Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 04

Partea a treia

Capitolul 04

L-am întâlnit pe Phillip Dunton, la Exploatare, în Piața Rosetti. Venise cu câteva rapoarte pentru Rice și se grăbea să nu piardă trenul de 2 pentru întoarcere. Ne opriserăm pe scară să ne strângem mâna.

— Și Marjorie ce mai face?

— Citește și stă la sobă. E un frig teribil la Uioara. A înghețat ca în plină iarnă. Dar n-ai văzut-o pe Marjorie săptămâna trecută aici? A fost și ea la lecția de deschidere a lui Ghiță Blidaru. A venit anume: zicea că nu poate să lipsească. Era vorba de Uioara, nu-i așa?

N-am apucat să-i răspund. Mai avea numai cinci minute până la tren. Mi-a strigat din josul scării:

— Vino într-o duminică la Uioara. Marjorie o să se bucure. Așadar a fost săptămâna trecută aici. Altădată ar fi năvălit în atelier de dimineață și mi-ar fi strigat din prag: "Te confisc! Ești al meu până la orele 22 și 17 minute".

... Și minciuna asta stupidă a lecției de deschidere, la care nici n-a fost. Nu e stilul dumitale, Marjorie, minciuna. Și în adulter aș fi pus rămășag că vei rămâne sportivă, simplă, fără lașități. Înțeleg acum și durerile de inimă ale lui Dronțu, care nu se simțea capabil să suporte lecția profesorului Ghiță, de teamă să nu fie prea aspră pentru maistru.

Azi, la birou, i-am spus lui Marin în treacăt:

"A fost ieri Phillip Dunton. M-am văzut cu el la Exploatare". Câteva secunde, bunul meu Marin a stat pe gânduri: să audă sau să nu audă ce-i spun? A optat pentru surzenie.

— Cine mi-a luat echerul?, a zbierat din senin. Ieri l-am lăsat aici și acuma nu mai e. Parcă umblă stafii. E nemaipomenit. Nu se poate lucra în casa asta.

Pe măsură ce zbiera, își dădea el singur seama cât e de falsă izbucnirea și, pentru că nu mai știa cum să termine, zbiera și mai tare.

Pe urmă a tăcut, dintr-odată, îmbufnat, sumbru. Icnea din când în când, ridica din umeri, înjura de toți sfinții. La plecare, s-a luat după mine și m-a ajuns din urmă, pe stradă.

— Nu mergi să luăm o țuică?

— Ba merg.

— Haidem.

Și, mai încolo, pe drum, fără nici o legătură.

— Arză-le-ar focul de muieri. Numai ele, mă, numai ele face ale mai mari buclucuri.
* * *

Lungă scrisoare dezolată de la junele Dogany. Lucrurile nu merg deloc bine la Budapesta. Universitatea e din nou închisă, au fost scandaluri mari, bătăi de stradă, arestări. El însuși a fost lovit destul de rău la cap.

"Toate ar fi bune și pe toate le-aș îndura, dacă cel puțin aș izbuti să rămân. Joi trebuie să mă prezint cu actele mele la secretariatul facultății, pentru o nouă verificare. Voi fi menținut? Voi fi eliminat? Tata mă amenință că-mi taie pensiunea dacă nu mă întorc la Satu-Mare. Dar nu pot, nu pot. Ce vrei să fac acolo, într-o țară care nu e a mea? Dar este Ungaria țara mea? Da, de o mie de ori da, orice ar spune tata și oricât ai râde dumneata. Un singur om m-ar înțelege, dacă ar trăi; Andrei Ady. I-aș scrie și sânt convins că m-ar înțelege".

I-am răspuns: "Dragă Pierre Dogany, rămâi unde te afli. Va trece, vei uita. Ce ți se întâmplă dumitale acum mi s-a întâmplat și mie cu șase ani în urmă. A trecut și, într-o zi, voi uita. Te-au bătut? Nu e nimic. Au să te mai bată de zece ori, și pe urmă vor obosi. Dacă râd de d-ta? Da, mărturisesc că râd și că fervoarea d-tale maghiară mi se pare comică. Asta nu înseamnă că nu te înțeleg. În locul d-tale aș face același lucru. În locul d-tale, am făcut același lucru. Astăzi, totul e așezat, cuminte și amical. Mi se întâmplă să-mi amintesc de desperările mele trecute și să nu le înțeleg. Mi se par rușinos de copilărești.

Silește-te să nu suferi. Să nu te lași adică pe seama plăcerii de a suferi. Există o mare voluptate în persecuție și a te simți nedreptățit este probabil una din cele mai orgolioase bucurii intime. Fii atent aici și nu-ți îngădui asemenea orgoliu. Încearcă să primești cu oarecare umor tot ce ți se întâmplă. Gândește-te cât am fi de ridicoli dacă ne-am alarma de fiecare ploaie care ne udă. Crede-mă, ceea ce ți se întâmplă dumitale acum, oricât ar fi de trist, nu e mai mult decât o ploaie".
* * *

Am încercat să-mi amintesc de unde îl cunosc pe Arnold Max și mi-a fost cu neputință să-mi aduc aminte. Nu mai țin minte nici unde, nici în ce împrejurări l-am văzut întâia oară.

Mi-am făgăduit de atâtea ori să-mi controlez relațiile și bag de seamă că sânt incapabil să pun ordine în privința asta. E intolerabilă lenea cu care rabd să se îngrămădească în jurul meu diverse cunoștințe și amiciții, care la început nu sânt nici calde, nici reci, nici albe, nici negre, dar care într-o zi, fără să știu, devin obligatorii, existente, sufocante.

Am stat într-o seară să cuget la diversele mele legături cu diverși oameni și m-am înspăimântat aflând cât de multe sânt prieteniile mele inutile, fără necesitate, fără interes. Te trezești pur și simplu înconjurat de drame și comedii care au crescut în umbra indiferenței tale și care, de la un moment dat, încep a avea drepturi asupra ta și împotriva ta. De ce? Cum? Când? E prea târziu ca să mai afli și, în orice caz, e prea târziu ca să mai îndrepți ceva.

Ar trebui o vigilență neiertătoare, de fiecare ceas, pentru a tăia din rădăcini toate tentativele de cordialitate, căci, mai curând sau mai târziu, vei deveni victima lor. Visez o viață redusă la câteva legături sever alese, trei-patru, atâtea câte îmi sânt absolut necesare, atâtea câte răspund exact obligațiilor mele interioare. Restul ținut la distanță, în zona bine păzită a salutului scurt pe stradă, de unde nici o efuziune, nici o confesie, nici un sentimentalism nu trebuie să treacă dincoace spre tine. Întâia concesie, întâia slăbiciune e fatală.

Uite-l pe acest Arnold Max. Mi-a stricat toată după-masa de ieri, ducându-mă cu el în lung și în lat pe străzi, ca să-mi povestească nesfârșitele lui probleme de artă și de viață. "Interesant tip". Dar eu nu sânt, domnule, un romancier și să-i ia dracul pe toți tipii "interesanți", că n-am ce face cu ei. Încă un om cu febră și ăsta. La 33 de ani pare de 22, mic, slab, cu capul lui de viezure speriat, cu mantaua de ploaie fluturând în vânt, cu buzunarele pline de hârtii (note de la spălătorie, versuri, începuturi de poeme, scrisori de amor, manifeste moderniste). Mar interesa, să știu după ce logică se construiesc în conversație asociațiile lui de idei.

"Salutare... Bine că te întâlnii, vino joi seară la Costaridi, vine toată lumea... Știi, am descoperit un mare romancier; cel mai mare romancier, e formidabil... Leon Troțki. Episodul cu mortul din Finlanda în Mein leben e de Dostoievski, absolut Dostoievski... Imbecilul ăla de Costaridi mi-a vorbit iar de Moreas al lui. Nu mai poți respira de câți pompieri s-au îngrămădit în generația asta. Auzi, d-ta, Moreas.... Eu ți-o spun limpede: Tardieu s-a curățat. Urmează o combinație Herriot și pe urmă vine revoluția socială... Mie mi-a spus odată Stănescu că el poartă ciorapi de 800 de lei perechea. Vorbește enorm, cu o stranie volubilitate nervoasă, în care simți bâlbâindu-se zece gânduri deodată, zece idei, zece amintiri. Nu duce nimic până la capăt, își lasă gândurile să atârne după el, ca niște hârtii rupte, se agață de primul cuvânt, se lasă târât de întâia imagine.

Am impresia că vorbește din spaima de a tăcea, din spaima de a nu se trezi singur.

— La ce te gândești tu, când ești singur?

— Cum când sânt singur?

— Adineauri, de exemplu, înainte de a mă întâlni pe mine. Umblai pe stradă – nu? Și nu aveai pe nimeni lângă tine. Erai singur, prin urmare. Ei bine, la ce te gândeai?

Se oprește o clipă în loc, ca să-și amintească.

— Stai puțin... La ce mă gândeam... Nu știu. Arnold Max, omul-căruia-nu-i-se-întâmplă-nimic. Nu iubește, nu merge la teatru, nu iese în lume, nu-l interesează oamenii, nu-l interesează cărțile. Nici o femeie în viața lui, nici un prieten, nici un fapt, nimic, nimic. Un pustiu cu temperament, un pustiu cu probleme.

Scrie mereu, corectează, adaugă, șterge. Mă întreb dacă și-a ascultat vreodată liniștit, răbdător, propriile sale versuri. N-are timp. Trebuie să le scrie. Trăiește cufundat în ele, înăbușit, asediat. Din senin, în mijlocul vorbei, scoate din nu știu ce buzunar o hârtie cât o carte de vizită, din care citește jumătate de ceas, cu un fel de furie sau de entuziasm în stare să devoreze totul, poem și hârtie. Dacă-l ascult sau nu – îi e totuna. El citește mai departe cu nu știu ce rece iluminare, gata să înfrunte un ocean de indiferență. Propria lui indiferență în primul rând, care e mai tare decât pasiunea pentru poezie, pe jumătate simulată spre a da un sens groaznicului vid în care trăiește și de care fuge.

Este o poezie de om singur, tulbure, amețită cu neașteptate izbucniri de melodie curată, dureros de simplă pentru acest om complicat. Din tot ce a scris, îmi plac cele "cinci basme pentru voce mică". Restul e obositor și întortochiat. Are talent, știu, are talent, toată lumea o spune, dar vreau o viață fără otrăvuri, fără artificii, fără probleme, o viață de "bună ziua", "bună seara", "pâinea e albă", "piatra e tare", "plopul e înalt".
* * *

Am zărit-o pe Marjorie Dunton într-un tramvai. Cred că nu ma văzut. A mai fost și joia trecută o dată. (O adusese Hacker de la contabilitate cu automobilul și am aflat asta chiar de la el.) "Spune-i salutări, dacă vă întoarceți împreună deseară", "Nu, mi-a răspuns Hacker, mă întorc singur. Doamna Dunton rămâne la noapte în București".

Vineri, la atelier, l-am pândit într-una pe Dronțu. "Ai dormit bine astă-noapte, Marine?"

Stupidă întrebare.
* * *

M-a căutat la atelier Sami Winkler, ca să-mi ceară o scrisoare de recomandație pentru Ralph T. Rice.

— Nu cumva vrei să te faci miner?

— Nu e vorba de mine. Sânt câțiva băieți pe care îi pregătim să plece în Palestina. Și ar trebui să aibă câteva luni de practică într-o rafinărie. M-am gândit că tu le-ai putea înlesni intrarea în Exploatare. Fără salariu, se înțelege.

L-am condus pe Winkler în Piața Rosetti și i l-am prezentat bătrânului Ralph. Cred că se va face. Ne-am întors pe urmă amândoi spre atelier.

— Nu te supăra, Winkler, și iartă-mă că te întreb, ți-ai trecut teza?

— Nu. Am părăsit-o de mult. Nu mă mai interesează. Mai am de stat doi-trei ani și pe urmă plec. Mă fac agricultor într-o colonie oarecare.

— De ce agricultor? De medici nu e nevoie acolo?

— De medici, poate da, dar de diplome nu. Voi lucra pământul undeva, într-o colonie și, când o fi nevoie de un medic, voi face pe medicul. La un pansament tot mă mai pricep eu.

Ceea ce spune Winkler e foarte serios. De patru ani lucrează din primăvară până în toamnă la o fermă din Basarabia organizată de sioniști pentru pregătirea Pionierilor.

— Fără să mă laud, sânt un foarte bun plugar. Îmi spune asta cu simplicitate, fără bravură, aproape indiferent, ca și cum nimic n-ar fi mai firesc.

— Explică-mi, te rog, de ce pleci? În 1923 ar fi fost de înțeles. Dar acum, când lucrurile s-au calmat? Am impresia că în cinci ani toate s-au schimbat. E mai multă siguranță, mai multă bunăvoință, mai multă înțelegere. Se poate respira, se poate sta de vorbă.

— Posibil. Dar eu plec, nu fug. Plec nu pentru că aici ar fi rău și acolo bine, ci pur și simplu pentru că nu pot trăi nicăieri în lume, decât acolo. Eu sânt sionist, nu transfug. Vezi, în 1923, în plin scandal antisemit, sionismul era la apogeu, iar astăzi, când în lume e liniște și prosperitate, sionismul se află în criză. Eu prefer însă acest sionism în criză, pentru că este al unor oameni hotărâți, în timp ce sionismul din 1923 era al unor oameni speriați. Seară la Coptaridi. Lungi dezbateri despre neliniște, nevroză modernă, Gide, generația războiului, Berdiaev...

Sânt uimit cu câtă vervă se poate vorbi despre neliniște, la cafea. În 1923, pe timpul caietului meu verde, aș fi fost probabil pasionat de discuție. Încerc astăzi o jenă foarte precisă față de orice problemă globală, neliniște, destin, criză... E un abuz de termeni care mă descurajează.

Iată-l pe Radu Șiriu, spătos, sportiv, roz și bucălat, declarând fără ridicol, ca într-un roman rusesc:

— Nu știu nimic, nu înțeleg nimic: sânt în criză. Cum nu se înăbușă în prostul gust al unei asemenea declarații? "E trivial”, observ pentru vecini.

— Da, trivial, prinde replica, din colțul opus, Pârlea D. Ștefan. Da, e de prost gust. Ei și? De asta ne arde nouă? Să fim delicați, să fim spirituali, să fim sceptici? Cultură de bune maniere: mi-e silă. Să nu te doară, pentru că nu șade bine. Să nu zbieri, pentru că "ce-o să zică vecinii? Să nu trăiești, pentru că nu e gentil. Lăsați, oameni buni, stupiditățile astea. Am avut zece generații de sceptici, care s-au uitat mereu în oglindă, sub pretext că au spirit critic. Eu vreau să dăm în mama lor toate eleganțele astea și să trăim furtunos, fără bun gust, fără selecție, fără nazuri, dar cu strigăte personale, cu drame autentice.

Pârlea mă privește drept, cu o violență abia stăpânită. Și-a șters nervos ochelarii, ca să mă vadă mai bine, și ochii îi scapără de fulgere de mult adunate pentru zdrobirea mea. Frumoasă frunte: orgolioasă, înaltă, provocatoare, luminată de sclipirea ochilor, cărora miopia le dă un supliment de intensitate. Uite o adversitate la care țin ca la o prietenie. Nu mi-o explic, n-o înțeleg, dar din prima zi am simțit în omul ăsta o rezistență pe care nimic nu o doboară. Și, când toate simpatiile sânt atât de facile, nu e puțin lucru să câștigi fără trudă o dușmănie serioasă, una pe care să poți conta în zile bune, o dușmănie aspră, de om sănătos.

De altminteri, e singurul pentru care vorbele acestea vagi – criză, neliniște, autenticitate – au un înțeles viu. Eseul lui din "Gândirea" – "Invocație pentru o cât mai urgentă năvălire a barbarilor" – lămurea pentru prima oară putința unei poziții spirituale de la care să se poată spune cu oarecare îndreptățire: "Noi, ăștia, tinerii, care am venit după război". Pentru mine, Pârlea gândește prea liric, iar eu pentru el trebuie să fiu prea sceptic. Aș vrea numai să-l fac a înțelege că nu e posibil să fii desperat și să ții conferințe la Fundație despre, desperare, să fii neliniștit și să conversezi despre neliniște. Aș vrea să-i spun că lucrurile acestea, dacă sânt adevărate, sânt o dramă și că dramele se trăiesc, nu se discută. E în firea lui Pârlea nu știu ce demon retoric care îl împinge spre manifest, lucru de care sânt cu desăvârșire incapabil eu, care n-am răfuieli decât cu mine însumi. Să discuți până la două din noapte la Mișu Costaridi despre "anxietate" și pe urmă să te duci la culcare e o comedie supremă. Păcat că Pârlea n-are umor.

S. T. Haim (bun prieten cu Pârlea – de când?) și-a plasat micul cuplet marxist:

"O generație de «neliniștiți»... Nostimi sunteți, amicilor. Altundeva e cheia voastră. Sunteți o generație de proletari fără conștiință de clasă. Slujbele s-au rărit, bursele sânt mici, toate locurile sânt ocupate. Ați rămas pe dinafară și, atunci, ca să nu vă pierdeți timpul, faceți metafizică. Într-o zi, o să înțelegeți că statul democrat și burghezia nu vă mai pot încadra – și atunci o să veniți spre revoluție. Să vedeți cum se topesc acolo neliniștile".