Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 01 - Scena 15

ACTUL I

SCENA 15

Corina, Stefan

Rămasă singură, Corina îl privește îndelung pe Stefan cum stă în șezlong și citește sau se preface că citește, într-o totală indiferență. După un moment de ezitare, face un pas spre el cu ceva decis în mișcare — "ce-o fi o fi" — și se adresează cu o anumită bravură în toată înfățișarea, dar fără bruschețe.

Corina: În fond. Dumneata de ce ții cu tot dinadinsul să fii interesant?

Stefan (se ridică în capul oaselor și se uită împrejur, ca și cum ar căuta să vadă cu cine vorbește): Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant.

Corina (retezător): Foarte bine faci. Nici nu ești.

Stefan: Nu sunt, da’ să știi că nu-mi comunici nimic nou. Sunt treizeci și patru de ani — la 5 octombrie vor fi treizeci și cinci — de când știu cu precizie că nu sunt interesant. Nu făcea, zău, să pierzi baia și nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoștință o știre atât de veche. (Își reia cartea și se pregătește să-și continue lectura.)

Corina: Ești odios.

Stefan: Asta se poate.

Corina: Și ești ridicul.

Stefan: Și asta se poate. Dar vezi să nu te încurci. Prea multe lucruri deodată. Ar trebui să alegi: neinteresant, odios, sau ridicul?

Corina: Toate la un loc.

Stefan: Sunt un cumulard.

Corina (pe care răspunsul o amuză, dar o și înciudează): Vrei să lăsăm gluma?

Stefan: Glumeam?

Corina: Da. Glumeam.

Stefan: Perfect. Atunci, să nu mai glumim. (Se trântește din nou în șezlong, își reia cartea și e gata să se cufunde din nou în tăcere.)

Corina: Să nu glumim, dar să încercăm a fi politicoși. Și atunci când ne vorbește o femeie, să încercăm a-i răspunde.

Stefan: Vai, ce urât vorbești, duduie! Politicoși! Păi eu de asta am venit aici? Ca să fiu politicos?

Corina: Ascultă-mă, îți vorbesc cu oarecare prietenie. Atâta prietenie, cât merită un tip bosumflat ca dumneata. Nu te prinde.

Stefan: Ce nu mă prinde?

Corina: Genul ăsta pe care l-ai ales. Bădărănia asta pe care o simulezi. (Aproape confidențial:) Dumneata nu ești un mitocan.

Stefan: Vai nu! E un vis vechi al meu. Un ideal.

Corina: Irealizabil, ca toate idealurile. Crede-mă pe mine, îți pierzi vremea. Nu ești și n-ai să fii. Asta se observă din primul moment.

Stefan (îngrijorat): Serios?

Corina: Foarte serios. E zadarnic orice efort. Dumneata în materie de proastă creștere ești un impostor.

Stefan: Un impostor?

Corina: Da. Vreau să spun că dumneata ești… (cu oarecare dispreț) un om cumsecade.

Stefan (cu un fel de tresărire alarmată): Ai aflat?

Corina: Sigur c-am aflat. Sau mai bine zis am văzut. Ei, ce-ți imaginezi dumneata, că o mitocănie — dar știi? — o bună mitocănie se improvizează așa, de la o zi la alta?

Stefan: Nu. Dar, oricum… cu putină aplicațiune… cu puțină silință.

Corina: Nu ajută. Asta nu se învață. Asta e de la Dumnezeu. Uite, dumneata ce nu faci ca să fii prost-crescut? Nu răspunzi când ți se vorbește, te servești primul la masă, nu dai bună ziua, nu spui bună seara, lupți din răsputeri să fii dezagreabil și izbutești uneori —dar cu câte eforturi, cu câtă oboseală! Îl exasperezi pe bietul domnu Bogoiu, îl revolți pe maior, o înfurii pe Madame Vintila…

Stefan (întrerupând): Te indignez pe dumneata.

Corina: Nu, pe mine mă amuzi. Eu văd foarte bine jocul dumitale. Ești un băiat de treaba, care și-a lipit barbă și mustăți. Fioroase, ca să sperie lumea. Dar când se răstește mai tare, îl pufnește râsul și i se dezlipesc mustățile. Au fost prost lipite.

Stefan: E un simbol? Nu înțeleg simbolurile.

Corina: Ba înțelegi. Dar faci tot ce e posibil să nu înțelegi; ai dumneata impresia ca-ți șade bine să fii prost.

Stefan (vag jignit): Duduie, mi se pare că…

Corina: …că nu sunt politicoasă. Nu sunt. Dar parcă spuneai că n-am venit aici ca să fim politicoși.

Stefan (începe să fie enervat): La urma urmelor, ce vrei dumneata?

Corina: Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ți spun că te cunosc. Și mai vreau să-ți spun că tot jocul dumitale e naiv. De cinci zile, de când ai intrat în pensiune, te căznești să fii interesant. Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleșită de gânduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! (Râde, bună, prietenoasă, cu o subită destindere.) Ce copil ești! Ți-a intrat în cap să fii (cu un gest declamator) "teroarea pensiunii Weber". Ei bine, m-aș sufoca dacă nu ți-aș spune: nu ești. Poate că o sperii pe domnișoara Weber, poate pe Madame Vintila, sigur pe Agnes. Pe mine nu. Zău că nu. Nu ți-o spun din orgoliu. Ți-o spun — dar ai să înțelegi? — ți-o spun din loialitate. Mi se pare că nu e cinstit din partea mea să stau deoparte, să te privesc și să râd, fără ca dumneata să știi că ești observat și că ești puțin — dar știi? — foarte puțin… ridicul. (Cu o tresărire:) Stai! Nu te supăra. Nu te supăra încă. Mai este!… Vezi, e ca și cum am fi la o masă de bridge… joci bridge?

Stefan: Nu.

Corina: Nici eu. Dar nu-i nimic. Parc-am fi la o masă de bridge și — fără voia mea — din neatenție, din neglijență, m-aș uita în cărțile dumitale. Aș trișa dacă nu ți-aș spune că le-am văzut. Le-am văzut, înțelegi? Nu mai putem continua. Hai să începem de la început. Să începem alt joc… Vrei?

Stefan: Nu vreau. (Se ridică din șezlong și face câțiva pași.) Așadar, dumneata îți închipui că eu joc. Joc ca să te seduc pe dumneata.

Corina: Nu să mă seduci. Să mă impresionezi.

Stefan: Pe dumneata, pe domnul Bogoiu — Bogoiu îl cheamă, nu? — pe maior, pe Madame Vintila?

Corina: Vintilă o cheamă.

Stefan: Ești odioasă.

Corina: E rândul meu. Și pe urmii, nici nu sunt odioasă Dar ți se pare așa de distins lucru să te faci că nu știi cum îi cheamă pe oamenii din pensiune? Ești un om distrat, ești un om distins.

Stefan: Știi ce-ar trebui să fac eu acuma? Dacă aș fi un tip tare…

Corina: Dar nu ești…

Stefan: Nu. Dar dacă aș fi… Ar trebui să-mi iau din nou cartea, să mă întind iar în șezlong și să-ți spun: "Bravo, duduie, ești foarte inteligentă, ai înțeles tot, să crești mare!" Și pe urma mi-aș vedea de treabă.

Corina: Totuși…

Stefan: Totuși, n-am s-o fac. Din slăbiciune, din vanitate. Bag de seamă că nu pot suporta în liniște să mă crezi un imbecil. Păcat. Ar fi așa de odihnitor… (A rămas o secunda pe gânduri. Pe urmă, cu o anumită decizie, apropiindu-se de ea și apucând-o de braț:) Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viată.

Corina (cap surprins, întrebător).

Stefan: O fată deșteaptă. Groaznică specie!

Corina (același joc, mai accentuat).

Stefan: Obositoare. Vorbește mult, vede tot, e ironică. E teribilă. Cunoști ceva mai insuportabil decât oamenii teribili?

Corina: Și dumneata ești un om teribil.

Stefan: Nu. Eu sunt un om leneș. Dar asta n-ai s-o înțelegi dumneata.

Corina: Eu înțeleg aproape tot.

Stefan: E încă drăguț că ai spus "aproape". Înțelegi aproape tot, dar asta n-ai s-o înțelegi. Lenea, știi ce este… lenea?

Corina: Cred că da.

Stefan: Cred că nu. Ești prea superficială pentru a fi leneșă.

Corina: În schimb, dumneata ești destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri ca sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate — și nu există decât o singură formă — supremă! — de libertate: lenea. Am și eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefoane, ești într-o veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic… Dacă ai ști ce mare lucru este să nu aștepți nimic… Unsprezece luni pe an sunt și eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra, asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ți se pare că e ceva împărătesc în indiferența lui? Totdeauna lângă un pom m-am simțit puțin umilit. Nemișcarea lui…

Corina (recită puțin sentențios): Je hais le mouvement qui déplace les lignes. Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris" .

Stefan: Încă un vers dacă mai spui, încă un autor dacă mai citezi, am terminat cu dumneata. Văd bine că nu m-am înșelat. (Cu compătimire:) Ești o intelectuală!

Corina (protestează scurt, sincer, cu mâna la inimă): Nu. Numai asta nu. Îți jur că nu.

Stefan: Ba da. Ești plină de lecturi, de muzică, de idei. Nu e nimic de făcut cu dumneata. Mă întreb ce cauți aici. Nu simți, nu vezi că ești prea deșteaptă pentru locurile astea somnoroase? Stai! Lasă mâna asta în jos. (S-a apropiat iar de ea, o apucă de mână, cu oarecare severitate.) Și pe asta! Rămâi așa. Încearcă să nu gesticulezi cinci minute. Și termină cu surâsul ăsta. Termină, îți spun. Nu te-ai plictisit de douăzeci și cinci de ani, de când îl porți?

Corina: Douăzeci și doi.

Stefan: Douăzeci și doi. Și? Găsești că nu-i deajuns? Eu sunt aici de cinci zile, și m-am săturat de el. Schimbă-l. Uită-l. Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia — Bogoiu "sau cum le mai zice? — nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla de bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august… D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. (Aproape violent:) Eu nu vreau să știu ora exactă. Și nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ați lăsat dincolo, acasă, la București. Și, la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri. Ziceai: "Vrei să începem un joc nou?" Sigur că vreau, dar nu vezi că jocul meu e nou, și că al vostru e vechi, bătrân, trist?

Corina: Și cum se cheamă jocul dumitale?

Stefan: Are mai multe nume, dar dumneata ești o fată cinică și ai să râzi.

Corina: Și ți-e frică de râsul meu?

Stefan: Nu. Se cheamă jocul de-a vacanța. Și se mai cheamă jocul de-a uitarea. Și s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.

Corina: Ai dreptate. E un nume puțin comic. Totuși, n-am să râd. Jocul de-a fericirea… Și e greu jocul ăsta?

Stefan: A! Sigur că da. E un lucru complicat fericirea. Trebuie învățat cu răbdare, cu metodă… Acasă, la București, n-am timp. Am alte lucruri, mai urgente. Nu mai serioase — pentru că nimic nu e mai serios decât fericirea — dar mai urgente. Însă, aici sunt absolut decis să fiu fericit. Cu orice preț. Cu brutalitate, dacă nu se poate altfel. Cu grosolănie, după cum ai văzut. Vezi șezlongul acesta? Eu sunt un om care unsprezece luni pe an cedez locul în tramvai femeilor. Ei bine (cu vitejie), scaunul ăsta nu-l voi ceda!

Corina: Ești feroce.

Stefan: Nu râde. E foarte grav ce-ți spun. Ți se pare puțin lucru un șezlong? Vai, cum te înșeli! E prima treaptă spre fericire. (Privește șezlongul cu afecțiune, aproape cu emoție și, vorbind, îl mângâie.) Dacă am uneori stimă pentru civilizație, este că a izbutit să născocească un lucru așa de amical, așa de leneș. O brută n-ar fi putut să descopere asta. Ascultă-mă pe mine: a fost un poet.

Corina: Și dumneata ești un poet.

Stefan: Nu. Eu sunt un tip terre-á-terre. Plat. De asta nici nu-mi placi dumneata. Ești prea strălucitoare. Nu ai umbre.

Corina: Lasă-mă pe mine. Să vorbim despre dumneata. Încă nu mi-ai spus cum procedezi ca să fii fericit.

Stefan: Păi nu mai am mult de spus. Un șezlong. Un pantalon alb. O cămașă ca asta. O carte pe care n-o termini… Nicio amintire, nicio nostalgie, și o mare, mare indiferență. Cam asta e tot.

Corina (moment de tăcere. Îl privește, cu un început de emoție, și pe urmă, brusc, izbucnește în râs.)

Stefan: De ce râzi?

Corina; Nimic. Mi-am adus aminte de ceva.

Stefan: Faci rău că nu spui. Eu de două ori nu întreb.

Corina Mi-am adus aminte de dumneata, azi-dimineață, când te-ai întors de pe munte cu florile în mână. Stai! (Se duce în hol, ia florile pe care Stefan le-a pus într-un vas, se întoarce, se apropie de el, și i ie întinde.)

Stefan (surprins de gest, ezită, nu știe ce să facă).

Corina: Ține. Un moment. Ia-le în mână. (I le pune în mână și-i închide pumnul, ca să strângă bine buchetul.)

Stefan (încă nedumerit, rămâne cu florile în mână, cu un gest țeapăn, teatral, foarte "poză").

Corina (se depărtează de el, cum s-ar depărta de un tablou care trebuie privit de la distanță. A surâs tot timpul, amuzată de ce va urma, dar acum izbucnește de-a binelea în râs): Ah! De ce nu te poți vedea? Ce frumos ești! Nu știi cât ești de frumos.

Stefan (stingherit): Îmi închipui.

Corina: Nu, nu. Ești mult mai frumos decât îți închipui. Stai. Stai așa. Asta trebuie fotografiat. Neapărat fotografiat. (Aleargă în hol și se întoarce repede cu aparatul de fotografiat al lui Bogoiu.) O secundă. Atenție! Gata. (Își trece aparatul după gât și vine spre el.) Îți mulțumesc. Ai fost admirabil.

Stefan: Nu înțeleg nimic.

Corina: A! Pentru ca să înțelegi, ar trebui sa te vezi. Ești delicios. Cu florile în mână, ai ceva speriat, solemn, teatral. S-ar zice că nu știi ce să faci unde să le arunci, cui să le dai. Te uiți bănuitor la ele, ca la un lucru suspect, ca la o bombă, ca la un exploziv. Drăguțul de el! Vorbeai adineauri de pomi, de plante, de fluturi. Eram aproape emoționată. Mi se făcuse brusc rușine de frivolitatea mea. Erai bucolic. Uite: erai Pan. Un Pan cu pantaloni albi și cu pantofi de tenis. Un Pan pe șezlong. Dar Pan nu știe să țină o floare în mână!

Stefan: M-ai prins. Sunt caraghios, nu?

Corina (cu o vizibilă simpatie): Da. Ești caraghios.

Stefan: Știu. În fiecare dimineață sunt caraghios. Cu bună știință. E adevărat. Nu știu să țiu o floare în mână. N-am știut niciodată. Am trimis uneori — destul de rar — flori unei prietene sau unei iubite, dar eu cu mâna mea nu le-am dus niciodată. Aș fi murit de rușine. Uite, o singură dată, la București, astă-primăvară, era în martie, mă-ntorceam de la lucru… eram grăbit… pe la prânz… Era un soare… și coșuri mari cu flori galbene și albastre… țigăncile care te pofteau să cumperi… M-a lovit și pe mine, nu știu de unde, dorul să port o floare, în soarele ăla de amiază. Cât am suferit pe urmă! De la Corso la Capșa, mi se părea că toata lumea mă privește, mă arată cu degetul. Duceam în mână câteva fire galbene și parcă mă-nțepau. Eram ridicul, eram comic. Pe la Cercul Militar, în îmbulzeală, am închis ochii și… le-am aruncat. (Cu anumită candoare:) Dacă nu știu! Eu trăiesc între dosare, între hârtii… De unde vrei să știu?

Corina (gravă și îngenuă în același timp): Din instinct.

Stefan: Ai dreptate. Din instinct. Dar e un instinct pe care l-am pierdut. Încerc acum să-l regăsesc, să-i fac din nou educația, să-l aduc la lumină. De aceea mă duc în fiecare dimineață pe munte și de aceea mă întorc de acolo cu câteva flori culese, pe care le port prostește, fără îndemânare, fără simplicitate, știind că sunt caraghios, știind că vei râde dar voind să fiu caraghios și voind să râzi. Cu vremea am să învăț. Nu se poate să nu învăț. Sunt un elev silitor. Nu ți-am spus că e greu să fii fericit?

Corina (emoționată, fără să pară prea mult): Iartă-mă.

Stefan: N-am de ce să te iert. Hai! Încearcă și dumneata jocul ăsta. Merită.