Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 04 - Capitolul 02

Partea a patra

Capitolul 02

Birourile Ralph T. Rice din bulevardul Haussmann sânt abia o agenție modestă pe lângă sediul din Piața Rosetti de la București. Câteva odăi, câteva mese de scris, o mică arhivă în curs de organizare. Nu știu precis ce vrea să facă bătrânul Ralph aici: un simplu birou de desfacere sau o adevărată societate anonimă. Depinde de hotărârea lui dacă vom începe sau nu lucrările de la Le Havre. (Eu aș prefera, în orice caz, Dieppe, care mi se pare comercialmente mai comod, iar, din punctul de vedere al terenului de construcție, nesfârșit mai deschis, mai încăpător. Iam trimis destule schițe maistrului, care va decide.) S-ar putea până la urmă să renunțe la tot.

Nu e timpul să se facă investiții mari într-o afacere care, oricum, în cele mai fericite condiții, n-ar deveni rentabilă decât în câțiva ani. La sfârșitul lui 1929, când Exploatarea Rice S.A. începea să realizeze planul mai vechi al bătrânului Ralph de a organiza o secțiune franceză, întreprinderea părea posibilă. Astăzi, în 1931, ea este cel puțin riscantă, dacă nu aventuroasă. Petrolul suferă de o criză pe care numai agricultura o egalează. Rice este în afaceri un om îndrăzneț, dar nu un jucător de bursă. De altfel, maistrul n-a luat niciodată prea în serios "expediția în Franța" cum glumeam noi în birou, dar, pe de o parte, i-ar fi plăcut să poată clădi aici, iar, pe de altă parte, nu avea nici un motiv să-l descurajeze el pe Rice. În plus, se bucura să ne dea, lui Dronțu și mie, posibilitatea de a pleca din țară pe câte un an. Am tras la sorți și am ieșit eu cel dintâi.

— Bine: anul ăsta te duci dumneata, anul viitor Dronțu.

Zilele acestea s-a împlinit anul. L-am așteptat pe Marin să-mi ia locul, dar n-a mai venit. Mi-a scris o scrisoare de exact patru rânduri, primele pe care le primesc de la nunta lui.

"Nu pot să viu. Om însurat, am prea multe buclucuri. Rămâi sănătos acolo. Mi-e dor de tine, mă, și aș vrea să te văd. Marjorie îți trimite salutări. Are să-ți scrie și ea într-o zi".

Marjorie are să scrie... Nu, Marjorie n-are să scrie, o știu și eu, o știe și Marin. Deci încă un an aici.
* * *

La Exploatare, în bulevardul Haussmann, îl întâlnesc câteodată pe Pierre Dogany. Își face doctoratul de drept public și economic aici. S-a luptat cât s-a luptat la Budapesta și, când a văzut că nu mai merge, a plecat. Are intenția însă să se întoarcă acolo îndată după teză.

E decis să rămână ungur cu orice preț, cu orice efort. Mă și plictisește excesul lui de zel. Am impresia că regretă scrisoarea pe care mi-a trimis-o acum doi ani la București. Nu-mi iartă faptul că-mi amintesc, atât de bine deziluziile lui maghiare. Ar vrea să nu mi se fi plâns niciodată de persecuțiile suportate, să nu se fi denunțat niciodată, oprimat, gonit, contestat în ce are mai violent maghiar. Mie mi se pare excesiv acest devotament cu de-a sila. M-a invitat la facultate săptămâna trecută, să-i ascult o lucrare la seminarul de drept internațional al lui Lapradelle. Vorbea despre latura juridică a afacerii optanților și, cum Lapradelle a fost avocatul consilier al ungurilor la Haga, toată ședința a fost un rechizitoriu contra tezei românești. Mă simțeam prost și, deși elementele tehnice, cifre, date, statistici îmi lipseau, simțeam nevoia unei replici. A dat-o, spre bucuria mea, un student român din sală, care, după ce Dogany și-a terminat referatul, s-a instalat la catedră și a vorbit de-acolo, jumătate de oră încheiată, cu niște flăcări în ochi și o febrilitate în gesturi cum nu s-a văzut probabil niciodată în această rece sală de curs.

M-am apropiat de el la ieșire să-l cunosc. Mi s-a recomandat și am aflat că îl cheamă Saul Berger. Aproape mi-a fost necaz de facilitatea simbolului, prea evident, ca să nu se impună, dar prea melodramatic pentru mine: doi evrei luptându-se unul cu altul pentru două victorii care nu sânt decât două abstracții. Destin, inevitabil destin.
* * *

Blidaru mă întreabă în ultima scrisoare când am de gând să mă întorc în țară. Și-a oprit prin "Casa corpului didactic" un loc de construcție la Snagov și ar vrea să-i clădesc eu o vilă. I-am răspuns par avion.

"Nu știu când mă întorc, dar, oricând m-aș întoarce, vila eu o clădesc și nimeni altul. Veți aștepta, domnule profesor, va trebui să așteptați. E o prea mare bucurie ca s-o pierd".