Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 05 - Capitolul 01

Partea a cincea

Capitolul 01

Pe Șerban-Vodă în sus, de unde încep a se rări casele, automobilul provoacă oarecare senzație, ca într-o mahala de provincie. Se văd capete curioase la geamuri, se aud porți deschizându-se în urma noastră, se iau pâlcuri de copii după noi. "Mergeți spre crematoriu?", l-a interpelat pe șofer o femeie proptită în pragul casei. "Mergem la dracu' să te ia", i-a răspuns el furios de gropile în care tocmai intrasem.

Maidanul se deschide pe stânga, trist, murdar, cu lăzi sparte, vechituri, cutii de tinichea, movile de gunoi arzând mocnit. Pe alocuri, un petic de iarbă, care a rezistat începutului de noiembrie, un pom pe jumătate desfrunzit, un dulău fără treabă.

... Poate că e o greșeală vizita aceasta. Ce am să-i spun? Ce are să-mi spună? Nimic nu mă dezarmează mai complet decât o situație solemnă, căci vorbele obișnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc. De trei zile, de când am căpătat biletul de liberă trecere, nu mă pot gândi la altceva decât la momentul revederii.

Fiecare gest mi l-am imaginat de zeci de ori și, de fiece dată, mi se părea când excesiv, când insuficient. Cutia de țigări pe care i-o duc mă încurcă și ea: nu știu cum să i-o dau. Aș vrea să găsesc gestul scurt și pe trei sferturi neatent cu care întinzi cuiva tabachera să se servească. Aș vrea să-i pot strânge mâna simplu, cum i-aș strânge-o pe stradă, să-i dau impresia că nimic nu s-a schimbat, că întâlnirea noastră aici nu este excepțională, că apariția lui între baionete nu este o catastrofă...

— Stai!

Șoferul a frânat brusc, zgâlțâindu-ne pentru o ultimă oară. "Am ajuns", îmi spune și îmi arată cu degetul departe o linie imaginară, dincolo de care nu se văd decât vreo trei vârfuri de baionetă.

— Jilava?

— Da. E sub pământ.

Clopotul care sună, strigătul repetat al santinelelor ("caporal de schimb!"... "caporal de schimb!"...), controlul hârtiilor, ochiul bănuitor al ofițerului de serviciu, totul e simplu, totul e suportabil, numai această poartă mică de lemn și fier din fundul gangului de piatră, numai acest prag peste care va păși curând, în câteva minute, în câteva secunde, vechiul meu S. T. Haim, numai acest prag este apăsător și întunecat. Mi-e cu neputință să-mi abat privirea din acest punct. Pașii se aud de dincolo, depărtați, străini, din altă lume. Iată, se va deschide acum poarta. În clipa asta... Ar trebui să găsesc un zâmbet, cu orice preț un zâmbet.

Fericit S.T.H.! A izbucnit pe poartă furtunos ca totdeauna, blond, agitat, nerăbdător și cu toată fața luminată. S-a oprit un moment în prag să mă caute la douăzeci de metri, dincolo de bară. În câți pași a fost lângă mine? Într-unul singur cred. Vorbește repede, vioi, grăbit, cu ochii, cu mâinile, cu colțul de păr ce-i cade mereu pe frunte, cu toată ființa lui, pusă parcă la, o formidabilă presiune interioară și exultând acum de bucuria exploziei.

— Dacă ai ști ce frumos e aici! Oameni, mă, primii oameni pe care îi cunosc. Câteva secole de închisoare sânt dincolo de poartă, ce zic? Câteva mii de ani. Și încă nu sânt destui, pentru ce pot duce oamenii ăștia în spinare, fără să crâcnească. Mi-ar fi rușine de cei 12 ani ai mei de recluziune să mă vait. Dacă n-ar fi fost avocații și mama, nici n-aș fi făcut recurs. Că, oricum, tot acolo ajung. Pe noi de aici nu ne scoate nici consiliul de revizie, nici casația. Eu cu asemenea glume nu mă amăgesc. Dar vine o casație mai mare decât toate – și să știi că vine repede. Nu știu cum o fi pe Calea Victoriei, dar aici, în cazemate miroase grozav a revoluție. Nu râde. O simt, o simt precis, fizic. Nu e noapte să nu mă culc cu gândul că dimineața s-ar putea să găsim porțile vraiște. Poate că întâia zăpadă nu ne mai prinde aici.

Absurda lui certitudine mă uluiește. Nu, n-am să-l iau de umeri și n-am să-l scutur ca să se trezească. La ce bun? E mai bine să creadă și să aștepte, chiar dacă ceea ce așteaptă nu e decât o lamentabilă umbră, scornită de o fantezie care își urmărește zborul dincolo de zarea păzită cu mitraliere și puști. Rămâi cu bine, S.T.H. Zece minute au trecut, și ceasul Jilavei este mai exact decât ceasul istoriei. El măsoară cu minute și secunde, tu masori cu decenii și veacuri.
* * *

Am trecut pe la "Central”, unde eram sigur că-l voi găsi pe Ștefan Pârlea. Nu se mișcă de aici din zori până după miezul nopții. Are în fund, pe dreapta, lângă bar, o masă pe care toată lumea o știe proprietatea lui. La minister nu se mai duce de mult. A demisionat ca să fie liber. Liber pentru ce? Nu știu. Liber pentru "seara cea mare". Aș fi vrut să-i spun că noua lui ținută de nihilist – pletos și neîngrijit – e o copilărie. Mi-era teamă însă că va izbucni, cu vechiul lui strigăt: "Dumneata să taci! Dumneata ești un estet." L-aș ocoli bucuros, dar e singurul care îmi poate spune mai lămurit care este situația lui S.T.H., de ce a fost arestat, de ce condamnat și care îi sânt pe viitor șansele. La dosarul lui se află un raport al poliției germane, care l-a identificat la Berlin trei luni înainte de arestare, la o întrunire comunistă din cartier unde a luat cuvântul. Se mai află mărturia unui funcționar superior, care l-a auzit discutând în Orient-Expres cu glas tare "importante secrete de armament". În plus, câteva depoziții, câteva aluzii, câteva presupuneri. Totul e vag, inconsistent, fără seriozitate. E drept însă că este vorba de S. T. Haim, revoluționar disponibil la orice oră din zi și din noapte. N-ar fi de mirare să fi fost prins cu nitroglicerină în buzunarul vestei. E omul capabil să ducă după el o bombă ca pe o umbrelă și s-o lase foarte placid la garderobă: "pune, te rog, bomba asta la numărul meu; atenție însă să nu facă explozie"

Pe Pârlea îl enervează întrebările mele.

— De ce l-a arestat? De ce l-a condamnat? Fleacuri, prostii. Lau arestat pentru că trebuia să-l aresteze. Ieri pe el, azi pe mine, mâine pe toți. Numai așa se face o revoluție: cu oameni trecuți prin pușcărie. E vinovat? Nu-i vinovat? Îi dă 5 ani? Îi dă 55 de ani? Treaba lui. Pentru noi, nu există decât o singură întrebare: plesnește statul ăsta ori nu plesnește?

— Nu te știam comunist.

— Și nici nu sânt. Ce e aia? Comunist, reacționar, stânga, dreapta... Superstiții, domnule, sferturi de idei. Există doar o lume veche și una nouă. Atât. O lume care crapă și una care se naște. O să stau eu acum să-l bocesc pe S. T. Haim? N-am timp. Scurt. Noi umblăm cu toții prin noapte, de-a valma, unul cade, altul nu, fiecare după cum-i scris. Când s-o face zi, o să ne numărăm. Nici aici, în cafenea, între două pahare deșarte de bere, dominând cu vocea lui de bariton toate mesele dimprejur și intimidându-i pe auditorii tineri speriați, nici aici Pârlea D. Ștefan nu este ridicol. Are o frunte inspirată și un pumn decis. Când vorbește, privirea lui trece de cei care îl înconjoară, parcă și-ar face loc spre nu știu ce nevăzute ținte. Sânt câțiva adolescenți care îi fac o permanentă gardă, cu toții stânjeniți de hainele civile, pe care le poartă, primele lor haine civile de când au părăsit liceul. Fumează mult și prost, când cu un vădit exces de bravură, când cu o tresărire de frică, trădând amintirea recentă a closetului în care își aprindeau pe ascuns țigările. Circulă printre ei diverse foi de pamflet, pe care le citesc cu aviditate, comentând cu glas tare, recitând versuri, proclamații, manifeste. Se tutuiesc cu toții, se cunosc cu toții fără să-și fi dat mâna, fără să se fi văzut vreodată. Între 1 și 2, la ora prânzului, agitația crește brusc. Toată lumea e în căutarea celor 26 de lei necesari pentru "meniu". Monedele trec de la o masă la alta, azvârlite amical sau cu o înjurătură. Fetele sânt mai puține, câte una pierdută în mijlocul unui grup de băieți, mici zâne plictisite, în trencicoturi, cu capul gol, cu țigara stinsă la jumătate. Greu de definit identitatea lor: poate studente, poate dansatoare de revistă, poate fete de stradă pur și simplu. Iată una care seamănă surprinzător cu Louise Brooks, în Lulu. Toți băieții o strigă pe nume – Vally – și ea le răspunde tuturor cu același zâmbet drăguț și plictisit.

Poartă un pulovăr verde strâns băiețește cu o centură și în cap un rest de bască tot verde, care îi descoperă trei sferturi din capul ei rotunjit de breton. A trecut pe la masa noastră și l-a salutat pe Pârlea cu un vag gest de salut, ducând degetul la cozorocul unui imaginar chipiu. M-a întrebat în trecere: "N-ai o țigară?". I-am întins pachetul meu de regale, din care a scos una, strâmbându-se nu știu de ce.

— Semeni cu o eroină de Wedekind.

— Știu. Lulu.

— De unde știi?

— Mi s-a mai spus.

A trecut mai departe, cu pasul ei nu leneș, dar nehotărât, indiferent.

Am aflat de ce s-a strâmbat Vally luând regala oferită. La "Central" nu se fumează decât "funcționare", țigări de 50 de bani, cu tutunul negru. "Regala" e o țigară burgheză. Poeții, revoluționarii, oamenii liberi, oamenii de imaginație, vizionarii fumează numai tutun proletar. Bietul meu pachet de 30 de lei era o insolență, o provocare. Strâmbătura fetei care seamănă cu Lulu a lui Wedekind voia să spună destul de lămurit: "Am înțeles cu cine am de-a face".

Mai sânt și alte reguli de conduită la "Central”. Să nu saluți decât cel mult cu un deget și în nici un caz, dacă porți pălărie, să n-o scoți din cap. Să nu spui nimănui "dumneata". Să nu te prezinți nimănui. Toată lumea se cunoaște aici, din oficiu. Nu e timp de politeți, minciuni, mofturi. Suntem obosiți – nu-i așa? –, suntem sătui. Oamenii bogați, oamenii importanți, oamenii cu burtă se pot maimuțări cât vor. Au și timp, au și chef de glumit. Noi nu.

E o continuă fierbere la "Central" și, în același timp, un apăsător aer de plictiseală, de inutilitate. Băieții ăștia sânt pasionați sau simulează pasiunea, sunt descurajați sau simulează descurajarea. Sânt câțiva foarte tineri, agresivi, gălăgioși, cu exeme de pubertate pe frunte, juni incendiatori fără ocupație – deocamdată. Printre ei, ici-colo, un cap frumos de adolescent. Sânt, de asemenea, câteva perechi de bărbi și mustăți recente, întradins neîngrijite, sumbre, profetice. (Ar trebui observată abundența bărbilor în perioadele de neliniște socială, în anii de revoltă sau de descompunere. Este primul refugiu în mister la îndemâna oamenilor.)

Odată intrat la "Central", e greu să pleci. Te ține aici lenea, gândul nesincer că aștepți pe cineva, când în realitate nu aștepți pe nimeni, plictiseala de a umbla pe stradă, indiferența... Ușa circulară de la intrare se învârtește într-una, introducând aceiași tipi, care vin și pleacă, pentru ca să se întoarcă după cinci minute la masa de la care s-au ridicat. E ceva toropitor, somnoros, desfăcut în aer, un gust de cenușă, o amintire de scrum.

Uneori izbucnește o ceartă de idei sau de palme la vreuna din mese, ceea ce trezește pentru o clipă lenea tuturor, până ce mica senzație se pierde în rumoarea impasibilă de totdeauna. Este un basarabean bărbos, de vreo 20 de ani, despre care se spune că e fiu de fierar și geniu. A tradus din Alexandru Blok și se trezește din când în când recitind un vers din "Sciții" ca o chemare de trâmbiță.

Am găsit-o pe Valy singură, rezemată cu spatele de bar și privind cu ochii întredeschiși, ca printr-un fum gros de țigară, nu știu ce. (Se privește foarte mult în vag la "Central".) E o fată frumoasă, și bretonul ei lins îi păstrează un aer de cumințenie pe care țigara nu-l înlătură cu totul. M-am apropiat de ea și i-am făcut o propunere care a surprins-o.

— Nu mergi pe stradă să te plimbi? La început părea că nu înțelege. ("Pe stradă? De ce?") În prag, s-a oprit încă o dată, nehotărâtă. Ploua.

— Sper că nu te sperie doi stropi de ploaie. Și-a ridicat fără grabă gulerul trenciului, și-a vârât mâinile în buzunar și a pornit-o înainte, cu un mic gest eroic, înfruntător de vijelii.

Veche plăcere de a umbla prin ploaie! Strălucirea asfaltului ud, pâlpâirea depărtată a reclamelor luminoase, graba trecătorilor, sunetul alarmat al claxoanelor de taxi, căderea largă, generoasă, cuprinzătoare a ploii pe acoperișuri...

Am mers o bună bucată de vreme fără să ne vorbim. Îi auzeam bătaia pasului pe asfalt, puțin prea apăsat și energic pentru ea, dar antrenat la mers ca pentru o cursă de câțiva kilometri. Purta o manta de cauciuc subțire, pe care picăturile de ploaie cădeau cu zgomot exagerat, ceea ce îmi dădea o impresie de furtună... deși nu era decât o foarte de treabă ploaie.

— De ce vii dumneata la "Central"?

Nu mi-a răspuns imediat. Continua să meargă, puțin aplecată înainte, ca să-și ferească obrazul de bătaia ploii. Într-un târziu a vorbit:

— Pentru că e ieftin. 26 de lei dejunul.

— Și pentru motivul ăsta rămâi toată ziua acolo? Am impresia că ești studentă.

— Da. Oarecum. Sânt cu frecvența în anul trei și cu examenele în primul. Dar mă plictisesc, mă plictisesc de moarte... Mi-e greu să stau singură acasă. De ce mă apuc îmi iese prost, mă plictisesc, mi-e silă.

— Și "Centralul" te amuză.

— Mă amuză!... Nu... Adică, nu știu. Nu pot să plec de acolo, asta e. De oriunde aș veni, oriunde m-aș duce, trec pe acolo. Deschid ușa să văd ce mai e nou și mă încurc în vorbă cu unul, cu altul. Și uite așa trece vremea.

Vorbește cu o voce albă, indiferentă, cu nu știu ce ton de neatenție, care vine ori dintr-o imensă plictiseală, ori dintr-o la fel de imensă oboseală.

— N-ai încercat niciodată, să pleci de-acolo?

— Ba da, dar n-am reușit. La urma urmelor, mă simt bine așa cum sânt. Tu crezi că faci mare ispravă dacă nu vii la "Central"?

— De ce-mi spui "tu”? Mă cunoști de trei zile. Nu știi nici cine sânt, nici ce vreau.

— N-are nici o importanță. Îți spun "tu", pentru că m-am obișnuit să spun "tu" oricui. Cred că ești destul de inteligent ca să nu te superi.

— Mersi pentru încredere. Dar e vorba de dumneata, nu de mine. Nu-ți face rău abuzul de intimități? "Dumneata" și "dumneavoastră"– nu e numai o politețe; este o armă de apărare personală.

— Foarte subtil, dar nu pricep. "Tu" e mai scurt și mai simplu. "Armă de apărare personală". Ești nostim, zău. Ce vrei să apăr eu?

Am umblat mai departe, fără să vorbim. Mai târziu, am oprit o mașină.

— Unde mergem?

— Nu știu. Unde vrei.

Am luat-o în brațe și nu s-a împotrivit deloc. S-a lăsat sărutată și m-a sărutat, dar fără convingere, nepăsătoare, absentă, cum ar fi fumat. Un moment m-am gândit s-o duc la mine, dar șoferul o luase spre Calea Victoriei și mi-era lene să-i spun să întoarcă. Am lăsat-o la "Central". Din prag, mi-a trimis salutul ei militar, cu degetul la același închipuit chipiu. Flutura un fel de surâs care nu spunea nimic.

Am revenit ieri la "Central" din curiozitate și am rămas toată seara. Nu aveam nimic altceva de făcut, era prea devreme ca să mă întorc acasă, era prea urât afară ca să mă plimb. Cinci minute, încă cinci, încă cinci.

A venit unul și mi-a cerut 26 de lei, altul o țigară, altul 3 lei pentru un ziar. Mi se părea că-i cunosc pe toți și poate că într-adevăr îi cunoșteam de pe stradă, din tramvai sau mai știu eu de unde.

"Ar trebui să plec", mi-am spus de câteva ori, dar mi-era lene să mă ridic. Vally, în trecere de la o masă la alta, mi-a trimis peste umăr un salut de recunoaștere. "Tot aici?" A trecut mai departe, fără să aștepte răspuns la vorba pe care o aruncase la nimereală. În grupul lui Ștefan Pârlea se vorbea despre "descompunere". Băieții urmăreau discuția cu o atenție concentrată, de parcă ar fi urmărit fiecare în intimitatea lui fazele acestei descompuneri. Cum îi priveam predându-se discuției ca unui stupefiant, palizi unii, violenți și încordați alții, aș fi vrut să lovesc cu pumnul în masă, ca să-i trezesc. "Trebuie puși pe fugă – gândeam eu –, trebuie scoși urgent de aici; singuri n-o să plece niciodată". Ca într-un început de somn, cu care te lupți ostenit, mi-era însă cu neputință să mă ridic de la locul meu. "Oblomov", am reflectat, aducându-mi aminte de lenea eroului slav, "O cafenea plină de Oblomovi. Și eu, între ei, pe cale de a deveni unul în plus". Am plecat târziu, în grup. Pe stradă, se despărțea, pe la colțuri când unul, când altul, continuând spre mahalale, în grupuri mai mici, dezbaterea care nu se mai sfârșea. M-am trezit dincolo de Lipscani cu un tip care mergea lângă mine.

— Locuiești spre parcul Carol?

— Da... oarecum...

Mi-era penibil să merg alături de un băiat pe care nu-l cunoșteam și căruia n-aveam ce-i spune. Am încercat de câteva ori să leg câteva vorbe, fiindcă mi-era insuportabilă tăcerea, dar n-a mers deloc. Nici eu nu găseam mare lucru, nici el nu avea chef să răspundă.

La Sfinții Apostoli, am luat-o la stânga, cu gândul că el va continua drumul înainte pe Antim. A dat însă colțul odată cu mine. Am făcut o ultimă încercare pe strada Emigratului, prea mică și necunoscută, pentru ca și drumul lui să ducă pe acolo, odată cu al meu. M-a urmat. Eram furios pe el și aș fi vrut să mă opresc deodată și să-l întreb scurt încotro merge. M-am stăpânit însă, căci nu mai aveam oricum decât vreo două sute de pași până la poartă, unde i-am întins grăbit mâna, gest care l-a surprins, căci a întârziat să mi-o dea pe a lui, lăsându-mi astfel salutul pe jumătate neterminat.

— Cum?... Te duci?

— Da. Noapte bună.

Rămânea pe trotuar, în fața porții, rezemat de felinar, cu mâinile în buzunare, dezorientat parcă subit, ca în urma unui tren pierdut. Am făcut câțiva pași în curte, nehotărât, dacă trebuie sau nu să mă întorc. Aveam un sentiment vehement de ușurare, pe care un glas în mine îl rezuma fără ocol: "Dă-l dracului". Dar, în același timp, simțeam că ceea ce fac eu "nu se face". Aveam o senzație obscură de jenă, care prevedeam că n-o să-mi dea pace. Mă cunosc doar. Nu sânt incapabil de anumite mici infamii, pentru a-mi apăra liniștea mea personală, dar, odată comise, gândul lor mă persecută ca un fir de praf în ochi. M-am întors plictisit spre el și l-am întrebat, răstindu-mă:

— Dumneata ce faci aici? De ce nu te duci la culcare?

A ridicat din umeri și a zâmbit (probabil de naivitatea întrebării).

— Unde locuiești?

— Hm! Unde se nimerește.

Primul meu gând a fost acesta: "Ce bine trebuie să fie acuma sus, în odaia mea; singur în pat, să te întinzi cât vrei, să aprinzi lampa de pe noptieră, să citești". Mi se părea că niciodată n-aș fi fost mai fericit să fiu singur decât acum.

— Hai, să dormi la mine.

Am luat-o înainte, înjurându-l în gând cu toată furia și înjurându-mă pe mine însumi pentru ghinionul acesta picat, din senin. Ne-am dezbrăcat tăcuți, eu furios, el indiferent.

Ce lucru ciudat un om necunoscut. Un om necunoscut care doarme lângă tine. Îi aud răsuflarea cum i-aș auzi întreaga viață, cu procesele ei ascunse, cu palpitarea sângelui în țesuturi, cu miliardul de mici descompuneri și arderi, ce se adună obscure ca să-l creeze și să-l mențină.

N-am să dorm. Inutil să închid ochii, inutil să mă înfurii, n-am să pot dormi. E mai bine să-mi accept insomnia și să mă resemnez a rămâne treaz. El e ostenit. Ce i s-a întâmplat astă-seară i se întâmplă probabil în fiecare seară. Nimic care să-l turbure, deci, nimic care să-l neliniștească.

Un om necunoscut doarme lângă mine, ca o piatră lângă o altă piatră.

E primul om care intră în viața mea fără să bată la ușă. Pe toți câți îi cunosc, îi cunosc pe temeiul unui pact subînțeles de singurătate. "Iată, eu sânt ăsta, tu ești ăstălaltul; atâta îți pot da eu, atâta îmi vei da tu; ne-am strâns unul altuia mâna și ne-am legat prin aceasta să punem în tovărășie câteva lucruri, câteva idei, câteva amintiri – restul rămâne închis, restul rămâne în noi și, cum suntem bine crescuți, nu vom păși niciodată dincolo, nu vom deschide niciodată porțile noastre închise".

Pactul e precis, părțile sânt definite, eu, tu.

Un singur om necunoscut doarme lângă mine și am senzația că e o întreagă mulțime care a intrat cu el. Nu mi-a spus nimic, nu iam spus nimic, dar simt că nu mai am nici ce-i spune, nici ce-i ascunde.
* * *

,,Revoluție... Poate da. Într-o lună, în două, în trei" – spun băieții de la "Central". Ștefan Pârlea precizează: "De Sfântul Gheorghe o să funcționeze spânzurătorile". Se înșală poate asupra datei și asupra instrumentelor. Nu se înșală însă asupra atmosferei, care e sufocantă.

De unde vin băieții ăștia lunatici, fără casă, fără rost, cu capetele goale, cu mâinile goale, cu identitatea neprecisă, cu așteptările dibuitoare.

Dorm astăzi aici, mâine dorm dincolo, poimâine nu mai dorm deloc. Viața se trece de la o masă la alta, în căutarea unui pol, în căutarea unei țigări, în căutarea unui pat. Dintre ei, uneori, își face loc cu coatele câte unul care își descoperă o chemare, un mesaj de comunicat tuturor, un adevăr absolut. După o zi sau două, după o săptămână sau două, se pierd din plictiseala lor sau a celorlalți.

,,O să vă punem la zid". Am auzit vorba asta de o sută de ori, de o mie de ori. La fiecare colț de stradă, întâlnesc un răzbunător. Pe cine o să pună la zid? Deocamdată nu sânt limpede fixați.

,,Pe burghezi, pe bătrâni, pe burtoși, pe sătui"

Totul e confuz, surd, învălmășit. Cu toții sânt descurajați și febrili. Așteptarea îi obosește, așteptarea asta, care nu se mai satură, care nu se mai termină, care consumă ceasuri, zile, ani și rămâne mereu flămândă, așteptarea fără țeluri, fără termene, fără obiect, o așteptare pură și simplă, făcută numai din nervi și tensiuni.

— Trebuie să plesnească, trebuie neapărat să plesnească...

— Ce?

— Totul.