Autori > Mihail Sebastian
Femei - Arabela (continuare)
Atunci un șuierat lung de alarmă a venit de undeva dinaintea noastră. Un șuierat și un strigăt parcă. Am stopat brusc. A urmat un moment de tăcere încordată, în care nimeni n-a mișcat, toți căutând cu urechea ațintită spre noapte. Era ca o oprire neașteptată a unui tren, noaptea, în mijlocul câmpiei, pe un pod. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, nimeni nu îndrăznește să bănuiască. O ciocnire? O catastrofă? O amenințare? Nu se aude decât departe gâfâitul mecanic al locomotivei...
Pe urmă s-au desprins în jurul nostru umbre și voci. Alergau câțiva bărbați înainte să vadă ce s-a întâmplat. Se auzeau dincolo de portierele închise ale automobilelor, șoapte de femei alarmate. Am coborât. Ploua mărunt, liniștitor. Departe se vedeau îngrămădindu-se lumini agitate. Arabela m-a urmat, pășind alături de mine, fără un cuvânt. Ne-am făcut loc printre mașinile oprite în jurul nostru și am auzit, de câteva ori, dinăuntrul lor, lungi suspine ce sfârșeau probabil în îmbrățișări, pe care alarma nu le întrerupsese. Simțeam în aerul rece al acelei nopți de martie, un insuportabil miros de alcov, parfum sau sânge nu știu bine.
La vreo sută de pași depărtare, se făcuse un cerc larg de care ne-am apropiat cu teamă. Fusese un accident. O ghicisem după șoaptele oamenilor strânși, după depărtarea lor respectuoasă de ceva care se afla în centru și care abia când ne-am apropiat bine, am văzut că era un rănit. Se uitau cu toți la el, de la distanță, intimidați și niciunul nu cuteza să se apropie. Era un copil de 16 ani, care trecuse acolo cu bicicleta și fusese strivit de un automobil în plină goană, fără faruri.
Arabela și-a făcut loc între ei, și a pășit înainte, singură între atâția inși. O buclă din părul ei negru îi căzuse pe frunte și nu a avut nici grija de a o îndepărta, atât era de atentă și gravă. A îngenuncheat lângă rănit și l-a privit lung, fără să tresară. Și-a suflecat pe urmă mânecile, a căutat o batistă curată și a cerut apă. Cineva s-a grăbit să-i aducă, nu știu de unde, poate din carburatorul unei mașini.
A ridicat capul rănitului și i l-a proptit de genunchiul ei. Se vedea sub lumina farurilor o țeastă crăpată și o șuviță de păr însângerat. O femeie de lângă mine a țipat atunci isteric. Purta o rochie elegantă și boțită și se vedea după obrajii ei aprinși și după respirația ei agitată, că accidentul o surprinsese în mijlocul unui spasm. Arabela a privit-o lung, sever, – o privire pe care n-aș fi suportat-o cred, dacă mi-ar fi fost îndreptată.
Nu mai era nimic de făcut. Văzusem din capul locului că băiatul trântit acolo pe pământul ud, era mort. Din vechile mele amintiri medicale, atâta lucru mai știam. De altfel, sosiseră între timp agenții. Am luat-o pe Arabela de braț și am rupt-o de acolo. Am mers amândoi pe jos multă vreme, fără să ne vorbim și îi eram recunoscător ploii aceleia care cădea foșnitoare în jur, ajutându-ne să nu ne gândim la nimic și mai ales să nu ne gândim la noi. Mai încolo, departe, am dat peste un taxi rătăcit, care ne-a dus acasă în jumătate de ceas, timp în care Arabela a stat nemișcată într-un colț, absentă cu desăvârșire.
Dar când ne-am regăsit în camera noastră, s-a trântit îmbrăcată cum era pe pat și a plâns despletit, cu sughițuri, copilărește, plâns zguduit care trebuia să răscumpere totul, pentru iertarea acelei nopți.
V.
Despre întâmplarea aceasta n-a mai fost deloc vorba, de atunci, între noi. Câteva zile, ne-am ocolit unul pe altul și ne-am vorbit foarte puțin, despre altele, căutându-ne de lucru, ca să evităm a ne privi în ochi. Pe urmă, am uitat.
Astăzi, în amintire, violența Arabelei din acea seară, spaima ei, dezgustul de perversiune și de moarte, pe care l-a dus câteva zile într-un surâs ostenit, mi se pare, din depărtare, mai puțin pueril și purtând nu știu ce nimb de lumină, pe care atunci nu l-am înțeles, pentru că apropierea te împiedică să înțelegi atâtea lucruri.
Și totuși în aceste trăsături era probabil ceea ce mai târziu s-a numit de către critici „geniul“ ei. S-au scris atâtea articole despre Arabela, despre arta ei, despre emoția prezenței ei în scenă – și toate comentariile astea au trecut pe de lături. Eu însumi, care de la pian o urmăream cu toată stăpânirea mea posibilă, tresărind totuși la chemarea glasului ei, eram intrigat de misterul acelei emoții ca de misterul unei jucării, pe care tu ai inventat-o, dar care îți scapă și te depășește.
Cine ar fi spus în ziua în care ni s-a propus să facem un număr de chansonete la acel cabaret-teatru din provincie, cine ar fi spus cât de departe ne va duce aventura asta măruntă? Nu eu în orice caz, pentru care propunerea era absurdă.
— O sută șaizeci de franci pe seară, spunea Arabela, nu este o afacere care se găsește totdeauna.
— Nu, desigur. Dar când tu ești acrobată sau cel mult dansatoare, nu văd, dragă fată, cum ai să cânți, fie și pentru de o sută de ori 160 de franci.
A râs, mirată de logica mea. A ei era mai simplă. Ni se propusese să cântăm într-un cabaret de provincie. Să cântăm, nu să dansăm. Vom cânta prin urmare.
— Dragul meu, am făcut o viață întreagă ce mi s-a cerut să fac. Ce vreau eu, ce știu eu, ce pot eu – nu m-a întrebat nimeni. Și n-am stat să explic nimănui. Tu spui că oferta asta, care ne vine, este o confuzie. Se poate. Dar în primul rând este un contract și un contract nu se pierde: se semnează.
Nu era prima oară când cedam în fața Arabelei și a aventurii. În câteva zile, programul nostru era gata. Repetaserăm febril – eu la pian, Arabela plimbându-se prin casă după treburi – câteva cântece la modă, vreo două romanțe clasice și, pentru ca să ne măgulim publicul, o baladă auvergnată veche, din regiunea unde aveam să cântăm, baladă luată din confidențele muzicale ale domnului Pierre, patronul magazinului de sticlărie, excelent bariton și clarinetist în fanfara arondismentului. Vocea Arabelei mi se părea plăcută, dar numai atât și în niciun caz nu așteptam succesul stupid, strivitor, care avea să ne rețină o lună întreagă la același teatru și pe urmă alte câteva luni, prin orașele mari din Midi, porturi opulente sau stațiuni de sezon demodate.
Ce seri de sărbătoare, cu entuziasmul poate prea cordial al galeriei, care ne încuraja în gura mare, ca la un meci, dar cu momente de liniște înfiorată, când toată sala rămânea cu respirația tăiată pe ultimul acord al acelei balade din Auvergne, pe care Arabela o cânta rar, cum ar fi depănat noaptea un ghem de mătase, urmărindu-i firul strălucitor, între degete.
Am simțit de atunci accentul personal de tristețe, care ezita în cântecul Arabelei și se zbătea să se elibereze de toate neîndemânările ei, de toate pozele și atitudinile ei de „artistă“ și fără să știu bine ce delicat filon de emoție regizam, m-am hotărât să încerc simplificarea numărului nostru și să-i găsesc un program mai ordonat, decât acea pestriță adunare de melodii, de la început.
Cei care mai târziu au ascultat-o pe Arabela la Paris, în acea seară de la Empire, rămasă celebră în cronica music-hall-ului, nu vor ști niciodată prin câte avataruri trecuse numărul nostru, până a fi ajuns la acea imagine perfectă pe care pe urmă au popularizat-o revistele ilustrate. Totul, rochia Arabelei, coafura ei dreaptă și linsă, perdelele negre ce ne încadrau, ținuta mea la pian, ordinea melodiilor în program, brățara de argint, pe care Arabela o purta la încheietura mâinii stângi, brațele ei lungi lăsate leneș de-a lungul trupului cu mâinile împreunate ca două pasări pe genunchi, totul a fost cucerit lent, zi de zi, după nesfârșite corectări și dacă m-aș sili să-mi amintesc, poate aș izbuti să spun astăzi precis, de când și de unde datează fiecare detaliu al numărului nostru de music-hall, de la Brest sau de la Nîmes, căci trecând astfel din oraș în oraș, simplificam cu fiecare nouă experiență, mișcarea noastră pe scenă și decorul în care ne prezentam.
Lucrul cel mai dificil a fost să-i descopăr Arabelei un loc în scenă, căci, deși calmă și cu desăvârșire lipsită de trac era complet incapabilă să-și găsească o ținută naturală în timp ce cânta. Nu știa ce să facă cu mâinile, nu știa cum să facă doi pași, nu știa de ce să se proptească. I-am schimbat în nenumărate rânduri locul, când lângă mine în picioare, așa încât să pară că urmărește, peste umărul meu, notele, când la dreapta în primul plan al scenei, rezemată de o etajeră scundă, când în sfârșit în stânga, ușor înclinată pe coada pianului.
N-a mers în niciun fel și a fost un adevărat triumf în ziua în care, la o repetiție, i-am strigat exasperat să se urce pe pian. S-a așezat foarte comod ca într-un fotoliu, și dintr-o dată și-a regăsit siguranța de sine, căci bine instalată pe pian, picior peste picior și cu mâinile unite calm pe genunchi, amintea vechea ei ținută din leagănul de mătase, suspendat pe vremuri la circ și își recăpăta acel zâmbet de melancolie și indiferență, care o luminase cald din prima seară a cunoașterii noastre.
Nu, nu știu de unde anume venea vibrația intimă a cântecului ei, frumusețea limpede și totuși aburită pe alocuri a melodiilor acelora. Ascult și astăzi, uneori, la patefon unele discuri pe care le-am înregistrat atunci (din fericire atât de puține și-atât de greu de găsit) și mă întreb ce cheie îmi scapă pentru deschiderea misterului ăstuia, la care am luat totuși parte și care s-a petrecut sub ochii mei. Avea o voce mică, fără modulații, monotonă adesea, cu ușoare nuanțe false, dar de la primele sunete, părea să dea de o parte nu știu ce grele draperii, descoperind o fereastră largă spre vis.
Cânta cu aplicație și cu stângăcie în același timp, ca un începător care dibuiește la pian o melodie, surprins el însuși la auzul ei și aerul acesta de nehotărâre, de ezitare, l-a păstrat și mai târziu, atunci când succesul i-ar fi dat dreptul să fie cu totul sigură de ea. Dar era cu desăvârșire lipsită de vervă și incapabilă de gesturi sau surâsuri ingenue, cântând orice – o baladă sau un cuplet – cu același glas egal și silitor de copil trist.
Nu cred să-i fi surprins vreodată momente de cabotinaj sau măcar de orgoliu, căci avea conștiința că face o muncă nici mai bună, nici mai proastă decât alta și dacă în loc să cânte, ar fi trebuit să coasă sau să brodeze, sunt sigur că ar fi pus în asta aceeași bună credință și simplicitate. Era aici o socoteală onestă și curată, care nu avea nimic de a face cu „arta“ și dacă într-adevăr cântecul Arabelei era emoționant, asta nu venea nici din știința ei de a cânta, nici din vocea ei modestă, ci de altundeva, din oboseala ei intimă, din melancolia ei depărtată, ce arunca, și în viață, peste lucrurile ei, peste amintirile ei, un văl de lumină scăzută.
Într-o zi, era înainte de întoarcerea noastră la Paris și de debutul Empire, aducându-mi aminte de o vacanță pe care o petrecusem mai de mult, cu ani în urmă, pe vremea mea de studenție, într-un sat din Alpi, unde cunoscusem și iubisem o singură noapte o tânără fată, care de atunci a dispărut cu desăvârșire, aducându-mi aminte de acele timpuri, am rugat-o pe Arabela să-mi cânte câteva versuri dintr-un cântec de joc de atunci.
Il courre, il courre le furet,
Le furet des bois jolis
Il a passé par ici
Il a passé par là bas
Il repassera par là...
Nu știam, rugând-o acest lucru, că descopeream la întâmplare cea mai frumoasă piesă a programului nostru, singura la drept vorbind căreia aveam să-i datorăm peste puțin celebritatea, melodie care avea să circule un an întreg prin metropolele Europei, cântată la patefon, la radio, în jaz, în orchestre vieneze sau fluierată noaptea pe străzile deșarte, de un trecător întârziat, cântec care la început uluise prin simplicitatea lui (căci era cel puțin îndrăzneț să prezinți într-un teatru mare, de pe o scenă celebră, o melodie pe care o urlau copii la școală, în recreații) dar tocmai această ingenuitate trebuia să placă și să creeze, după exemplul ei, o întreagă modă. A fost dintr-o dată reînvierea valsului, a romanțelor de la 1900, a tablourilor lui Toulouse-Lautrec sau Vuillard, a rochiilor lungi și a pălăriilor tricorn, toate readuse în gustul timpului, cu oarecare înduioșare pentru acei ani dinaintea războiului, fericiți și sentimentali.
Din tot norocul și gloria carierei noastre, eu nu am a revendica pentru mine, decât faptul că am simțit poezia posibilă a unui program de cântece demodate și că în timp ce amicii noștri ne îndemnau să facem un recital de muzică modernă, iar Arabela înclina pentru unul de șansonete noi, eu am stăruit să ne oprim exclusiv la câteva melodii ieșite din uz, de la 1900 la 1920, știind că o romanță de acum zece ani, reînviată, trebuie să aibă asupra uneia recente, superioritatea nostalgiei și a ușorului ridicol ce acoperă toate emoțiile noastre mărunte din trecut.
Am dezgropat atunci din uitarea generațiilor mondene un întreg repertoriu de romanțe, pe care altădată se va fi plâns sau dansat și le-am readus în actualitate, fără niciun fel de ironie, pentru prostul lor gust, cântându-le dimpotrivă cu sinceritatea ce le va fi încălzit pe vremuri, în zilele lor de glorie. Am cules de pretutindeni romanțe demodate, din Anglia, din Germania, din Franța, dinaintea războiului sau imediat după război și am făcut pe urmă o selecție, în care gustul Arabelei era hotărâtor, pentru că ea cel puțin nu judeca pe criterii estetice, ci pe simpla ei înțelegere de fată bună, care, când a auzit la atelier un „cântec frumos“ îl copiază pe un petec de hârtie și pe urmă, seara, dacă e tristă și are chef de plâns, îl cântă.
Poate că și astăzi se mai fredonează Adelaide’s Dream sau When the Red Bill, amândouă descoperite de noi, într-un vraf de note muzicale, în podul unui anticar, unul de la 1890, celălalt de pe la 1910 și lansate pe urmă într-un bar parizian pentru anglo-saxoni, unde Arabela cânta cu sinceră compasiune visul acelei Adelaide de la sfârșitul veacului. Mai târziu, când ne-am dus pentru prima oară la Londra, precedați de ecourile unui succes ce devenea european, mai mult din cauza formulei ciudate a concertului nostru, decât pentru calitatea lui, mai târziu, zic, a trebuit să construim un întreg program englezesc (o, comicele, înduioșătoarele seri de cabaret londonez, când toată lumea din sală îngâna după Arabela acel pueril Venetian Moon, romanță defunctă de la 1920...) ceea ce ne-a silit pe urmă, în turneu, să pregătim pentru fiecare capitală un program special, făcând adevărate incursiuni de folclor în domeniul tangourilor și al valsurilor de demult. Nu devenisem și eu sentimental pe vremea în care Arabela repeta în așteptarea debutului nostru la Viena, Wien, du Stadt meiner Träume, cântându-l cu un teribil accent străin și cu o nesfârșită nostalgie, deși nu-i pricepea decât pe jumătate cuvintele?
Eram cu adevărat „în culmea gloriei“ și revistele ilustrate de teatru începeau să publice, la rubrica curiozităților, cifra câștigurilor noastre serale sau a scrisorilor de amor anonime, venite în fiecare dimineață pentru Arabela.
„Arabela and partner“! Afișe albastre, albe, roșii, verzi, populau continentul și se răspândeau pe harta Europei, asemeni unor stegulețe multicolore indicând itinerariul unei victorii – și ne agitau numele departe, pe placardele teatrelor, pe ferestrele tramvaielor, pe cutiile țigărilor de lux.
Îmi plăcea mult imaginea noastră pe întâia pagină a programelor, Arabela în primul plan, desemnată într-un albastru crud – culoare ce o prindea de minune – eu, ascuns în perspectivă mai departe, la pian, în câteva linii negre, care îmi umbreau fața și mă păstrau anonim.
„Arabela and partner“ mi se părea că are exact dramul de mister necesar unui titlu de cabaret și în plus, fără să mă ascund de nimeni, căci nu gândeam să revin vreodată la ce fusesem, eram mulțumit să fiu astfel scutit de curiozitatea celor care mă cunoscuseră pe vremuri.
Rămâneam pe afișe un simplu „partener“, ceea ce îndepărta de mine luminile și gazetele. În mine însumi, fără să cutez a mi-o mărturisi sincer, eram mai ales fericit de faptul că nu se va afla nimic la București.
De câteva ori, fusesem pe punctul de a primi un angajament în țară și când jucam la Viena sau la Budapesta, telegramele de oferte din București ne căutau prin toate hotelurile, ceea ce îmi făcea refuzul mai dificil, căci mi-era greu să-i spun Arabelei că nu pot juca acolo, din cauza unei femei, de care nu voiam să fiu văzut. Era o copilărie – și o știam prea bine.
Când am turnat filmul nostru la Paramount, a fost un adevărat calvar lupta mea cu regizorul, care ținea morțiș, să ne lumineze egal, pe Arabela și pe mine, sub aceleași lumini albe. Am cheltuit toată priceperea și îndârjirea mea pentru a-i dovedi că, pentru puritatea cântecului, pentru simplicitatea imaginii, eu trebuia să rămân în umbră, simplă siluetă neagră, luminată rar, pentru jocul mâinilor pe clape și pierzându-se pe urmă din nou, în cadrul draperiilor. Nu rămânea pe pânză decât un cerc alb, pentru Arabela, prea indiferentă la tot ce se întâmpla, ca să se tulbure de armata reflectoarelor îndreptate asupra ei.
Adevărul este că mă înspăimânta gândul că acel scurt film avea să treacă inevitabil la București și mi se părea trivial spectacolul în fața unor săli pline cu oameni cunoscuți, îngrozit mai ales la amintirea Mariei, care – mare iubitoare de cinematograf – m-ar fi privit dintr-un fotoliu, cu nedumerire, ascultând desigur comentariul superior al lui Andrei, aplecat spre ea, ca să-i șoptească neglijent: „ți-am spus eu că n-are să se aleagă niciodată nimic de Ștefan Valeriu ăsta“.
Din asemenea trucuri se fac probabil capodoperele, căci premiera filmului nostru a fost primită cu o avalanșă de elogii și comentarii, toți criticii explicând cu competență și cu termeni tehnici, pe care nu-i cunoșteam, valoarea luminii și a umbrei în scurta noastră peliculă. Poate că aveau dreptate, dar mi-era greu să iau în serios toate aceste adevăruri estetice, știind că ele nu ascundeau decât o foarte ușoară istorie de amor, în care Dumnezeu e martor, nimic nu fusese premeditat.
Ceea ce nu mă împiedica să mă duc uneori, în serile libere, la un cinematograf de cartier, unde se dădea filmul nostru, ca să o privesc și să o ascult pe Arabela, simplă și emoționantă pe pânză, cum era pe scenă sau acasă, cu surâsul ei aburit, ca un sărut.
Despre întâmplarea aceasta n-a mai fost deloc vorba, de atunci, între noi. Câteva zile, ne-am ocolit unul pe altul și ne-am vorbit foarte puțin, despre altele, căutându-ne de lucru, ca să evităm a ne privi în ochi. Pe urmă, am uitat.
Astăzi, în amintire, violența Arabelei din acea seară, spaima ei, dezgustul de perversiune și de moarte, pe care l-a dus câteva zile într-un surâs ostenit, mi se pare, din depărtare, mai puțin pueril și purtând nu știu ce nimb de lumină, pe care atunci nu l-am înțeles, pentru că apropierea te împiedică să înțelegi atâtea lucruri.
Și totuși în aceste trăsături era probabil ceea ce mai târziu s-a numit de către critici „geniul“ ei. S-au scris atâtea articole despre Arabela, despre arta ei, despre emoția prezenței ei în scenă – și toate comentariile astea au trecut pe de lături. Eu însumi, care de la pian o urmăream cu toată stăpânirea mea posibilă, tresărind totuși la chemarea glasului ei, eram intrigat de misterul acelei emoții ca de misterul unei jucării, pe care tu ai inventat-o, dar care îți scapă și te depășește.
Cine ar fi spus în ziua în care ni s-a propus să facem un număr de chansonete la acel cabaret-teatru din provincie, cine ar fi spus cât de departe ne va duce aventura asta măruntă? Nu eu în orice caz, pentru care propunerea era absurdă.
— O sută șaizeci de franci pe seară, spunea Arabela, nu este o afacere care se găsește totdeauna.
— Nu, desigur. Dar când tu ești acrobată sau cel mult dansatoare, nu văd, dragă fată, cum ai să cânți, fie și pentru de o sută de ori 160 de franci.
A râs, mirată de logica mea. A ei era mai simplă. Ni se propusese să cântăm într-un cabaret de provincie. Să cântăm, nu să dansăm. Vom cânta prin urmare.
— Dragul meu, am făcut o viață întreagă ce mi s-a cerut să fac. Ce vreau eu, ce știu eu, ce pot eu – nu m-a întrebat nimeni. Și n-am stat să explic nimănui. Tu spui că oferta asta, care ne vine, este o confuzie. Se poate. Dar în primul rând este un contract și un contract nu se pierde: se semnează.
Nu era prima oară când cedam în fața Arabelei și a aventurii. În câteva zile, programul nostru era gata. Repetaserăm febril – eu la pian, Arabela plimbându-se prin casă după treburi – câteva cântece la modă, vreo două romanțe clasice și, pentru ca să ne măgulim publicul, o baladă auvergnată veche, din regiunea unde aveam să cântăm, baladă luată din confidențele muzicale ale domnului Pierre, patronul magazinului de sticlărie, excelent bariton și clarinetist în fanfara arondismentului. Vocea Arabelei mi se părea plăcută, dar numai atât și în niciun caz nu așteptam succesul stupid, strivitor, care avea să ne rețină o lună întreagă la același teatru și pe urmă alte câteva luni, prin orașele mari din Midi, porturi opulente sau stațiuni de sezon demodate.
Ce seri de sărbătoare, cu entuziasmul poate prea cordial al galeriei, care ne încuraja în gura mare, ca la un meci, dar cu momente de liniște înfiorată, când toată sala rămânea cu respirația tăiată pe ultimul acord al acelei balade din Auvergne, pe care Arabela o cânta rar, cum ar fi depănat noaptea un ghem de mătase, urmărindu-i firul strălucitor, între degete.
Am simțit de atunci accentul personal de tristețe, care ezita în cântecul Arabelei și se zbătea să se elibereze de toate neîndemânările ei, de toate pozele și atitudinile ei de „artistă“ și fără să știu bine ce delicat filon de emoție regizam, m-am hotărât să încerc simplificarea numărului nostru și să-i găsesc un program mai ordonat, decât acea pestriță adunare de melodii, de la început.
Cei care mai târziu au ascultat-o pe Arabela la Paris, în acea seară de la Empire, rămasă celebră în cronica music-hall-ului, nu vor ști niciodată prin câte avataruri trecuse numărul nostru, până a fi ajuns la acea imagine perfectă pe care pe urmă au popularizat-o revistele ilustrate. Totul, rochia Arabelei, coafura ei dreaptă și linsă, perdelele negre ce ne încadrau, ținuta mea la pian, ordinea melodiilor în program, brățara de argint, pe care Arabela o purta la încheietura mâinii stângi, brațele ei lungi lăsate leneș de-a lungul trupului cu mâinile împreunate ca două pasări pe genunchi, totul a fost cucerit lent, zi de zi, după nesfârșite corectări și dacă m-aș sili să-mi amintesc, poate aș izbuti să spun astăzi precis, de când și de unde datează fiecare detaliu al numărului nostru de music-hall, de la Brest sau de la Nîmes, căci trecând astfel din oraș în oraș, simplificam cu fiecare nouă experiență, mișcarea noastră pe scenă și decorul în care ne prezentam.
Lucrul cel mai dificil a fost să-i descopăr Arabelei un loc în scenă, căci, deși calmă și cu desăvârșire lipsită de trac era complet incapabilă să-și găsească o ținută naturală în timp ce cânta. Nu știa ce să facă cu mâinile, nu știa cum să facă doi pași, nu știa de ce să se proptească. I-am schimbat în nenumărate rânduri locul, când lângă mine în picioare, așa încât să pară că urmărește, peste umărul meu, notele, când la dreapta în primul plan al scenei, rezemată de o etajeră scundă, când în sfârșit în stânga, ușor înclinată pe coada pianului.
N-a mers în niciun fel și a fost un adevărat triumf în ziua în care, la o repetiție, i-am strigat exasperat să se urce pe pian. S-a așezat foarte comod ca într-un fotoliu, și dintr-o dată și-a regăsit siguranța de sine, căci bine instalată pe pian, picior peste picior și cu mâinile unite calm pe genunchi, amintea vechea ei ținută din leagănul de mătase, suspendat pe vremuri la circ și își recăpăta acel zâmbet de melancolie și indiferență, care o luminase cald din prima seară a cunoașterii noastre.
Nu, nu știu de unde anume venea vibrația intimă a cântecului ei, frumusețea limpede și totuși aburită pe alocuri a melodiilor acelora. Ascult și astăzi, uneori, la patefon unele discuri pe care le-am înregistrat atunci (din fericire atât de puține și-atât de greu de găsit) și mă întreb ce cheie îmi scapă pentru deschiderea misterului ăstuia, la care am luat totuși parte și care s-a petrecut sub ochii mei. Avea o voce mică, fără modulații, monotonă adesea, cu ușoare nuanțe false, dar de la primele sunete, părea să dea de o parte nu știu ce grele draperii, descoperind o fereastră largă spre vis.
Cânta cu aplicație și cu stângăcie în același timp, ca un începător care dibuiește la pian o melodie, surprins el însuși la auzul ei și aerul acesta de nehotărâre, de ezitare, l-a păstrat și mai târziu, atunci când succesul i-ar fi dat dreptul să fie cu totul sigură de ea. Dar era cu desăvârșire lipsită de vervă și incapabilă de gesturi sau surâsuri ingenue, cântând orice – o baladă sau un cuplet – cu același glas egal și silitor de copil trist.
Nu cred să-i fi surprins vreodată momente de cabotinaj sau măcar de orgoliu, căci avea conștiința că face o muncă nici mai bună, nici mai proastă decât alta și dacă în loc să cânte, ar fi trebuit să coasă sau să brodeze, sunt sigur că ar fi pus în asta aceeași bună credință și simplicitate. Era aici o socoteală onestă și curată, care nu avea nimic de a face cu „arta“ și dacă într-adevăr cântecul Arabelei era emoționant, asta nu venea nici din știința ei de a cânta, nici din vocea ei modestă, ci de altundeva, din oboseala ei intimă, din melancolia ei depărtată, ce arunca, și în viață, peste lucrurile ei, peste amintirile ei, un văl de lumină scăzută.
Într-o zi, era înainte de întoarcerea noastră la Paris și de debutul Empire, aducându-mi aminte de o vacanță pe care o petrecusem mai de mult, cu ani în urmă, pe vremea mea de studenție, într-un sat din Alpi, unde cunoscusem și iubisem o singură noapte o tânără fată, care de atunci a dispărut cu desăvârșire, aducându-mi aminte de acele timpuri, am rugat-o pe Arabela să-mi cânte câteva versuri dintr-un cântec de joc de atunci.
Il courre, il courre le furet,
Le furet des bois jolis
Il a passé par ici
Il a passé par là bas
Il repassera par là...
Nu știam, rugând-o acest lucru, că descopeream la întâmplare cea mai frumoasă piesă a programului nostru, singura la drept vorbind căreia aveam să-i datorăm peste puțin celebritatea, melodie care avea să circule un an întreg prin metropolele Europei, cântată la patefon, la radio, în jaz, în orchestre vieneze sau fluierată noaptea pe străzile deșarte, de un trecător întârziat, cântec care la început uluise prin simplicitatea lui (căci era cel puțin îndrăzneț să prezinți într-un teatru mare, de pe o scenă celebră, o melodie pe care o urlau copii la școală, în recreații) dar tocmai această ingenuitate trebuia să placă și să creeze, după exemplul ei, o întreagă modă. A fost dintr-o dată reînvierea valsului, a romanțelor de la 1900, a tablourilor lui Toulouse-Lautrec sau Vuillard, a rochiilor lungi și a pălăriilor tricorn, toate readuse în gustul timpului, cu oarecare înduioșare pentru acei ani dinaintea războiului, fericiți și sentimentali.
Din tot norocul și gloria carierei noastre, eu nu am a revendica pentru mine, decât faptul că am simțit poezia posibilă a unui program de cântece demodate și că în timp ce amicii noștri ne îndemnau să facem un recital de muzică modernă, iar Arabela înclina pentru unul de șansonete noi, eu am stăruit să ne oprim exclusiv la câteva melodii ieșite din uz, de la 1900 la 1920, știind că o romanță de acum zece ani, reînviată, trebuie să aibă asupra uneia recente, superioritatea nostalgiei și a ușorului ridicol ce acoperă toate emoțiile noastre mărunte din trecut.
Am dezgropat atunci din uitarea generațiilor mondene un întreg repertoriu de romanțe, pe care altădată se va fi plâns sau dansat și le-am readus în actualitate, fără niciun fel de ironie, pentru prostul lor gust, cântându-le dimpotrivă cu sinceritatea ce le va fi încălzit pe vremuri, în zilele lor de glorie. Am cules de pretutindeni romanțe demodate, din Anglia, din Germania, din Franța, dinaintea războiului sau imediat după război și am făcut pe urmă o selecție, în care gustul Arabelei era hotărâtor, pentru că ea cel puțin nu judeca pe criterii estetice, ci pe simpla ei înțelegere de fată bună, care, când a auzit la atelier un „cântec frumos“ îl copiază pe un petec de hârtie și pe urmă, seara, dacă e tristă și are chef de plâns, îl cântă.
Poate că și astăzi se mai fredonează Adelaide’s Dream sau When the Red Bill, amândouă descoperite de noi, într-un vraf de note muzicale, în podul unui anticar, unul de la 1890, celălalt de pe la 1910 și lansate pe urmă într-un bar parizian pentru anglo-saxoni, unde Arabela cânta cu sinceră compasiune visul acelei Adelaide de la sfârșitul veacului. Mai târziu, când ne-am dus pentru prima oară la Londra, precedați de ecourile unui succes ce devenea european, mai mult din cauza formulei ciudate a concertului nostru, decât pentru calitatea lui, mai târziu, zic, a trebuit să construim un întreg program englezesc (o, comicele, înduioșătoarele seri de cabaret londonez, când toată lumea din sală îngâna după Arabela acel pueril Venetian Moon, romanță defunctă de la 1920...) ceea ce ne-a silit pe urmă, în turneu, să pregătim pentru fiecare capitală un program special, făcând adevărate incursiuni de folclor în domeniul tangourilor și al valsurilor de demult. Nu devenisem și eu sentimental pe vremea în care Arabela repeta în așteptarea debutului nostru la Viena, Wien, du Stadt meiner Träume, cântându-l cu un teribil accent străin și cu o nesfârșită nostalgie, deși nu-i pricepea decât pe jumătate cuvintele?
Eram cu adevărat „în culmea gloriei“ și revistele ilustrate de teatru începeau să publice, la rubrica curiozităților, cifra câștigurilor noastre serale sau a scrisorilor de amor anonime, venite în fiecare dimineață pentru Arabela.
„Arabela and partner“! Afișe albastre, albe, roșii, verzi, populau continentul și se răspândeau pe harta Europei, asemeni unor stegulețe multicolore indicând itinerariul unei victorii – și ne agitau numele departe, pe placardele teatrelor, pe ferestrele tramvaielor, pe cutiile țigărilor de lux.
Îmi plăcea mult imaginea noastră pe întâia pagină a programelor, Arabela în primul plan, desemnată într-un albastru crud – culoare ce o prindea de minune – eu, ascuns în perspectivă mai departe, la pian, în câteva linii negre, care îmi umbreau fața și mă păstrau anonim.
„Arabela and partner“ mi se părea că are exact dramul de mister necesar unui titlu de cabaret și în plus, fără să mă ascund de nimeni, căci nu gândeam să revin vreodată la ce fusesem, eram mulțumit să fiu astfel scutit de curiozitatea celor care mă cunoscuseră pe vremuri.
Rămâneam pe afișe un simplu „partener“, ceea ce îndepărta de mine luminile și gazetele. În mine însumi, fără să cutez a mi-o mărturisi sincer, eram mai ales fericit de faptul că nu se va afla nimic la București.
De câteva ori, fusesem pe punctul de a primi un angajament în țară și când jucam la Viena sau la Budapesta, telegramele de oferte din București ne căutau prin toate hotelurile, ceea ce îmi făcea refuzul mai dificil, căci mi-era greu să-i spun Arabelei că nu pot juca acolo, din cauza unei femei, de care nu voiam să fiu văzut. Era o copilărie – și o știam prea bine.
Când am turnat filmul nostru la Paramount, a fost un adevărat calvar lupta mea cu regizorul, care ținea morțiș, să ne lumineze egal, pe Arabela și pe mine, sub aceleași lumini albe. Am cheltuit toată priceperea și îndârjirea mea pentru a-i dovedi că, pentru puritatea cântecului, pentru simplicitatea imaginii, eu trebuia să rămân în umbră, simplă siluetă neagră, luminată rar, pentru jocul mâinilor pe clape și pierzându-se pe urmă din nou, în cadrul draperiilor. Nu rămânea pe pânză decât un cerc alb, pentru Arabela, prea indiferentă la tot ce se întâmpla, ca să se tulbure de armata reflectoarelor îndreptate asupra ei.
Adevărul este că mă înspăimânta gândul că acel scurt film avea să treacă inevitabil la București și mi se părea trivial spectacolul în fața unor săli pline cu oameni cunoscuți, îngrozit mai ales la amintirea Mariei, care – mare iubitoare de cinematograf – m-ar fi privit dintr-un fotoliu, cu nedumerire, ascultând desigur comentariul superior al lui Andrei, aplecat spre ea, ca să-i șoptească neglijent: „ți-am spus eu că n-are să se aleagă niciodată nimic de Ștefan Valeriu ăsta“.
Din asemenea trucuri se fac probabil capodoperele, căci premiera filmului nostru a fost primită cu o avalanșă de elogii și comentarii, toți criticii explicând cu competență și cu termeni tehnici, pe care nu-i cunoșteam, valoarea luminii și a umbrei în scurta noastră peliculă. Poate că aveau dreptate, dar mi-era greu să iau în serios toate aceste adevăruri estetice, știind că ele nu ascundeau decât o foarte ușoară istorie de amor, în care Dumnezeu e martor, nimic nu fusese premeditat.
Ceea ce nu mă împiedica să mă duc uneori, în serile libere, la un cinematograf de cartier, unde se dădea filmul nostru, ca să o privesc și să o ascult pe Arabela, simplă și emoționantă pe pânză, cum era pe scenă sau acasă, cu surâsul ei aburit, ca un sărut.
VI.
Nu aș putea spune precis când anume s-a întâmplat micul incident care urmează. Atunci nu i-am dat nicio importanță și nici astăzi nu sunt cu desăvârșire convins că ar fi avut vreo legătură cu despărțirea noastră de mai târziu.
Vorbeam într-o zi despre foștii ei tovarăși de circ. Vorbeam cu suficientă nepăsare, ca să nu rămână loc pentru regrete. Atunci, Arabela mi-a spus brusc, ca și cum abia în acel moment și-ar fi adus aminte de asta:
— Știi că Dik mi-a fost bărbat?
Nu știam desigur și nici nu bănuisem. Dik, insul acela, fără vârstă, spân și alcoolic? Destăinuirea era mai mult comică, decât supărătoare.
— De ce îmi spui asta, abia acum?
— Știu eu?... așa, pentru că s-a nimerit.
— Ești un fenomen, Arabela. Un fenomen. Trăim împreună de atâta vreme, îmi povestești despre câte în lună și în soare, flecărim zilnic ceasuri întregi despre ce a fost și ce n-a fost – și tu abia acum te trezești să-mi spui un lucru, care oricum era mai însemnat decât altele multe.
— Așa sunt eu, Ștefan. Uitucă.
Am tăcut câteva clipe, dezarmat la simplicitatea răspunsului – și pe urmă am izbucnit cu oarecare violență.
— Și, de ce tocmai Dik? Din toți patru, de ce tocmai el?
— Pentru că era mai simplu cu el. Înțelegi? E foarte greu să trăiești, cum trăiam eu, cu patru bărbați ca într-o singură familie. Măritată cu unul, ceilalți trei trebuiau să rămână liniștiți, deoparte. Într-o istorie ca asta, lucrul cel mai important este că nu ai de a face cu amoruri și complicații. Și cu Dik cel puțin, nu putea fi vorba de amor – nu-i așa?
Mi-am adus aminte atunci de privirea pe care i-o surprinsesem în seara de la Medrano, lui Beb, în cabină, și m-am întrebat deodată dacă nu cumva plecarea Arabelei dintre ei nu fusese mai gravă, decât o crezusem și dacă în urmă nu lăsase amintiri mai adânci decât ale unui pact între cabotini. Băiatul acela, Beb, poate că ar fi avut de spus unele lucruri.
Mai târziu, nu mult mai târziu, am regăsit într-un turneu, la un teatru cabaret din susul Germaniei, urmele foștilor ei amici și trebuie să recunosc că cel care a tresărit am fost eu, nu ea. Ne precedaseră în program cu două săptămâni și acum erau duși mai departe, nu se știa unde. Le-am găsit numele și fotografia în colecția ziarelor locale, la rubrica teatrală și am aflat de acolo că numărul lor avusese oarecare succes. Făcuseră desigur progrese, de când nu-i mai văzuserăm noi și fără să ajungă în primul rând al vedetelor, făceau o figură onestă în program, în partea primă a spectacolului, până la intrarea în scenă a numărului principal. Le-am privit cu multă curiozitate pozele și am băgat de seamă că își simplificaseră mult aparatele, atitudinile, culorile.
— Într-o zi, băieții ăștia au să izbutească lucruri frumoase, am reflectat eu.
— Poate, a răspuns Arabela, fără să mă aprobe sau să mă contrazică. Se vedea bine că într-un fel sau altul, îi era tot una.
Am continuat, cu îndărătnicie:
— Le lipsește un singur lucru. Le lipsești tu. Acolo sus, în leagănul de mătase, nefăcând nimic, ostenindu-te doar să-ți porți zâmbetul, tu erai poezia trapezelor lor. Erai floarea lor inutilă. Un regizor de geniu n-ar ști poate să găsească un detaliu de valoare egală.
Spuneam asta, ca s-o necăjesc, sau ca s-o încerc sau pur și simplu ca să-mi exersez vechiul meu instinct de răutate. Dar aveam cu siguranță dreptate și privind acele poze, îmi dădeam seama că trapezelor lor albe le lipsea imaginea unei femei, cum i-ar lipsi unui inel, piatra.
Arabela m-a ascultat amuzată până am sfârșit și pe urmă m-a luat de braț și m-a sărutat, cu aerul de a-mi spune mustrătoare: „și acum să fim serioși și să lăsăm prostiile“.
De ce îmi amintesc despre toate aceste nimicuri acum, nu știu bine. Încerc să le adun din amintire, ca să-mi trec vremea, cum aș sta bunăoară să reconstitui o partidă de șah, după ce am terminat-o.
Mai probabil este că ele n-au avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat mai târziu și că spre despărțire nu ne-au dus aceste ușoare incidente, ci altceva, mai simplu și mai inexplicabil în același timp. Altceva care semăna uimitor cu începutul iubirii noastre și care s-ar fi chemat „aventură“, dacă vorba asta i s-ar fi potrivit capului de copil al Arabelei.
Au trecut pe lângă noi foarte multe lucruri de mirare și le-am lăsat să treacă, iubindu-ne în ultima zi, ca în prima zi cu aceeași voluptate domoală, în care totul era cunoscut, ca gustul etern al pâinii. Asta putea să țină un an, doi, zece... Și putea să se termine oricând.
Despărțirea! A fost la fel de simplă și gândindu-mă cu foarte multă sinceritate, mai important mi s-ar părea să vorbesc despre mantoul verde al Arabelei din prima noastră iarnă, sau despre rochia ei neagră cu guler galben (rochie care o înălța mult și o făcea mângâietor de palidă) decât despre această despărțire.
Era la Geneva, la începutul lui septembrie. Veniserăm acolo să deschidem în sala cazinoului, sezonul teatral, în timp ce la două sute de pași depărtare, la Societatea Națiunilor, Aristide Briand îl deschidea pe cel diplomatic. Toamnă pasionată, în care se discuta pentru prima oară, proiectul Statelor Unite Europene, într-o atmosferă puerilă de sărbătoare, la care nu exagerez spunând că prezența Arabelei contribuia foarte mult, căci era de rigoare ca miniștrii străini să se întâlnească seara la 9, în loji, la concertul nostru.
Diminețile strălucitoare pe lac, rochiile albe fluturătoare pe cheiul Wilson, asaltul ziariștilor în fața hotelului des Bergues, cursa fotografilor pe stradă, după instantanee și oameni celebri... Era idilic și odihnitor ca într-o operetă.
Într-o zi, pe chei, ne-a strigat cineva din urmă, un bărbat tânăr, care tocmai sărise dintr-un tramvai în trecere. Eram pe malul lacului și urmăream distrați un joc de waterpolo, între câteva tinere englezoaice. Arabela râdea copilărește cu tot obrazul în soare.
Ne-am întors surprinși și în primul moment nici ea nu l-a recunoscut pe Beb, care ne strigase și se oprise lângă noi, stânjenit de entuziasmul prea mare al revederii.
— Uite Beb, a spus Arabela, fără să ridice glasul. Te-ai schimbat, Beb: te-ai făcut frumos. Dar tot îți lipsește un nasture la vestă. Să ți-l coși deseară, m-ai auzit? să ți-l coși.
Beb se schimbase într-adevăr. Mai puțin palid, decât îl cunoscusem, mai înalt parcă, mai sportiv. Purta un costum de vară gri și, în soarele acela alb de septembrie, avea ceva exagerat de juvenil în surpriza și emoția lui.
Ne-a explicat în câteva cuvinte că se afla la Geneva pentru numai o zi, în trecere. Trebuia să plece în aceeași seară spre Montreux, unde îl așteptau Sam și Jef: un angajament excelent.
— Dik? a întrebat Arabela.
— L-am pierdut acum patru luni la Alger și n-am mai dat de el de atunci.
— Și voi?
— Bine. Succese, bani. Dacă ai ști, Arabela ce bine ne-a mers. Eu îți spuneam de mult, că ne așteaptă lucruri mari. Ții minte, atunci când ai plecat.
Vorbea animat, repede, ținându-și mâinile în buzunar, ca să nu gesticuleze și mergea înaintea noastră cu jumătate de pas, ca să o poată privi pe Arabela în ochi. Era tulburat ca un licean și asta mi-a făcut atâta plăcere, încât, nu m-am putut opri să-l întreb, cu simpatie, ca pe un camarad.
— Spune drept, Beb, o mai iubești pe Arabela?
A răspuns imediat, scurt cu oarecare ridicare semeață a capului, dar cu bună voie.
— Da.
— Vorbiți prostii amândoi, ne-a certat Arabela. Mai bine mergem să mâncăm.
Pe seară, Beb a plecat cu trenul spre Montreux, iar la 9 noi ne-am dus ca de obicei la spectacol. Mi-am pus fracul, cu foarte mult calm. Cine vorbește de presentimente, spune prostii. O priveam de la pian pe Arabela și îmi spuneam, ca în fiecare seară, că nu e frumoasă și că nu știe să cânte, dar îi urmăream cu aceeași nedumerire și cu aceeași profundă liniște, glasul ei umed, care dezlega în mine atâtea melancolii, de parcă ar fi umblat cu zece degete subțiri printre amintiri și uitări.
Ne-am dus pe urmă târziu, după teatru, în jos pe chei. Bătea dinspre munți un vânt rece, fără anotimp cert, prea repede pentru o noapte de vară, prea amical pentru una de toamnă.
— Trebuie să fie bine acuma sus la noi, a spus Arabela, rezemată de parapet cu fața spre lac, strângându-se tare de brațul meu.
Am urcat scările hotelului rar, întârziindu-ne înadins pașii, pentru că știam ce noapte bună ne aștepta și într-adevăr ne-am iubit atunci, fără grabă, atenți, încrezători în ceasul acelei îmbrățișări și ascultând cum sporeau în jurul nostru, în umbră cercuri mari de tăcere. Cred că dacă între trupurile noastre, rămăsese cumva până atunci cea mai ușoară dintre neînțelegeri, noaptea aceea a consumat totul. În întuneric, surâsul Arabelei era cald, ca un mic animal somnoros.
De aceea, poate, dimineața, n-am tresărit când așteptând-o în hol și zărind-o coborând scările spre mine, Arabela mi-a făcut de departe semn să mă apropii și m-a întrebat firesc, cum m-ar fi întrebat cât e ceasul:
— Ce ai spune, Ștefan, dacă aș pleca după Beb?
— Știu eu, fată dragă? Cred că o să fie greu cu teatrul de aici. Avem contract.
— Aș aranja eu.
— Bine. Atunci să încercăm.
După masă am condus-o la gară. Își luase o valiză mică de mână, una singură. Restul trebuia s-o urmeze.
Am vorbit despre câteva nimicuri până la venirea trenului. Ne-am strâns mâna, fără nimic eroic în gestul ăsta, cu o nesfârșită bună înțelegere.
— Dacă se face frig, Ștefan, să-ți pui seara paltonul. Mai ales spre lac, e răcoare.
Era 5, spre seară. M-am dus pe jos în oraș și în drum mi-am cumpărat ziarele, să văd ce se întâmplase dimineața la Societatea Națiunilor. Fuseseră dezbateri încordate.
SFARSIT
Nu aș putea spune precis când anume s-a întâmplat micul incident care urmează. Atunci nu i-am dat nicio importanță și nici astăzi nu sunt cu desăvârșire convins că ar fi avut vreo legătură cu despărțirea noastră de mai târziu.
Vorbeam într-o zi despre foștii ei tovarăși de circ. Vorbeam cu suficientă nepăsare, ca să nu rămână loc pentru regrete. Atunci, Arabela mi-a spus brusc, ca și cum abia în acel moment și-ar fi adus aminte de asta:
— Știi că Dik mi-a fost bărbat?
Nu știam desigur și nici nu bănuisem. Dik, insul acela, fără vârstă, spân și alcoolic? Destăinuirea era mai mult comică, decât supărătoare.
— De ce îmi spui asta, abia acum?
— Știu eu?... așa, pentru că s-a nimerit.
— Ești un fenomen, Arabela. Un fenomen. Trăim împreună de atâta vreme, îmi povestești despre câte în lună și în soare, flecărim zilnic ceasuri întregi despre ce a fost și ce n-a fost – și tu abia acum te trezești să-mi spui un lucru, care oricum era mai însemnat decât altele multe.
— Așa sunt eu, Ștefan. Uitucă.
Am tăcut câteva clipe, dezarmat la simplicitatea răspunsului – și pe urmă am izbucnit cu oarecare violență.
— Și, de ce tocmai Dik? Din toți patru, de ce tocmai el?
— Pentru că era mai simplu cu el. Înțelegi? E foarte greu să trăiești, cum trăiam eu, cu patru bărbați ca într-o singură familie. Măritată cu unul, ceilalți trei trebuiau să rămână liniștiți, deoparte. Într-o istorie ca asta, lucrul cel mai important este că nu ai de a face cu amoruri și complicații. Și cu Dik cel puțin, nu putea fi vorba de amor – nu-i așa?
Mi-am adus aminte atunci de privirea pe care i-o surprinsesem în seara de la Medrano, lui Beb, în cabină, și m-am întrebat deodată dacă nu cumva plecarea Arabelei dintre ei nu fusese mai gravă, decât o crezusem și dacă în urmă nu lăsase amintiri mai adânci decât ale unui pact între cabotini. Băiatul acela, Beb, poate că ar fi avut de spus unele lucruri.
Mai târziu, nu mult mai târziu, am regăsit într-un turneu, la un teatru cabaret din susul Germaniei, urmele foștilor ei amici și trebuie să recunosc că cel care a tresărit am fost eu, nu ea. Ne precedaseră în program cu două săptămâni și acum erau duși mai departe, nu se știa unde. Le-am găsit numele și fotografia în colecția ziarelor locale, la rubrica teatrală și am aflat de acolo că numărul lor avusese oarecare succes. Făcuseră desigur progrese, de când nu-i mai văzuserăm noi și fără să ajungă în primul rând al vedetelor, făceau o figură onestă în program, în partea primă a spectacolului, până la intrarea în scenă a numărului principal. Le-am privit cu multă curiozitate pozele și am băgat de seamă că își simplificaseră mult aparatele, atitudinile, culorile.
— Într-o zi, băieții ăștia au să izbutească lucruri frumoase, am reflectat eu.
— Poate, a răspuns Arabela, fără să mă aprobe sau să mă contrazică. Se vedea bine că într-un fel sau altul, îi era tot una.
Am continuat, cu îndărătnicie:
— Le lipsește un singur lucru. Le lipsești tu. Acolo sus, în leagănul de mătase, nefăcând nimic, ostenindu-te doar să-ți porți zâmbetul, tu erai poezia trapezelor lor. Erai floarea lor inutilă. Un regizor de geniu n-ar ști poate să găsească un detaliu de valoare egală.
Spuneam asta, ca s-o necăjesc, sau ca s-o încerc sau pur și simplu ca să-mi exersez vechiul meu instinct de răutate. Dar aveam cu siguranță dreptate și privind acele poze, îmi dădeam seama că trapezelor lor albe le lipsea imaginea unei femei, cum i-ar lipsi unui inel, piatra.
Arabela m-a ascultat amuzată până am sfârșit și pe urmă m-a luat de braț și m-a sărutat, cu aerul de a-mi spune mustrătoare: „și acum să fim serioși și să lăsăm prostiile“.
De ce îmi amintesc despre toate aceste nimicuri acum, nu știu bine. Încerc să le adun din amintire, ca să-mi trec vremea, cum aș sta bunăoară să reconstitui o partidă de șah, după ce am terminat-o.
Mai probabil este că ele n-au avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat mai târziu și că spre despărțire nu ne-au dus aceste ușoare incidente, ci altceva, mai simplu și mai inexplicabil în același timp. Altceva care semăna uimitor cu începutul iubirii noastre și care s-ar fi chemat „aventură“, dacă vorba asta i s-ar fi potrivit capului de copil al Arabelei.
Au trecut pe lângă noi foarte multe lucruri de mirare și le-am lăsat să treacă, iubindu-ne în ultima zi, ca în prima zi cu aceeași voluptate domoală, în care totul era cunoscut, ca gustul etern al pâinii. Asta putea să țină un an, doi, zece... Și putea să se termine oricând.
Despărțirea! A fost la fel de simplă și gândindu-mă cu foarte multă sinceritate, mai important mi s-ar părea să vorbesc despre mantoul verde al Arabelei din prima noastră iarnă, sau despre rochia ei neagră cu guler galben (rochie care o înălța mult și o făcea mângâietor de palidă) decât despre această despărțire.
Era la Geneva, la începutul lui septembrie. Veniserăm acolo să deschidem în sala cazinoului, sezonul teatral, în timp ce la două sute de pași depărtare, la Societatea Națiunilor, Aristide Briand îl deschidea pe cel diplomatic. Toamnă pasionată, în care se discuta pentru prima oară, proiectul Statelor Unite Europene, într-o atmosferă puerilă de sărbătoare, la care nu exagerez spunând că prezența Arabelei contribuia foarte mult, căci era de rigoare ca miniștrii străini să se întâlnească seara la 9, în loji, la concertul nostru.
Diminețile strălucitoare pe lac, rochiile albe fluturătoare pe cheiul Wilson, asaltul ziariștilor în fața hotelului des Bergues, cursa fotografilor pe stradă, după instantanee și oameni celebri... Era idilic și odihnitor ca într-o operetă.
Într-o zi, pe chei, ne-a strigat cineva din urmă, un bărbat tânăr, care tocmai sărise dintr-un tramvai în trecere. Eram pe malul lacului și urmăream distrați un joc de waterpolo, între câteva tinere englezoaice. Arabela râdea copilărește cu tot obrazul în soare.
Ne-am întors surprinși și în primul moment nici ea nu l-a recunoscut pe Beb, care ne strigase și se oprise lângă noi, stânjenit de entuziasmul prea mare al revederii.
— Uite Beb, a spus Arabela, fără să ridice glasul. Te-ai schimbat, Beb: te-ai făcut frumos. Dar tot îți lipsește un nasture la vestă. Să ți-l coși deseară, m-ai auzit? să ți-l coși.
Beb se schimbase într-adevăr. Mai puțin palid, decât îl cunoscusem, mai înalt parcă, mai sportiv. Purta un costum de vară gri și, în soarele acela alb de septembrie, avea ceva exagerat de juvenil în surpriza și emoția lui.
Ne-a explicat în câteva cuvinte că se afla la Geneva pentru numai o zi, în trecere. Trebuia să plece în aceeași seară spre Montreux, unde îl așteptau Sam și Jef: un angajament excelent.
— Dik? a întrebat Arabela.
— L-am pierdut acum patru luni la Alger și n-am mai dat de el de atunci.
— Și voi?
— Bine. Succese, bani. Dacă ai ști, Arabela ce bine ne-a mers. Eu îți spuneam de mult, că ne așteaptă lucruri mari. Ții minte, atunci când ai plecat.
Vorbea animat, repede, ținându-și mâinile în buzunar, ca să nu gesticuleze și mergea înaintea noastră cu jumătate de pas, ca să o poată privi pe Arabela în ochi. Era tulburat ca un licean și asta mi-a făcut atâta plăcere, încât, nu m-am putut opri să-l întreb, cu simpatie, ca pe un camarad.
— Spune drept, Beb, o mai iubești pe Arabela?
A răspuns imediat, scurt cu oarecare ridicare semeață a capului, dar cu bună voie.
— Da.
— Vorbiți prostii amândoi, ne-a certat Arabela. Mai bine mergem să mâncăm.
Pe seară, Beb a plecat cu trenul spre Montreux, iar la 9 noi ne-am dus ca de obicei la spectacol. Mi-am pus fracul, cu foarte mult calm. Cine vorbește de presentimente, spune prostii. O priveam de la pian pe Arabela și îmi spuneam, ca în fiecare seară, că nu e frumoasă și că nu știe să cânte, dar îi urmăream cu aceeași nedumerire și cu aceeași profundă liniște, glasul ei umed, care dezlega în mine atâtea melancolii, de parcă ar fi umblat cu zece degete subțiri printre amintiri și uitări.
Ne-am dus pe urmă târziu, după teatru, în jos pe chei. Bătea dinspre munți un vânt rece, fără anotimp cert, prea repede pentru o noapte de vară, prea amical pentru una de toamnă.
— Trebuie să fie bine acuma sus la noi, a spus Arabela, rezemată de parapet cu fața spre lac, strângându-se tare de brațul meu.
Am urcat scările hotelului rar, întârziindu-ne înadins pașii, pentru că știam ce noapte bună ne aștepta și într-adevăr ne-am iubit atunci, fără grabă, atenți, încrezători în ceasul acelei îmbrățișări și ascultând cum sporeau în jurul nostru, în umbră cercuri mari de tăcere. Cred că dacă între trupurile noastre, rămăsese cumva până atunci cea mai ușoară dintre neînțelegeri, noaptea aceea a consumat totul. În întuneric, surâsul Arabelei era cald, ca un mic animal somnoros.
De aceea, poate, dimineața, n-am tresărit când așteptând-o în hol și zărind-o coborând scările spre mine, Arabela mi-a făcut de departe semn să mă apropii și m-a întrebat firesc, cum m-ar fi întrebat cât e ceasul:
— Ce ai spune, Ștefan, dacă aș pleca după Beb?
— Știu eu, fată dragă? Cred că o să fie greu cu teatrul de aici. Avem contract.
— Aș aranja eu.
— Bine. Atunci să încercăm.
După masă am condus-o la gară. Își luase o valiză mică de mână, una singură. Restul trebuia s-o urmeze.
Am vorbit despre câteva nimicuri până la venirea trenului. Ne-am strâns mâna, fără nimic eroic în gestul ăsta, cu o nesfârșită bună înțelegere.
— Dacă se face frig, Ștefan, să-ți pui seara paltonul. Mai ales spre lac, e răcoare.
Era 5, spre seară. M-am dus pe jos în oraș și în drum mi-am cumpărat ziarele, să văd ce se întâmplase dimineața la Societatea Națiunilor. Fuseseră dezbateri încordate.
SFARSIT
Femei - Renee, Marthe, Odette
Femei - Renee, Marthe, Odette (continuare)
Femei - Emilia
Femei - Maria
Femei - Arabela
Femei - Arabela (continuare)
Aceasta pagina a fost accesata de 482 ori.