Autori > Mihail Sebastian

Fragmente dintr-un carnet gasit - Capitolul 09

09.

Am schimbat oamenii ca pălăriile, le-am căutat prietenia, le-am vorbit, i-am făcut să vorbească și pe urmă i-am lăsat la jumătatea drumului, pentru că nu mă mai interesau, pentru că nimic în ei nu răspundea căutării mele, pentru că erau la fel cu cei dinaintea lor și cu cei de după ei, vechi, cunoscuți, monotoni.

Erau inteligenți unii. Erau tineri, cu detalii personale curioase, cu istorii felurite. După un timp – variabil ca durată, dar niciodată prea lung – observam că toate aceste străluciri păleau. Erau calități mai mult sau mai puțin mari. Or, eu, fiindcă nu sunt psiholog, nu pot socoti cu "mai mult sau mai puțin". Termenii de comparație îmi scapă. Ceea ce îmi trebuie, ceea ce adică este absolut necesar așteptării mele de fiecare ceas, este trăsătura unică a unui fapt, a unui om, a unui cuvânt. Nu cer nimănui să fie bun sau rău, frumos sau urât, canalie sau înger. Îi cer numai să fie ceva, care să nu existe decât o singură dată.

Am avut rareori bucuria unor asemenea întâlniri, dar am avut-o. (Scoțianul de la Poulmanach...) Încolo, toți ceilalți n-au fost decât adăugiri sau scăderi de la un suflet-tip. X e mai inteligent decât Y, dar Y e mai subtil decât Z, care la rândul lui e mai spiritual decât X.

Nu, nu și nu. Asemenea variații mă plictisesc de moarte. Ce să fac eu cu nuanțe și distincții și puncte de vedere? Treci de partea mea, domnule, dacă ești făcut dintr-un material, care s-a născut o dată cu dumneata! Iar dacă nu, vezi-ți de drum!

Caut în lucruri și oameni sunetul lor propriu. Mă interesează ceea ce au ireductibil. Ireductibilul! Este singurul meu fel de a simți eternitatea.