Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 04

Partea a patra

Capitolul 04

În bulevardul Haussmann, la Rice, mă aștepta un personaj senzațional: Phillip Dunton. Nu m-am putut opri să-l îmbrățișez, efuziune care l-a buimăcit puțin, căci rămăsese cu pipa în gură, neașteptându-se la asemenea explozie de entuziasm.

— Iartă-mă, Phill, dar îmi face atâta plăcere să te văd...

Vine de-a dreptul de la București și, nu știu prin ce resort întors de memorie, apariția lui deșteaptă dintr-odată o mie de imagini de acolo, – oameni, străzi, ziare, cinematografe, cafenele, totul, tot ce s-a stins aici, încet, prin suprapunerea atâtor imagini recente. Phillip Dunton e un băiat meticulos, care vorbește rar (tic pe care îl are, sânt convins, de la șah, unde îi trebuie un sfert de oră de meditație pentru fiecare mișcare). L-am asediat cu întrebări și nu știe la care să răspundă întâi.

Va rămâne câteva zile aici în așteptarea bătrânului Ralph, care și el trebuie să pice de la o zi la alta. Pe urmă, nu știe exact ce va face. În nici un caz nu se mai întoarce la Uioara, unde nu mai are ce lucra. Va încerca să obțină un concediu de un an de la Exploatare, ca să plece în America, să-și pună la punct câteva experiențe și observații personale de laborator. Poate să tipărească acolo lucrarea pe care în schemă a terminat-o la Uioara. După un an va pleca oriunde îl va trimite Rice. Oriunde: el ar prefera în Rusia.

Am dejunat împreună, eu nerăbdător să-l ascult vorbind, el domol și potolit, cum îl știu de totdeauna. Ardeam de dorință să-l întreb despre Marjorie, dar mi-era teamă să nu deschid o rană prea bine ascunsă. Teamă inutilă. Mi-a vorbit despre Marjorie când și-a adus aminte de ea, fără nici un efort și, mai ales, fără jenă. Ceea ce s-a întâmplat, i se pare lui, a fi fost extrem de simplu. Sau despărțit foarte buni prieteni. El a asistat la cununia ei civilă, iar, în schimb, mai târziu, peste trei săptămâni, ea l-a condus la gară.

„Nici nu mi-am închipuit vreodată că aș putea avea dificultăți cu Marjorie. E într-adevăr inteligentă și, vezi, ăsta e singurul lucru care a făcut posibilă căsnicia noastră timp de atâția ani. Mai mult nu-i puteam cere. Știam că într-o zi are să plece și multă vreme ma preocupat doar întrebarea cu cine are să plece. Când am venit la Uioara și te-a cunoscut, mi-am spus că ai putea fi dumneata. Te urmăream cu destulă curiozitate și – vrei să mă crezi? – cu destulă simpatie. Nu s-a întâmplat însă nimic, nu știu de ce. Pe urmă, când a apărut Pierre Dogany, am crezut că va fi el. Mărturisesc că numai la Marin Dronțu nu m-am gândit. Când mi-am dat seama, am râs: mi se părea grotesc. Acum, însă, pe măsură ce a trecut timpul, observ că a fost o întâmplare fericită. Bietul Pierre Dogany avea marele dezavantaj de a o iubi pe Marjorie, dar ei nu-i trebuia să fie iubită, ci să iubească. Pe Dronțu îl iubește. Ar fi trebuit s-o vezi ieșind la brațul lui de la primărie: strălucea. E o bună camaradă. Cred că n-am s-o uit niciodată și nu jur că într-o zi nu mă voi întoarce în România s-o văd și să vorbim de câte au trecut.
* * *

Bătrânul Ralph T. Rice a venit de vreo două zile și mi-a adus răspunsul maistrului la raportul meu. În teorie, punctul meu de vedere e acceptat. Dacă se va lucra, se va lucra la Dieppe. Avantajele de teren sânt evidente, iar dezavantajele comerciale în raport cu Le Havre nu există. Dar se va lucra? Greu de spus. Pentru moment, Rice e mai degrabă înclinat să spună „nu". Criza l-a speriat serios. Mai mult decât criza, l-a speriat starea de spirit din România.

„Lipsești numai de un an, mi-a spus, dar, dacă te-ai întoarce acum, cred că multe lucruri nu le-ai mai recunoaște. Nu știu: se întâmplă ceva acolo, fierbe ceva în ascuns”.

O decizie definitivă asupra soartei exploatării în Franța nu va lua decât mai târziu, spre toamnă, când speră să posede elemente de judecată mai exacte. Pare însă de pe acum decis să restrângă mult dimensiunile întreprinderii, așa cum fuseseră plănuite la început. Va face poate o rețea de mici depozite de distribuție și vânzare în toată Franța și va încerca să impună în lumea automobilelor benzina și uleiul Rice. Destul de puțin, pentru ce avea pe vremuri intenția să facă.

Am încercat să știu mai precis de unde vine alarma bătrânului, de obicei atât de calm și voluntar. L-am chestionat îndelung, dar n-a știut să-mi dea informații. Nici Phillip Dunton, mult mai placid și mai sceptic cu „gravele evenimente", nici el nu știa prea mult.

Se pare că la Uioara au fost în ultimul an câteva momente dificile: câteva greve parțiale, nu serioase, dar repetate, câteva mici ciocniri între lucrători și direcție, o serie de tratative încordate cu privire la salarii. În plus, eternele răbufniri ale oamenilor din Uioara Nouă, cu privire la eternii lor pruni, ori de câte ori răzbate o nouă sondă și se abate vreun nou val de spulung. Atâta lucru însă parcă tot nu e destul ca să clatine liniștea unui bărbat de specia lui Ralph Rice. Trebuie să fie altceva, mai din adânc. Am să-i scriu maistrului, să-l întreb. Am impresia că lucrurile europene se văd prost de la Paris. Observ cu surprindere, și nu pentru întâia dată, de când sânt aici, că Parisul e un prost post de supraveghere al continentului. Sânt prea multe certitudini aici, prea multe deprinderi solide de gândire, iar în Europa sânt prea multe convulsii și descompuneri pentru ca peisajul să nu fie falsificat, dacă îl privești dinspre Paris. Ar trebui introdusă o „cotă de neliniște" în problemele pe care le rezolvăm pe țărmul Senei. Securitatea e o rea ambianță de gândire.