Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 06

Partea a doua

Capitolul 06

Bag de seamă, răsfoind caietul ăsta (nu mi s-a întâmplat niciodată să-l recitesc, dar aseară, căutând Les liaisons dangereuses să i-o dau Margăi, l-am găsit și l-am deschis cu oarecare curiozitate, ca pe o carte străină).

Bag de seamă, zic, că n-am scris nimic aici despre ea, despre Marga Stern, de atâta vreme. E puțin ciudat, fiindcă, oricum, în ultimul timp, nu mi s-a întâmplat un lucru mai de preț decât cunoașterea ei, (Nu știu de ce evit să spun "iubirea", ceea ce ar fi și mai simplu și mai exact, ezitare pe care și ea a observat-o de câteva ori, fără să mi-o reproșeze, desigur, dar cu un început de amărăciune.)

Nu cred să fie o simplă întâmplare în această absență. Ba, cu puțin exercițiu de memorie, am descoperit, recitindu-mi caietul, un lucru și mai curios. Observ anume că aproape toate pauzele mari ale jurnalului coincid cu momentele acute ("acut" e prea mult spus) ale iubirii noastre. De câte ori există o întrerupere de câteva săptămâni în notele mele, caut bine și găsesc sub această tăcere ceva care o privește pe Marga.

Sânt un "iubit dificil" – cum spune ea – și, din fericire, ea știe să accepte această dificultate.

Îi cer Margăi să vină, îi cer să plece, o chem câteva zile în șir, pentru ca alteori s-o evit săptămâni de-a rândul, joc care ar putea fi atroce dacă n-ar fi între noi amândoi nu știu ce pact tacit de libertate și iertare. Îi sânt recunoscător că știe să respecte cu atâta luciditate regulile jocului. Pe urmă, este în ea oarecare oboseală, care îi interzice să fie patetică. Și mai este ceva. Un ușor surâs descurajat, care trebuie să fie răzbunarea ei împotriva mea. Dar iată-mă făcând psihologie – și nu voiam; rămâne acest fapt ciudat că, fără excepție, fiecare moment bun al amorului nostru a fost marcat aici, în jurnalul meu, cu o pagină albă. Sânt zile în care o iubesc pe fata asta cu o simplitate și o bună-credință ce mă odihnesc pe mine și simt că o bucură pe ea. O aștept fără neliniște, fără grabă – cu puțină indiferență poate și dramul de indiferență necesar acestei calme iubiri – și, când vine, când o știu aproape, rezemată cu spatele de teracotă, sau strânsă în colțul din dreapta al divanului, sau înclinată cu atenție peste umărul meu, deasupra mesei la care lucrez, toate aceste mărunte lucruri sânt tot atâtea mari bucurii, egale și limpezi. Se vede că este într-adevăr ceva incompatibil între Marga și jurnalul meu. Sânt prea multe idei generale, prea multe "probleme” aici.

Observ că am căpătat detestabilul obicei de a enunța adevăruri categorice. Vorbesc de prea multe ori în carnetul ăsta la plural ("noi" suntem așa, "noi" nu suntem așa, destinul "nostru", chemarea "noastră"), și însumez în acest "noi" experiențe colective și confuze pe care altădată nu le-aș fi lăsat să-mi treacă așa, fără verificare personală.

Marga, care se mândrește a nu avea nici o aptitudine pentru ideile generale, este pentru mine – cu un termen pedant – "rechemarea la individual"' (Dacă ar citi, s-ar îngrozi. Ea, care iartă atâtea, pe asta nu mi-ar ierta-o.)

Știu eu? Poate că și amorul nostru își are "problemele" lui, dar concrete, imediate, de la ea la mine, de la mine la ea. Nimic nu distruge mai radical judecățile abstracte și ideile generale decât o iubire, căci iubirea readuce totul la sensibilitatea ta, refăcând și superstiții, și certitudini, și îndoieli, și valori, obligându-te să le trăiești, să le verifici, să le creezi din nou. Este în orice iubire ceva originar, un principiu de naștere, de creare de la început a tuturor lucrurilor.

Nu, nu o iubesc cu pasiune pe Marga, știu prea bine asta, și o știe și ea, dar e destul să vină într-un moment bun, pentru ca să îndepărteze dintr-odată "întrebările mari" și să pună în locul lor o întreagă lume de ecouri intime, vii, imediate, mediocre ca valoare, desigur, dar vii, vii.
* * *

Ce iubesc cu deosebire în ea este teribila ei spaimă de abstracție. Dacă se întâmplă vreodată, din neatenție, să-i vorbesc despre unul din faimoasele mele procese de conștiință, fata asta, atât de înțelegătoare altminteri, se închide subit, cu discreție, dar și cu hotărâre, refuzând nu numai să răspundă, dar chiar să priceapă. Are o deosebită înclinare spre lucruri, spre obiecte, spre fapte precise, spre oameni exact determinați.

Eu, tu, cartea asta, scaunul ăsta, fereastra asta. Ea singură din toată lumea mea – familie, prieteni, cunoscuți – ea singură nu mia socotit trecerea de la drept la arhitectură o extravaganță. Când iam anunțat faptul, l-a aprobat, aproape fără surpriză. "Foarte bine faci".

Are pentru noile mele treburi o atenție și un interes care m-au surprins la început. Îmi cere lămuriri exacte, vrea detalii, privește, întreabă. M-a obligat s-o duc odată la atelier și a rămas acolo toată după-masa, plimbându-se degajată printre mese, făcând ușor cunoștință cu camarazii mei, ea, atât de necomunicativă de obicei – întrebându-i, reclamând precizii tehnice, punând mâna cu familiaritate pe plastilină, încercând să modeleze. Când vine la mine, dacă mă găsește lucrând la planșetă, îmi interzice să-mi întrerup lucrul, își apropie un scaun de masă, se așază cu genunchii pe scaun și coatele pe masă și se uită cu o seriozitate care mi se pare nespus de copilăroasă. O adevărată vocație. E într-adevăr ceva neted în inteligența ei – poate și ceva limitat în același timp –, ceva de bun simț, de simț al măsurii. Înțeleg acum de ce când am auzit-o mai demult pentru întâia oară cântând la pian, am fost mirat de reputația ei de bună pianistă. Tehnic o fi – eu nu mă pricep –, dar, muzical, felul ei de a cânta este cel puțin ciudat. Cânta atunci, din nefericire, din Chopin, o nocturnă, pe care o făcea de nerecunoscut, liniară, precisă, cu contururi exacte, fixe. Marga nu cântă: schematizează. Numai ascultând-o pe ea am izbutit să înțeleg pentru prima dată ce poate însemna "construcția” unei bucăți de muzică. O vedeam parcă desenată, logic, frază cu frază, ciclu cu ciclu. (Poate de aici vine și curiozitatea ei pentru arhitectură.) Maniera asta are probabil nenumărate riscuri muzicale, dar și oarecari avantaje. E o mare bucurie s-o asculți cântând din Mozart: e un Mozart lapidar, reliefat, minuțios, ca zimții unui fierăstrău chirurgical, ideal de fin.
* * *

De unde ia Marga Stern această liniște care o pune în directă legătură cu obiectele, de unde deține ea această salutară opacitate care o ferește de visuri și năluci? Îi invidiez spiritul aplicat, concret, fericit în sănătatea lui așa de cumsecade. Îi invidiez lipsa de imaginație și rezistența la abstracție. Am față de acest spirit bine gospodărit admirația pe care aș avea-o în fața unui trup bine clădit, calm în vigoarea și armonia lui fizică.

Să nu fie nimic iudaic în această fată iubită, nici o tresărire, nici o umbră, nici o întoarcere înăuntru spre straturile rupte ale amintirilor depuse acolo?

Am întrebat-o prostește, cum aș fi întrebat-o dacă n-o doare capul. Mi-a răspuns cu o ridicare din umeri.

"Nu înțeleg ce vrei să spui. Desigur, am și eu melancoliile mele. Când ești tu urâcios, sau când te iubesc prea mult sau, în sfârșit, când mi se întâmplă ceva rău, cine știe ce”.

Adevărul este că Marga e femeie înainte de a fi evreică. Și că dacă destinul rasei ar obliga-o la neliniște și visare tulbure, destinul ei de femeie – mai puternic – o întoarce spre pământ și o leagă de el, o întoarce spre legile vieții, care sânt surde în ea, în așteptarea trecerii mai departe, prin maternitate. E un calm biologic aici, care se traduce zilnic printr-un foarte tenace simț practic, simț de prevedere și de așteptare.

Recitesc ce am scris mai sus și râd. Scumpă fată! Ce rămâne din tine, din râsul tău cald, din sărutul tău bun și negrăbit, din brațele tale ce mi se împletesc leneșe după gât, ce rămâne din tine în scrisul acesta care te complică, te comentează, te schimbă? E ceva ascultător în sensibilitatea ei, ceva supus și cuminte, cu înfiorări pe care le stăpânește greu sub o virginitate apărată și împotriva ei, și împotriva mea.

Îi știu trupul îndurerat de așteptări, îi știu linia șoldurilor arcuită sub rochie cu atâta lene, cu atâta melancolie. Nu, nu există întrebări mari, nu există decât certitudini mici, care o privesc pe ea și se luminează în prezența ei.
* * *

Rândurile scrise zilele trecute aici despre Marga, în legătură cu ceea ce numeam ironic "întrebările mari" sânt de o mediocritate înfiorătoare. Dacă nu aș fi decis o dată pentru totdeauna să-mi sancționez prostiile, aș rupe foaia, dar a ține un jurnal ar fi o treabă prea ușoară, dacă ai avea facultatea de a-l modifica în urmă, dregând ceea ce din capul locului a fost prost gândit. Nu poți drege fără să simulezi. Și asta nu vreau.

Dar mi-a fost rușine până la umilință, până la desfigurare de suficiența acelor gânduri, de platitudinea lor, de sărăcia lor așa de comodă, mi-a fost rușine aseară, pe stradă, când, dând colțul, am intrat dintr-odată în plină dramă – de revoluție socială. Precis nu știu cum s-au întâmplat lucrurile. Fusese o întrunire muncitorească de cartier și, pe la sfârșitul ei, intervenise poliția. Oamenii n-au vrut să evacueze sala, sau au evacuat-o prea încet, sau a fost unul care a strigat vreo neghiobie revoluționară și atunci a început încăierarea. Am trecut prea târziu pe acolo ca să fi prins lupta în toi – și, de altminteri, n-aș fi văzut mare lucru, căci bătălia se dădea înăuntru, în sală și la uși, prea înguste și puține ca să permită fuga celor ce se îmbulzeau.

Acum, era pe sfârșite. Pe cei mai mulți îi ducea între baionete, rupți, sfâșiați. Câțiva erau întinși pe trotuar, sângerând. Era unul care gemea groaznic, cu capul spart, sub un burlan din care picura încet a dezgheț. Am simțit că e în mine însumi ceva călcat în picioare, nu revoltă, nu indignare, ci un sentiment intolerabil de neputință în fața durerii, și trebuie să recunosc că primul gând a fost pentru "ghinionul" de a fi trecut pe acolo, căci aș fi vrut să nu fi asistat la nefericirea asta, să nu fi știut că ea există, să nu fi văzut, să nu fi auzit. Dar, odată aici, nu puteam, nu se putea să trec mai departe, nu pentru că m-aș fi codit de acest soi de dezertare, dar pentru că simțeam cu ascuțime că nu voi putea să mi-o iert niciodată, că asta va rupe iremediabil un resort dintr-o intimitate ce va rămâne veșnic rănită, în ascunzișurile ei. Simțeam că e necesar să fac și eu un gest, care să mă solidarizeze cu nenorociții aceia, să strig – știu eu? – "trăiască revoluția" sau "jos burghezia" sau "vrem mărirea salariilor" sau, în sfârșit, orice altceva era necesar ca să fiu bătut odată cu ei, luat odată cu ei – deși, în același moment, îmi dădeam seama cât sânt de caraghios, de sentimental, de filantrop în bunele mele intenții. Eram ridicol, fără pereche de ridicol, cu mica mea criză de conștiință acolo, în plină stradă, între niște oameni care fiecare – bătăuș sau bătut – avea un rost, o chemare, o datorie de plătit. Mam simțit singur, dezarmat, inutil, într-un val de viață care trecea pe lângă mine implacabil, aruncându-mă deoparte, la margine și luându-i pe toți ceilalți cu ea, înainte.

Mi-am regăsit camera deșartă, planșele lipsite de înțeles, cărțile vide. Mâine, poimâine, voi restabili stupidul meu orgoliu de om singur. Și voi fi iar un intelectual, un birocrat.
* * *

Bucuria de a trăi prin forțele mulțimii, ca un copac prin forțele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viața ta, un cerc de viață mai mare, ce trece și prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...

N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Și am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziție", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuși mai puțin seama de realitatea lui.

Sânt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieții.

Întâmplarea de ieri, care m-a surprins așa de năuc și dezarmat, mi-a lămurit fără cruțare trista condiție a tagmei de oameni din care fac parte și cărora li se zice intelectuali. Ciudată perversiune: să stai alături de drum, să te uiți la cine trece și la ce se întâmplă și să scoți din drama asta, care te elimină, fiindcă ea n-are ce face cu spectatorii, să scoți "idei", trecute pe curat, la catastif. Aș fi prea gentil cu mine dacă aș spune că asta se numește "conflictul dintre gândire și acțiune", că e vorba de două funcțiuni deosebite, incompatibile, dar în fond egal de justificate. În realitate, nu de asta e vorba – prea abstract și binevoitor –, ci de o inaptitudine pentru viața cea mare, inaptitudine metodic întreținută cu lecturi, cu meditații, cu dialectică. Este o deformare înceată, o educație sistematică, zi de zi, o atrofiere lentă a reflexelor, a impulsiilor, o anulare treptată a instinctului de vehemență vitală, în stare să te ducă teafăr prin furtuni.

Nu cred că vreun intelectual a făcut vreodată ceva decisiv în istoria oamenilor, atunci când a fost vorba nu de valoarea unei culturi, ci de salvarea speciei pur și simplu. Ar trebui să recitesc din punctul ăsta de vedere istoria: m-aș mira să n-am dreptate. Ce să faci cu aceste plante de apartament, incapabile să suporte aerul tare?

Și există cu siguranță o circumstanță agravantă pentru intelectualul evreu, de două ori scos din jocul activ al existenței, o dată ca intelectual și a doua oară ca evreu.

Citeam în istoria lui Șapsă Zwi, pe care mi-a vândut-o în decembrie Abraham Sulitzer, prietenul meu din tren, citeam că prin anul acela – 1646 – zeci de mii de evrei au fost măcelăriți în Polonia și Rusia, sute de comunități și târguri au fost rase de pe suprafața pământului și că în timp ce târgurile ardeau, în timp ce sângele vărsat venea năvălitor ca o lavă fierbinte dintr-un vulcan nestins, în sinagogi, printre flăcări și sânge, se discuta asupra câtorva texte talmudice.

Și istoriograful povestește acest lucru atroce cu orgoliu, ca pe un fapt eroic, în vreme ce mie mi se pare o sinistră abdicare de la viață, o anemie vitală compromițătoare, o rușinoasă fugă din biologie.
* * *

L-am întâlnit pe Sami Winkler cum nu se putea mai la timp. "Uite omul care îmi trebuie" – mi-am spus bucuros, când i-am recunoscut de departe carura de boxeur, pătrat și masiv, în colț, la Național, unde se oprise un moment, fără treabă. Nu-l mai văzusem de la începutul lui decembrie, din ziua în care fusesem la cămin și îl surprinseseră în discuție cu S. T. Haim, dușmanul lui de idei.

Îmi place Winkler pentru calmul lui puțin greoi, pentru puterea fizică îndesată pe care i-o bănuiesc, în sfârșit pentru aparenta lui mărginire, sub care ascunde în realitate atâtea lucruri învățate cu rost, cu metodă, cu aplicație. Mi a arătat cineva odată, într-o revistă sionistă din străinătate, un raport tehnic pe care îl prezentase Winkler, în numele delegației din România, la congresul sionist anual de la Basel: problema nu mă interesa, dar am băgat de seamă câtă muncă fusese pusă acolo, cât simț de ordine, ce excelentă știință în a distribui materialul documentar. "E un birocrat de inimă", spune răutăcios S.T.H. despre Winkler. S.T.H. e pătimaș și nedrept. Și pe urmă Winkler mi se pare că valorează nu atât prin ceea ce este, cât prin ceea ce nu este. Nu este lunatic, nu este metafizician, nu este bântuit de îndoieli, nu are crize de conștiință complicate și otrăvitoare. Să nu fii toate astea și să fii totuși evreu, iată o dificultate serioasă. Am impresia că Winkler o învinge ușor.

Mi-am spus, așadar, revăzându-l că el va ști să răspundă ultimelor mele răfuieli – și, deși nu am nici gustul, nici exercițiul confesiunii, i-am vorbit despre întâmplarea de zilele trecute, despre tot ce am gândit cu privire la izolarea evreului, a intelectualului evreu mai ales, izolarea lui de mulțime, inaptitudinea lui pentru social și, în definitiv, pentru viață.

— Tu, care crezi în sionism și lucrezi pentru ridicarea unei țări noi, nu te-ai lovit, niciodată în conștiința ta de sentimentul acesta sterp al singurătății evreiești? Nu ți se pare că efortul colectiv la care colaborezi este într-un fel peste firea ovreiului, destinat să trăiască în el și menit să nu poată sparge cercul de fier care îl desparte de lume?

Iartă-mă, îmi dau seama că ceea ce spun este prea abstract și pretențios, dar urmărește-mă totuși. Am să încerc să fiu mai clar. Uite, mi se pare că într-o întreprindere ca asta, în care e vorba de clădirea unei țări, aventură pur și simplu epopeică, dacă te gândești bine, într-o întreprindere ca asta, zic, nu contează atât elementele ei tehnice – industrie, economie, finanțe, resurse geografice –, ci altceva, un altceva de ordin psihologic, metafizic, dacă nu te sperii. Puțină nebunie, oarecare nepăsare de tine, puțină iresponsabilitate chiar.

Mă întreb dacă noi nu venim cu prea multe probleme, acolo unde trebuie să vii doar cu două mâini bune de lucru. Nu știu, nu sânt informat și nici nu caut să fiu, pentru că nu prea cred în cifre, dar, fără să fi gândit asupra sionismului, mi se pare că el pornește de la o siluire asupra propriei noastre sterilități, că e o încercare mai degrabă tragică de salvare, decât o întoarcere naturală spre pământ.

M-am simțit zilele trecute așa de caraghios într-o împrejurare care mă confrunta brusc cu viața și cu mulțimea, încât, gândindumă că există astăzi oameni tineri, ca mine, care și-au lăsat cărțile și s-au dus să lucreze cu târnăcopul, în cine știe ce nenorocită colonie palestiniană, mă întreb dacă despărțirea asta este, cum crezi probabil tu, un act de eroism sau este numai un act de disperare.

— Eu nu cred nimic, mi-a răspuns Winkler. Te ascult și bag de seamă că nu te pricep. E prea multă psihologie aici, și n-am timp de psihologie. Îți declar cu cea mai mare sinceritate că n-am avut niciodată asemenea nedumeriri.

Am fost totdeauna dumirit – am știut totdeauna ce trebuie să fac. Mă uit la tine cum te agiți, mă uit la S.T.H. cum se frământă, mă uit la atâția alții și nu înțeleg, zău că nu înțeleg. În ce privește grijile tale despre reclădirea țării, nu știu ce să-ți spun. Poate să ai dreptate, poate nu, habar n-am. Mie lucrul mi se pare firesc, sănătos și clar. N-am nici o îndoială asupra sfârșitului bun, dar nici grabă n-am. Muncesc și aștept.

A tăcut ca și cum ar fi încheiat discuția și, pe urmă, după câțiva pași, a adăugat:

— Uite, dacă vrei mai multe lămuriri, vino cu mine joi seara, la conferința lui Jabotinski. E un sionist dizident care face mult sânge rău conducerii centrale, prin acțiunea lui violentă. Un tip ciudat, ai să vezi. A organizat pe vremuri, în război, o legiune ovreiască militară, cu care a luptat pentru cucerirea Ierusalimului. Vino să-l asculți, poate o să te lămurească el.
* * *

L-am ascultat pe Jabotinski, și nu m-am lămurit. Dar Winkler avea dreptate: e un "tip". Vorbește retezat, scurt, fără căldură, dar cu o animație lucidă, care trădează o vocație de luptător. Foarte puține gesturi, foarte puține surâsuri sau încruntări. Oarecare asprime în ținută, oarecare lipsă de expresivitate chiar, care nu maș mira să fie voită. Multe cifre, multe informații, dar fasciculate în câteva idei simple, vehemente în simplicitatea lor. Nu mă pricep în politică sionistă, dar cred că am înțeles în linii mari poziția lui Jabotinski față de conducerea oficială a mișcării. "Biroul executivei își închipuie – spunea el – că sionismul se poate realiza prin diplomație. El pornește de la un fapt juridic: mandatul Angliei de a realiza în Palestina un cămin ovreiesc. Mie termenul ăsta de "cămin" mi se pare vag și neangajant. Aș prefera să se spună limpede "stat". Dar să trecem. Așadar biroul central sionist își închipuie că, rezemându-se pe acest document juridic, poate trata cu Anglia, poate câștiga teren, dobândi avantaje și realiza treptat obiectivul național și politic al mișcării. Metoda este simplă: ovreii să fie cuminți, iar englezii în schimb vor fi mărinimoși.

Ei bine, această politică de târguieli și așteptări mi se pare o sufocare înceată a mișcării. O sinucidere. O acțiune națională care stă atârnată de un document este un început de moarte. Tăria noastră nu o poate face un pact diplomatic, ci un spirit interior de creație. Cu scrisoarea lordului Balfour sau fără ea, cu mandatul Marii Britanii sau fără el, sionismul este tot atât de mult sau tot atât de puțin. Fără voința de a crea însă, fără puterea de a voi, sionismul nu mai este nimic, absolut nimic, de zece ori nimic. "Dar ce vrei tu să faci?", mă întreabă ovreii prudenți, care au auzit unii de la alții, în șoapte, că eu vreau să ridic un fel de armată și să pornesc război, sau așa ceva. Vrei să dărâmi Marea Britanie? Vrei să distrugi flota engleză? Vrei să te războiești cu submarinele, torpiloarele și crucișătoarele amiralității?

"Ovreii mei au, după cum vedeți, mult haz. Dar și eu am haz când trebuie, și, iată, am să le răspund că nu știu ce vreau. Nici nu știu, nici curios nu sânt să știu. Nu stau să mă întreb ce o să iasă și cum o să fie. Simt doar că așa nu mai merge și că pivotul mișcării trebuie readus din cadrul internațional în cadrul nostru propriu. Că forțele pe care trebuie să le folosim nu pot fi juridice, ci numai spirituale. Că, în sfârșit, cel mai aventuros efort de realizare prin noi este de o mie de ori mai fertil, chiar când eșuează, decât cel mai cuminte apel la bună-voința străină, chiar când el izbândește".