Autori > Mihail Sebastian

Jocul de-a vacanta - Actul 01 - Scena 04

ACTUL I

SCENA 04

Aceiași, Corina

Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei douăzeci și cinci de ani pe care îi are. E într-o pijama de casă, pe care și-o încheie, în timp ce coboară scara. A prins ultima replică a lui Madame Vintila și îi răspunde.

Corina: Aici! Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de kilometri de la Gheorghieni. Altitudine: una mie două sute optzeci și cinci metri deasupra mării. (Între timp a ajuns jos, în hol.) Bună dimineața. Da ce-i asta? Nu răspunde nimeni! Am spus bună dimineața.

Madame Vintila, Maiorul, Bogoiu (răspund toți deodată, dar fără prea mare chef): Bună dimineața.

Corina: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e rușine de soarele ăsta? Mai tare, pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună, dar n-o meritați. Prea sunteți lugubri.

Maiorul: O veste?

Madame Vintila: Bună?

Bogoiu: O veste bună?

(Au venit toți trei spre ea, viu interesați)

Corina (tace o secundă, lăsându-i cu răsuflarea suspendată): Bună dimineața.

Madame Vintila, Maiorul, Bogoiu (răspund toți trei, de astă dată mai deschis, mai vioi, cu nerăbdare): Bună dimineața.

Corina: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând, peste jumătate de oră – azi dimineață în orice caz – telefonul nostru va funcționa.

Maiorul, Madame Vintila (aproape în același timp, dar auzindu-se replica fiecăruia): Nu se poate! Nu-i adevărat!

Bogoiu: Serios?

Corina: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un mecanic de la Gheorghieni. Un om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de nouă.

Madame Vintila: De unde știi?

Corina: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dumneavoastră v-ați dus cu Maiorul la pescuit… Ai prins ceva domnule maior?

Maiorul (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate).

Bogoiu (cu o perfidie bonomă): Îl insulți.

Maiorul (către Bogoiu): Dumneata să taci!

Corina (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați la pescuit…

Bogoiu: Vorba vine la pescuit.

Maiorul: Nu mai taci, domnule?

Bogoiu: Ba tac, da’ mai întâi să spui dumneatale, cu mâna pe conștiință, câți pești ai prins de când ești aici? (Maiorul tace încurcat.) Buuun. Va să zică ai prins… câți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde și dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleț, ca să fie. Un, cap de obleț, o coadă de obleț. Un solz, domnule, un solz. Prinde-l și atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea mea! Când te-oi vedea cu oblețul în undită, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată spre un aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva pe-o etajeră.) Pe dumneatale te așteaptă.

Maiorul (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i să tacă, fiindcă altfel nu știu ce se-ntâmplă. Eu când mă înfurii…

Corina (îl ia de braț pe Maior și continuă să povestească, îmbunându-l): Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați… la lac, eu i-am luat pe Jeff — dar unde-i Jeff? Nu l-ați văzut pe Jeff? Jeeff! Jeff! Să știți că doarme. La ora asta. Nu-i e rușine… Mare leneș băiatul ăsta! Nu-i de mirare că a rămas corigent. Jeff!

Madame Vintila (iritată): Da’ mai lasă-l odată pe Jeff ăsta. Vine el, n-ai grijă. E umbra dumitale.

Corina: De ce ești rea? E prietenul meu, e pajul meu.

Madame Vintila: Fie și paj — dacă vrei — dar spune odată ce e cu telefonul.

Corina: Ieri după masă, m-am dus cu Jeff pe șosea și am oprit o mașină.

Bogoiu și Maiorul (deodată): O mașină?

Corina: Da. Închipuiți-vă, o mașină! Mă mir și eu ce căuta pe aici. Rătăcise drumul poate. Mergea spre Gheorghieni. Am oprit-o și am vorbit cu un domn de la volan.

Madame Vintila: Tânăr?

Corina: Nu mă-ntrerupeți. Un domn. I-am spus: "Domnule, salvează-ne. Suntem un grup de oameni pierduți în mijlocul pădurii. Ni s-a stricat telefonul. Dumneata tot treci prin Gheorghieni. Oprește un minut la Oficiul telefonic și spune să ne trimită cu autobuzul de mâine dimineață un mecanic la vila Weber.”

Madame Vintila: Și?

Corina: Și nimic. A salutat, i-am mulțumit și s-a dus.

Madame Vintila: Și crezi că vine?

Corina: Mecanicul? Sigur. Nu se poate să nu vie.

Bogoiu: Mă rog, dumneavoastră nu vi se pare ciudat?

Toti trei: Ce?

Bogoiu: Suspect?

Toti trei: Ce?

Bogoiu: Madame Vintila, de când n-ai mai primit scrisori?

Madame Vintila: Ultima a fost… duminică parcă. Da. Duminică.

Bogoiu (precizând): Duminică, întâi de august. Buun. Și dumneatale, Maiorule, de când n-ai mai avut jurnale?

Maiorul: Păi să ne uităm. (Caută prin vraful de jurnale.) Ăsta a fost ultimul. Duminică 1 august..

Bogoiu: Perfect. Radioul când s-a stricat? (Către Corina:) Când l-ai ascultat dumneata ultima oară?

Corina: Cred că… sâmbătă seara.

Bogoiu: Și duminică la prânz…

Maiorul: Nu mai mergea.

Bogoiu: Întocmai. Nu mai mergea. Dar telefonul? De când nu mai avem telefon?

Toti trei (într-adevăr surprinși de coincidențe): De…

Bogoiu (triumfător): De duminică. Ei?

Maiorul: Ce "ei?

Bogoiu: Cum, dom’le, asta-i puțin? Nu-nțelegeți? Păi sare-n ochi.

Toti (îl privesc mirați, așteptând dezlegarea).

Bogoiu: Ce s-a întâmplat duminică aici? (Nu răspunde nimeni.) Cine a venit duminică în pensiunea Weber? (Iar nu răspunde nimeni.) Nu știți. Să va spun eu: a venit domnul Ștefan Valeriu.

Corina: Și vrei să, spui…

Bogoiu: Nu vreau să spun. Sunt sigur. Asta e.

Madame Vintila: Nu m-aș mira; nesuferit cum e…

Maiorul: În fond, ce susții dumneata?

Bogoiu: Eu nu susțin. Simt. Simt că el e. Îmi spune inima că e el. Nu știu de ce, nu știu cum, probe n-am, dar îmi spune inima. Și pe urmă, un lucru e limpede. Pân-a venit ăsta, toate mergeau strună-n pensiunea Weber. Scrisori aveam, ziare aveam, radioul cânta, telefonul era bun-zdravăn. De cum a venit el, toate s-au întors pe dos; scrisori nu mai sunt, ziare nu mai sosesc, telefonul nu mai umblă, radioul a amuțit. Ba de două zile, dacă ați băgat de seamă, nici autobuzul nu se mai oprește aici.

Maiorul: Dacă am băgat de seamă? Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață, alergând după el. "Oprește, dom’le, oprește!” strigam eu. Aș! Nici gând. Alerga cu o sută de kilometri pe oră.

Corina: Probabil că nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poștă.

Bogoiu: Da’nainte vreme cum oprea? Avea călători, n-avea călători, avea poștă, n-avea poștă, el oprea. Uite-așa, ca să-l vedem și noi.