Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 07

Partea a treia

Capitolul 07

Am fost la Uioara să văd cum stau lucrurile. Rice ne plictisește întruna, la fiecare accident de calorifer, de ascensor sau de lumină. Maistrul voia să aibă un referat de la fața locului.

Aș fi vrut să stau la cabană, unde, când se face foc ca lumea, nu e frig deloc. Dar Duntonii nu m-au lăsat cu nici un preț. Marjorie mă aștepta în gară cu Eva Nicholson.

"Sunt fericită că ai venit", mi-a spus. Pe urmă, în sanie a tăcut tot timpul. Eva mă întreba de toate și eu îi răspundeam cu destulă voie bună, dar am avut impresia că Marjorie nu ascultă nimic. Era neînchipuit de gravă, în costumul ei albastru de schi, care îi dă acest imposibil aer de adolescentă. La colțul Ursului, i-a cerut vizitiului să oprească și mi-a arătat din cap sondele înzăpezite, în depărtare.

— Vezi, ce pustiu...

Mie, peisajul mi s-a părut mai mult calm, decât pustiu. După-masă, am lucrat la rafinărie și am făcut o plimbare la sonde, să văd ce ar fi de făcut pentru liniștea bătrânului Ralph. Alarma lui e neserioasă. Mici fleacuri inevitabile.

Am stat mult de vorbă seara cu Marjorie. Regăsesc surâsul ei serios, tâmplele luminate de blondul părului, mâinile tinere și vii, dar ascultând parcă de cineva care le-a spus să stea cuminte. Tot ce îmi place mai mult în fata asta este mersul, ținuta, felul ei de a se rezema de perete, lenea ușoară cu care se așază în fotoliu, tresărirea parcă speriată cu care se ridică. E un ciudat amestec de stângăcie și siguranță în toate mișcările ei, în felul ei de vorbă, în atenția cu care te ascultă, în râsul ei loial.

Mi-a vorbit despre ultimele cărți citite, mi-a cântat diverse lucruri la pian, mi-a expus o mică lecție de schi și m-a făcut judecător între ea și Phillip, să decid cine coboară mai repede din Uioara la colțul Ursului.

— Facem mâine dimineață un concurs, am propus eu.

— Nu, mâine dimineață e alt program pentru dumneata, o surpriză.

Surpriza a fost o plimbare la cabană. Am găsit totul în ordine, curat, ca și cum n-aș fi lipsit niciodată. Pe căminul de zid, două fotografii înrămate: a lui Marin Dronțu și a mea. Între ele, o fotografie mică, în care abia am recunoscut-o pe Marjorie de astă-vară, în sandale și rochie de tenis.

— Cine a pus pozele astea aici?

— Eu. Vin uneori la cabană să citesc. Nu știu, mi se pare mai frumos aici. Parcă nu mai sânt singură. Spun unui om de la rafinărie să-mi facă din timp foc în sobă și pe urmă viu să stau un ceas, două. Uite, acolo, în dulap, e ceai, rom și zahăr. Nu-ți poți imagina cât mă bucură să fac gospodărie aici, la voi. Și ia te uită ce frumoși sunteți amândoi, dumneata și Dronțu, cum vă priviți din fotografii.

Râde. Se apropie de cămin și duce un braț după stâlpul din stânga, cum l-ar duce după gâtul unui bărbat.

E cald, apa de ceai sforăie în ceainic, butucul de stejar uscat trosnește în foc. Ferestrele sânt albe de zăpadă și am impresia că suntem amândoi tare departe, într-un bordei de munte, surprinși de o avalanșă, care ne-a tăiat toate drumurile de întoarcere. Un moment, mă întreb dacă n-am să mă ridic de la locul meu și n-am să mă duc spre Marjorie s-o iau în brațe și s-o sărut. Ne privim multă vreme unul pe altul, ca în jocurile de copii, când pui rămășag să nu clipești. Închid ochii și mă întreb fără răspuns: da? nu? da? nu?