Autori > Mihail Sebastian

Fragmente dintr-un carnet gasit - Capitolul 20

20.

Seară în Ile Saint-Louis, la Tv., care s-a întors din Argentina, după o lipsă de un an.

Un foc decorativ în cămin, ferestrele deschise spre Seina – mai albastră în această seară rece de aprilie, decât ar fi vara, în zori – țigări și vin, un vin dens, luminând în obscuritate cu luciri de piatră scumpă.

Am vorbit despre cărți, femei și țări. Tv., care păstrează în bogăție un vag accent de aventură ce îl ferește de suficiență, povestea, cu detalii exacte și veridice, o istorie fantastică, întâmplată lui. Are stil omul ăsta și nu știu ce instinct sigur, care îl ajută să treacă peste toate punțile dificile ce stau între doi inși atât de feluriți. Mi-a arătat stampe, hârtii rare, fotografii din drum.

O seară somptuoasă, seară de lux și uitare.

Când ne-am despărțit pe Point-Neuf, mi-a trecut prin cap să fac inventarul averii mele. Pentru ironia obiectivă a situației.

Iată: 6 franci, 85 de centime, 12 tichete de autobuz.
* * *

Reflexie făcută de Tv., ieri la restaurant, unde mă chemase, după o lungă plimbare comună prin Place du Tertre, pe care nu o cunoștea bine.

– Hotărât, trebuie să schimb regimul: sunt subalimentat! De doi ani mă hrănesc numai cu icre moi, păstrăvi și scoici. Mi-e continuu foame.

Am râs, eu care de asemeni sunt "subalimentat" (deși termenul ăsta tehnic nu convine foamei mele) și n-am îndrăznit să-i spun de ce râd. A insistat.

– Pentru că mă gândesc la relativitatea condițiilor umane, i-am răspuns (în text: je pense a la relativite des condition humaines, N.T.).
* * *

Cred că ceea ce ne face să trăim, pe Tv., pe mine și pe toată lumea, este lipsa noastră de imaginație. Dacă am comunica realmente și adânc unul cu altul, dacă am cunoaște calvarul omului lângă care mergem, căruia îi strângem mâna și care ne este prieten, viața noastră ar deveni, din pudoare, imposibilă.

Dar ne izbim de cuvinte și neștiind ce se ascunde dincolo de ele, continuăm să umblăm mai departe alegrii și inconștienți.

Citesc în jurnal că undeva, în California, au murit într-un incendiu 82 de oameni. Asta nu modifică nimic din programul zilei mele, nici o vizită, nici un gând, nici o lectură. Suntem din fericire impenetrabili și ăsta este singurul lucru care ne scuză.
* * *

Bag de seamă că-mi lipsește față de oameni sentimentul invidiei, deși este în mine un leneș care ar fi iubit mătăsurile, covoarele și călătoriile, puțin pentru ele, și foarte mult pentru elementul lor decorativ. Dar nu pizmuiesc pe nimeni și nu-mi amintesc să fi avut accese de revoltă socială.

Mi-ar plăcea să mă iau la întrecere cu plantele și animalele, în nici un caz cu bogații și săracii.

Este totuși o imagine care mă derutează: noaptea, la 12, în Place de l’Opera, femeile iesind de la teatru, în rochii albe, lungi, cu bratele goale, cu gâtul mat, cu pasul mic și repede, pierzându-se dolente dincolo de portiera unei mașini care așteaptă. Mi se pare absurd și în același timp admirabil faptul că între mine și ele este o distanță definitivă, etern imposibilă.
* * *

... După ce mi-a istorisit întâmplarea cu femeia blondă, într-adevăr miraculoasă, Tv. mi-a cerut să-i vorbesc despre mine.

Am făcut cu băgare de seamă ocolul ultimelor luni și n-am găsit nimic, nu vrednic de povestit, dar nici măcar mediocru și curent.

O socoteală care nu mă întristează totuși și care mai ales nu-mi răpește certitudinea că în mijlocul acestei monotone desfășurări de fapte neutre, eu rămân un aventurier.