Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 03 - Capitolul 02

Partea a treia

Capitolul 02

"Der Querschnitt" pe noiembrie are un lung studiu despre Mircea Vieru, cu fotografii, machete și reproduceri. Un capitol special pentru lucrările de la Uioara.

Succesul așadar, succesul definitiv, inatacabil, trecând dincolo de orizontul Bucureștilor. Cine ar fi spus, cu ani în urmă, că va veni așa de repede?

Când m-a dus profesorul prima dată la el, l-am găsit în cel mai grav moment al carierei. Nu lipsea mult să renunțe la luptă. Dacă nu s-ar fi ivit din senin Ralph T. Rice, Vieru ar fi fost un om terminat. Nici azi nu pricep cum a suportat atâtea.

Nu deschideam ziar să nu găsesc o informație, o perfidie, o farsă. Pretutindeni, la rubrica ecourilor, la "viața veselă", în revistele de umor, în caricaturi, la "chestia zilei", pretutindeni Mircea Vieru, numai Mircea Vieru, în fiecare zi Mircea Vieru. Toate gafele îi erau atribuite, toate prostiile le spunea el, toate păcălelile le suporta el. În vară, în revista de la Cărăbuș, Tănase, cu o mistrie și o cărămidă în mână, spunea un cuplet în care explica toată "chestia". Se râdea teribil, și eu însumi țin minte că m-am amuzat atunci. Mai târziu, am aflat că Vieru nu plecase în vara aceea din București, anume ca să nu se spună că evită a fi văzut. Ce clipe crunte trebuie să fi trăit, el, atât de orgolios, atât de susceptibil în cele mai mărunte lucruri, atât de copil în supărări și răzbunări.

Propunerea profesorului de a mă recomanda lui ca să mă primească în atelier o acceptasem mai mult din curiozitate. Student în anul II, nu mă așteptam la cine știe ce isprăvi personale într-un birou de arhitectură, în care nici cunoștințele elementare nu le aveam pentru a mă orienta în lucrările curente. Dar mă interesa omul, omul acesta care deschisese atâtea atacuri, se angajase în atâtea lupte, își născocise atâtea adversități. Avea împotriva lui presa, confrații, școala, oficialitatea, ministerele, tot Bucureștii, toată România, toată planeta.

— O să-l cunoști pe cel mai detestat locuitor al pământului, îmi spunea profesorul, urcând scările cu mine, spre atelier. Cel mai detestat locuitor al pământului! Blond, ochi albaștriverzi, surâs deschis în plină lumină, ținută modestă, cu tresăriri neașteptate de orgoliu, mâini nervoase, voce scăzută, egală, care nu urcă niciodată, deși îți dă atât de des impresia de vehemență, prin accent, prin fel de a puncta cuvintele, prin tăceri... Fiorosul Mircea Vieru semăna jumătate a licean, jumătate a botanist amator. Abia mai târziu, cunoscându-l, mi-am dat seama că violența lui, despre care se vorbea atâta, nu este imaginară, ci, dimpotrivă, foarte precisă, foarte ascuțită. E o violență de intelectual, o violență obiectivă în lumea valorilor, în lumea ideilor, ceea ce nu are absolut nimic de-a face cu bunătatea lui personală, cu nesfârșita lui generozitate. Vieru este violent, cum numai oamenii buni pot fi, violent cu dezinteresare, cu pasiune, cu libertate. Acum înțeleg foarte ușor acea otrăvită vâltoare din 1923, care trebuia cu orice preț să-l suprime.

Când, imediat după război, Mircea Vieru strecura în studiile lui de arhitectură și urbanistică oarecari insolențe de gândire, lucrul acesta îl făcea mai degrabă simpatic. "Al dracului Vieru", gândeau camarazii lui de breaslă, vag admirativi, vag neîncrezători. "Arhitectura nu e o afacere privată între un om cu bani și unul cu diplomă. Arhitectura este o problemă de viață socială. Toate libertățile sânt posibile, numai libertatea prostului gust, nu. O casă prost gândită este un atentat la liniștea publică". "Al dracului Vieru!”

Dar, când, de la acest umor de generalități, Mircea Vieru a trecut la fapte precise, la exemple directe, citând nume și lucrări, punând în cauză oameni și opere, nu numai idei și opinii, istoria s-a schimbat. Se clătinau câteva siguranțe personale – și asta era foarte grav.

Vreo trei ani, omul ăsta n-a făcut altceva decât să denunțe. Nu se ridica o construcție mai mare căreia să nu-i facă procesul, în public, în scris. Amănunțit, cu fotografii, cu detalii, cu cifre, cu nume, urmărea pas cu pas tot ce se făcea, verificând, contestând, atacând. Propriile lui lucrări nici nu-l mai interesau. Îl pasiona în arhitectură numai orientările, erorile, locurile comune, falsele revoluții. Încetase să fie un arhitect și devenise un pamfletar. Câte concursuri n-au fost tulburate de intervenția lui inoportună, câte concesionări n-au fost puse în primejdie de el, câte aranjamente artistice n-au căzut din indiscreția lui! Se mai râdea și acum, pe ici pe colo de îndrăznelile lui, de extraordinara lui vervă polemică, dar se râdea galben. Căci nimeni nu știa la ce se poate aștepta din partea acestui omuleț blond, nervos și intolerant, care își cheltuia puținii lui bani tipărind reviste, de artă și critică, pe care le scria, le corecta, le administra singur, istovit de muncă, dar îndârjit de pasiune.

Nedumerirea a fost maximă când a apărut pamfletul lui ,,Pompierismul academic și pompierismul revoluționar". Până atunci toată lumea știa că Vieru e "modernist". Acuma nu mai știa nimeni ce este. Toate surprizele erau posibile și nici o formulă nu te punea la adăpost. Vieru dispunea de liniștea ta, de libertatea ta, de micile tale aranjamente. Trei ani s-a ocupat el nestingherit cu această poliție artistică, răspândind panică și provocând surde dușmănii, care deocamdată nu aveau cum să se arate, dar care așteptau cu răbdare momentul bun. Momentul acesta n-a întârziat prea mult. Întâia imprudență a lui Vieru a fost semnalul. Căci era cu adevărat o imprudență din partea lui să accepte în acel timp lucrările din parcul inginerilor. I se dădea dintr-odată pe mână ridicarea unui întreg cartier de oraș. Recunosc că întreprinderea era amețitor de frumoasă pentru omul acesta, care toată viața lui nu visase decât să poată construi o dată ceva mare, larg, nou, de la început, pe unica lui răspundere, după unica lui voință. Dacă ar fi fost mai prudent, ar fi înțeles însă că ceasul acela nu-i îngăduia asemenea noroc. Un om pândit de atâtea răzbunări nu avea dreptul la liniștea de a crea. Un Vieru arțăgos putea fi tolerat atâta timp cât era sărac. În ce să-l fi lovit? În inteligența lui? În pasiunea lui de a lupta? În bucuria lui de a nu poseda nimic, care să-l condamne la compromis, la frică, la prudență? Dar un Vieru angajat într-o mare lucrare, un Vieru pe cale de a realiza o operă de mari proporții, un asemenea Vieru devenea, din primejdios, primejduit. Mai ales primejduit. În prima zi în care fostul pamfletar călca pe șantier, în prima zi, soarta lui trebuia lichidată: erau palme vechi de întors, atacuri de plătit, violențe de răzbunat. Ce a fost, Doamne, ce a fost! Nu numai articole de gazetă, nu numai discuții de cafenea, nu numai scrisori anonime consorțiului care îl angajase pe Vieru. Pe acestea toate le-ar fi învins poate el singur, care știe să scrie, să discute și să și semneze. Dar întruniri cetățenești de cartier au protestat împotriva "sluțirii Capitalei noastre, prin cedarea iresponsabilă a unui întreg parc de construcții unui cârpaci pretențios". Dar interpelări la Cameră, dar telegrame la ministerul artelor, dar manifestații "spontane" la Primăria Capitalei, dar dezertări colective de la lucru... Țin foarte bine minte acele placarde imense atârnate de un cărucior, pe care îl trăgea pe Calea Victoriei și pe Bulevardul Elisabeta un măgăruș, repede ajuns popular.

"Bucureșteni! veți răbda voi ca, în această Capitală a României întregite, primul venit să facă experiențe riscante pe seama orașului vostru? Veți îngădui voi sacrificarea celui mai pitoresc colț al cetății lui Bucur?"

Nu-l cunoșteam în acel timp pe maistru, și toată istoria aceasta mi-ar fi fost indiferentă, dacă n-aș fi avut din instinct un început de simpatie pentru omul care întrunise acea unanimitate de dușmănii. Urmăream din ziare mersul afacerii și am fost serios mâhnit în ziua în care am citit că "în sfârșit bunul simț triumfând, contractul arhitectului Mircea Vieru a fost reziliat și lucrările din parcul inginerilor întrerupte, spre satisfacția generală". L-am cunoscut câteva luni mai târziu, în toamnă.

Era un birou deșert. Prietenii dezertaseră câte unul, clienți nu se vedeau, vara trecuse fără lucrări, iarna venea fără proiecte. Vieru scria un memoriu-pamflet, în care "punea la punct" trista afacere a contractului reziliat.

Noaptea scria, pentru ca dimineața să ne citească febril, cu gesturi, cu izbucniri. Se războia cu tot universul: cu guvernul, cu parlamentul, cu primăria Capitalei, cu partidul liberal, cu poporul român. Când găsea o expresie tare, se lumina: "Am să le arăt eu". Ce o să arate și cui o să arate – era greu de spus. Un singur om rămânea mereu lângă el, înfuriindu-se de furiile lui, suferind de înfrângerile lui: Marin Dronțu.

Purta bâtă și își scosese permis de armă. Ținea cu tot dinadinsul să împuște pe unul din "golanii" care scriau la gazetă împotriva maistrului și, dacă nu a făcut-o, cred că a fost numai din dificultatea alegerii: nu știa cu care să înceapă. Au fost însă câteva bătăi suspecte noaptea, din care au ieșit câteva capete sparte și nu m-aș mira să fi fost pe acolo mâna lui Dronțu. Și astăzi, când îl întreb, râde misterios. "Nu știu, n-am văzut". Mai erau însă și zilele de renunțare, când Vieru își pierdea și febra, și gustul de luptă, când se plimba prin atelier obosit, când totul i se părea vid, fără sens, fără valoare, când planșele îl dezolau, polemica îl plictisea, oamenii, dușmani sau prieteni, îi erau totuna.

"Într-o zi, o să închidem prăvălia", spunea cu indiferență, ostenit, după zeci de cafele și sute de țigări fumate nervos, până la carton.

Uneori, venea pe la noi Ghiță Blidaru și intrarea lui de om viforos îl scutura pe maistru din apatie. Găseau totdeauna un subiect de ceartă, căci nu există fapt sau idee asupra căreia acești doi oameni, care se cunosc de atâta vreme, să se poată înțelege. Apariția profesorului era întotdeauna înviorătoare. După plecarea lui, revenea cheful de muncă, revenea îndrăzneala de a înjura soarta și de a spera în ea.

"Lasă, mă, că o să le arăt eu".

Și, uite, că le-a arătat. În primăvară, cerul l-a trimis pe Rice, care nu avea, ce e drept, un cap de trimis ceresc, dar avea bani mulți și un dram de scrânteală, adică exact ceea ce îi trebuia ca să se poată înțelege cu Vieru. Iar acum, după aproape șase ani, "Der Querschnitt" prezintă la Berlin lucrările unui mare arhitect de la Uioara Prahovei.

Am stat azi-noapte târziu de vorbă cu Marin Dronțu la un pahar de vin și ne-am amintit de toate câte au trecut. "Unde sunt, mă, ăia de-l înjurau, unde sânt, că-i mănânc!" Ce mă apropia mai mult atunci de maistru era cred orgoliul lui rănit. Eu însumi aveam atâtea umiliri intime de vindecat, încât vecinătatea acestui om lovit din toate părțile mi se părea stimulatoare. Avea sclipiri de mânie și dezgust, care răzbunau totul ca o flacără, ca un vârf de cuțit. Păstrez din amintiri, din obligații ereditare, probabil, o inevitabilă simpatie pentru omul însingurat, pentru omul învins. Singura durere pe care o înțeleg direct, din instinct, fără explicații, este durerea descurajării. Trăisem și eu în otrava difuză a ostilității, știam și eu ce se cheamă o înjurătură peste umăr, un pumn aruncat în trecere, o ușă trântită provocator.

Le cunoscusem pe toate, zi de zi, respirasem mereu atmosfera adversității, care te oprimă de pretutindeni, anonimă, încăpățânată, fără început și fără sfârșit. Astăzi în amintire, drama asta îmi pare puerilă și exagerată. Atunci, însă, cu experiența primilor lamentabili ani de universitate, sufeream de apăsarea ei. Fiecare om întâlnit putea fi un dușman, fiecare mână întinsă putea fi o lovitură.

Nici spre Blidaru n-am venit fără teamă. Scandalurile din facultate, bătăile de stradă, tensiunea acelui an de dușmănie îmi întrețineau ca pe o rană veșnic deschisă conștiința păcatului de a fi evreu. Duceam cu mine acest sentiment până la obsesie, până la manie, și acum îmi dau seama că era un abuz în neliniștea mea, abuz care pe străini trebuie să-i plictisească de moarte. Naivitatea oamenilor care au de ascuns ceva – o crimă, o rușine sau o dramă – este de a se închipui suspectați. În realitate, există o formidabilă doză de indiferență în lume, indiferență care ți-ar da dreptul să crapi în pace, fără ca să bage cineva de seamă. În ce îi privește pe evrei, eroarea lor este de a observa prea mult și, mai ales, de a se crede observați. Mi se părea pe atunci că orice privire îndreptată asupră-mi este o întrebare. Mă simțeam urmărit de o permanentă somație. Simțeam nevoia stupidă comică, urgentă de a mă denunța: sânt evreu. Altfel știam că mă voi înăbuși în compromis, că voi cădea din minciună în minciună, că voi mutila tot ce este în mine dor de adevăr. Nu o dată am invidiat viața simplă a evreilor din ghetou, care purtau o pată galbenă, umilitoare poate ca idee, dar comodă și tranșantă. Căci, ei terminau odată pentru totdeauna cu oribila comedie de a-și rosti numele ca pe un denunț.

N-am stat niciodată de vorbă cu cineva fără să întreb cu teamă dacă știe sau nu știe că sânt evreu și dacă, știind acest lucru, mi-l iartă sau nu mi-l iartă. Faptul mi se părea o adevărată problemă, de care sufeream și care mă încurca până la absurd. În privința asta, mă decisesem de mult să renunț la orice abilitate și să clarific din capul locului chestiunea, mărturisind totul cu bruschețe, neîntârziat, ceea ce pare a fi de multe ori un semn de orgoliu agresiv, dar nu este în fapt decât unul de orgoliu înjunghiat. Cu Vieru, am încercat de aceea, din chiar prima zi, să mă explic asupra acestui lucru, dar el a retezat convorbirea de la primele cuvinte.

— Nu mă interesează, dragă. E o chestiune personală a dumitale și te rog să ți-o păstrezi. Vrei să-ți spun dacă sânt antisemit? Nu știu. Nu cunosc chestia, nu mă interesează, nu mă poate interesa. Un lucru însă îți voi spune: orice judecată globală despre o categorie de oameni mă înfioară. Eu nu sânt mistic. Am oroare de adevăruri generale. Eu nu pot judeca decât de la caz la caz, de la om la om, de la nuanță la nuanță.

Am crezut că vrea să fie amabil. Mai târziu, însă, cunoscându-l, mi-am dat seama cât fusese de sinceră declarația aceasta de la început, care nu era anume potrivită pentru mine, ci răspundea unei gândiri statornice. Am verificat-o pe urmă nu numai în atitudinea lui Vieru față de semitism – chestiune la urma urmelor de amănunt pentru el –, dar în atitudinea lui de artist, de critic, de arhitect.

Mi se pare că era în primul an al lucrărilor de la Uioara, când a venit acolo într-o bună zi cineva să-i ceară un răspuns la o anchetă din "Universul" despre "specificul național". Răspunsul îl mai păstrez și astăzi, decupat.

"Specificul național există fără îndoială. În artă, el este întrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indică astfel și gradul de platitudine. De aceea a crea înseamnă mereu depășirea acestui specific. Un artist este el însuși – sau nu e nimic. Dar a fi el însuși înseamnă a trăi adevărurile sale, a suferi de experiențele sale, a inventa stilul său. Toate acestea nu se făptuiesc însă decât prin renunțarea la facilitate, iar cea mai funestă dintre facilități o constituie așa-zisele valori specifice care se formează prin sedimentarea mediocrității colective și pe care le găsești de-a gata. Specificul național este în definitiv ceea ce rămâne dintr-o cultură după ce i-ai luat efortul personal de gândire, experiențele de viață individuală, izbânzile singurătății creatoare. Acesta este". Au urmat două săptămâni de înjurături, polemici și revolte, la care Vieru n-a răspuns nimic. Dar de la Berlin, unde plecase să facă o comunicare la Institutul de conjunctură, profesorul Ghiță i-a telegrafiat ritos:

"Citit ancheta din «Universul». Ești un sinistru dobitoc". La asta a răspuns:

"Sânt poate un dobitoc sinistru. Nu sunt în nici un caz un dobitoc specific. Am și într-asta stilul meu personal".