." Pe urmă, câteva scurte bătăi de minge, și apoi tot glasul ei; "21—20". O lovitură scurtă de rachetă, și glasul ei anunță triumfător: "22—20".)