Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 10

Partea a doua

Capitolul 10

Lucrul în atelier devine pe fiecare zi mai greu. E o primăvară insuportabil de frumoasă, izbucnită cu violență, de parcă ar trebui să răzbune cele cinci luni de iarnă și cele optzeci de zăpezi pe care le-am suportat. Diminețile, la curs, le mai îndur, în speranța ceasului de libertate de la amiazi, care mă așteaptă ca o recompensă. Străzile sânt parcă mai largi, casele albe, femeile strălucitoare. E o impresie de nuditate generală.

Întoarcerea în atelier însă întunecă totul, suprimă anotimpul. Lutul e cleios, plastilina miroase greu, aerul are o răceală de pivniță umedă. Lucrăm cu toții morocănoși, certăreți, fără spor. Am chinuit un ghem de plastilină patru ceasuri și n-am izbutit să scot nimic, nimic, nimic.

Pe seară, a trecut Marga să mă ia la șosea, și asta cel puțin a răscumpărat totul, căci am umblat mult pe jos, departe, spre Băneasa. Am privit câteva aeroplane care făceau exerciții de decolaj și aterizaj. Marga, care nu văzuse până atunci un aeroplan de aproape, s-a bucurat enorm, ca de un spectacol miraculos. Alerga pe câmp după umbra avionului, o umbră lată, de pasăre mare, zburând jos, la câțiva metri de pământ, și striga victorioasă de câte ori izbutea să calce cu vârful pantofului coada acestei umbre repezi.

Pe urmă, obosită, mi-a căzut în brațe, gâfâind cu tot sângele în obraz și părul răsfirat în vântul ușor de seară – neavând destulă putere să râdă cât ar fi vrut, dar fericită, cu exuberanță, gălăgios de fericită.

Se însera lent, ca o fâlfâire de steag, și ne-am întors spre oraș obosiți de a fi respirat atâta.

— Vino să te culci la mine, Marga.

I-am spus asta așa de simplu, încât a înțeles că nu glumesc. Și-a retras mâna dintr-a mea, fără bruschețe, dar cu hotărâre. E, totuși, o fată virtuoasă – și împotriva acestui lucru nimeni nu poate face nimic.

Rezistența ei morală este mai tare decât cel mai miraculos amurg de aprilie.

"Rezistența morală" e prea mult spus. În realitate, e altceva decât o virtute: e o neputință de a pierde. Undeva, în conștiința ei de fată senzuală și iubitoare, e o voce care o întreabă: "Și, pe urmă, ce ai să te faci?" Asta se cheamă prevedere și se mai cheamă mediocritate.

Nu-i pun la îndoială nici pudoarea, nici pasiunea. Numai că amândouă sânt deopotrivă de modeste. Nu destulă pudoare ca să reziste îmbrățișării. Nu destulă pasiune ca să-i cedeze total acestei pasiuni. Rămâne totdeauna o ultimă rezervă de prudență, care oprește efuziunea unde trebuie.

Am văzut oameni jucând la ruletă desfigurați de patimă – dar cei mai abjecți nu mi s-au părut cei care se aruncau nebunește în joc, pierzând totul, bani, cuvânt și viață, ci jucătorii timorați, care tremurau pentru fiecare jeton, făceau la fiecare cinci minute nesfârșite socoteli și se opreau din joc din clipa în care atingeau o cifră "rezonabilă" de pierderi. Mediocritatea în viciu mi se pare cea mai dezonorantă dintre mediocrități.

E ceva din această cumpătare fricoasă în ezitările Margăi, și sentimentul că în cele mai bune clipe de înțelegere dintre noi ea și-a luat totuși, cum se zice, "toate măsurile", mă descurajează. Știu că de aici mai departe orice gest viu este exclus, orice spontaneitate retezată.

Aș dori să fiu un vulgar crai de mahala, berbant până când și-a sedus iubita și ingrat după aceea. Scuzele Margăi ar fi maxime și totuși insuficiente. Căci nu e vorba de mine. Nu e vorba de ce pot da eu în schimb, ci de cât poate pierde ea cu nepăsare, cu inimă ușoară, cu totală lipsă de precauții. Nimeni în iubire nu valorează mai mult decât poate pierde.
* * *

Sânt obosit de mine, sânt ostenit de ea. Ne vom despărți. E o fată bună și va fi o soție excelentă. Face parte dintr-un neam de neveste. Nu-mi aduc aminte: există în Biblie o iubită, o amantă? Mi se pare că numai mame, surori și neveste. E foarte frumos, dar puțin înăbușitor...

Cred că de aici, din această lentă descompunere în prea multe afecțiuni, vine gustul iudeu de solitudine, nostalgia de a fi singur cu tine, ca o piatră. Mă gândesc cu invidie la suprema insensibilitate a obiectelor, la extrema lor indiferență.