Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 05

Partea a doua

Capitolul 05

După-amiază, suntem totdeauna în atelier: desen și modelaj. Merge greu, trebuie să o recunosc. Dar e, oricum, o muncă pe care aș putea s-o iubesc, spre deosebire de cursurile propriu-zise de dimineață, tot atât de mediocre aici ca la drept sau filozofie. Regăsesc de aceea totdeauna cu plăcere plastilina și lutul în atelier. Știu, n-are absolut nici o valoare ce fac, și mă întreb dacă voi izbuti vreodată să realizez ceva în lumea asta de pământ, piatră și ciment.

Ca exercițiu mintal, însă, n-am făcut niciodată nimic mai liniștitor decât acest joc cu plastilina, material docil și mlădios, dar, în același timp, având ciudate inițiative, căci uneori mă trezesc ținând între degete o formă pe care n-am căutat-o, un oval cu înclinare grațioasă, un chip colțuros cu linii frânte lapidar sau mai știu eu ce alte năzdrăvane lucruri smulse fără voie din indiferența materialului, care ascunde în el atâtea fețe. Și, între timp, cu mâinile ocupate, cu gândul luând parte la micul fenomen ce se desfășoară sub ochi, am un sentiment de libertate pe care nu cred să-l fi avut vreodată, în cele mai bune zile de vacanță.

E o detașare de mine însumi, care este precisă ca o senzație fizică.

Seara, când îmi atârn halatul în cui și mă spăl pe mâini, totul mi se pare limpede și rânduit, ca într-o casă simplă, bine gospodărită. Puțin mai idilic să fiu – și aș scrie o laudă a uneltelor, o cântare a bucuriei de a lucra. Sânt însă, din fericire, destul de sensibil la ridicolul expansiunilor mele intime, ca să-mi dau seama cât e de pueril și diletant entuziasmul meu. Am ceva din naivitatea unui medicinist din anul întâi, dispus să descopere remediul cancerului. Un arhitect adevărat ar râde probabil cu poftă, dacă ar citi ce scriu aici.
* * *

Se pare că ultimele lecții ale lui Blidaru, de după vacanța Crăciunului până azi, au fost formidabile. „Asta nu mai e economie politică", am auzit că urlă specialiștii în cancelaria facultății. Poate că au dreptate. Din ce am prins să aflu chiar de la profesor, din ce mi-au povestit alții, se pare că, la drept vorbind, cursul lui despre monedă nu mai este un curs de economie, ci mai degrabă unul de filozofie a culturii.

Programul meu de școală nu-mi iartă nici un ceas joia și sâmbăta, când sânt prelegerile lui Ghiță Blidaru. De altfel, mi-a făgăduit că, dacă mă prinde acolo, mă dă pur și simplu afară: „Nai ce căuta la mine la curs. Stai și lucrează, aici, unde te afli. Scurt".
* * *

Îl văd rar, seara, la el acasă, dar, când îl văd, rămânem târziu noaptea, de vorbă. N-am descoperit încă o tehnică bună de conversație cu el. Aș avea să-i spun atâtea și izbutesc totuși așa de greu să-i vorbesc. Uneori îmi fac de acasă, de pe drum, școlărește, planul celor ce trebuie să-i spun, dar, odată lângă el, totul e răsturnat, căci e unul din acei oameni care fac lege pentru toți, obligându-te să te supui nu atât argumentelor lor, cât climatului și stilului lor. Câtă pasiune este în omul ăsta așa de neted construit, câte furtuni ascunde stăpânirea lui de sine, gândirea lui geometrică. Este până azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări.
* * *

L-am întrebat zilele trecute dacă nu crede că arhitectura mă condamnă la preocupări prea particulare, dacă nu mă va izola într-un cerc de probleme cu totul profesionale și dacă nu-mi va lua ceea ce, oricare mi-ar fi meseria, mi se pare deasupra tuturor, esențial: să fii în legătură cu ceea ce se plămădește în timpul tău, cu sensibilitatea acestui timp, cu căutările lui, cu sensul lui general.

„Nu – mi-a răspuns – nu poate fi vorba de izolare. Arhitectură sau medicină sau muzică sau economie, toate sânt planetele unui aceluiași grup solar. Indiferent de ceea ce facem și lucrăm fiecare în parte, descifrăm cu toții aceleași directive, care ne sânt comune, Adevărurile și sensurile de viață ale unui timp au o unitate organică, de familie.

E naiv să crezi că o revoluție începută într-o parte, într-o disciplină, se poate limita acolo. Istoria se creează dinăuntru, nu din afară, de la centru, nu de la periferie. Grosolănia noastră este că nu prindem decât schimbările vizibile, directe, care angajează imediat viața noastră.

Ne imaginăm de aceea că o revoluție se cheamă numaidecât și în primul rând o răsturnare politică sau economică, ceea ce este o naivitate îngerească. Punctul de plecare al unei revoluții poate să fie în fizică, în astronomie, în matematici, oriunde în sfârșit. E de ajuns ca pe un singur plan de gândire sau de viață omenească să se schimbe structural ceva, pentru ca, din acel moment, virtual totul să fie schimbat. Toate se leagă în lumea asta: nu există nici fapte, nici preocupări izolate. Toate intră într-un ciclu. De ce ai vrea ca arhitectura să lipsească din acest lanț? Lucrează aici liniștit: vrei sau nu vrei, ne vom întâlni până la urmă, tu, care faci arhitectura, eu, care fac economie politică, ăsta, care face antropologie, ăstălalt, care face algebră. Vehiculele sânt altele: drumul e același".
* * *

Mi-am amintit de curând, într-o seară, întorcându-mă de la Ghiță Blidaru, de brutalitatea primei mele convorbiri cu el. Convorbire! Dacă se poate spune. Îl oprisem să mă plâng că fusesem dat afară de la cursul lui. Ce ritos m-a repezit! Nici n-a vrut să se uite bine la mine. Și astăzi amintindu-mi, mă înfior de rușine. Cât am suferit atunci. I-am vorbit despre ziua aceea și, deși m-am temut să nu vadă într-asta nu știu ce mustrare îndrăzneață, nu m-am putut opri să nu-l întreb:

— Nu vreți să-mi spuneți ce s-a întâmplat atunci, de ați fost așa de brusc, așa de retezător?

— Nu mai știu, nu-mi mai aduc aminte. Oi fi fost plictisit, oi fi fost supărat. Nu mai țin minte. Dar, drept să-ți spun, nu-mi pare rău. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei nu. Îmi spun că, din o sută de ghionți aruncați la întâmplare, se vor găsi doi care să cadă bine și să rodească. Când umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gândac. Pământului nu-i place să ai asemenea atenții delicate cu el. Calcă, strivește cât poftești – pe urma ta, rădăcinile vor continua să crească, dacă sânt rădăcini. Când umbli pe pământ, umblă pe pământ. Când umbli între oameni, umblă între oameni. Puțin orbește. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte. A mânca „vacă turbată" e un exercițiu indispensabil. Nu mi l-am cruțat mie și n-am să-l cruț nimănui, mai ales atunci când se întâmplă să-mi fie drag. E un aliment tonic. Scrâșnești și mergi mai departe.