Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 02

Partea a doua

Capitolul 02

Universitatea a fost închisă de alaltăieri, 9 decembrie, în așteptarea lui 10. Zile liniștite totuși: câteva rare încăierări și o manifestație banală pe stradă.

Oricum, s-au potolit lucrurile. Am recitit, în caietul verde, pagina de anul trecut.

Ce tânăr eram! Într-o zi voi izbuti să fiu lovit, fără ca asta să schimbe nimic, absolut nimic, din liniștea sau neliniștea mea intimă. E poate singurul fel de a fi tare. Și așa, sau altminteri, lovituri îmi mai sânt probabil multe rezervate.

Mă întreb, dacă a fi fugit de la cămin, dintre ei, fie și pentru a duce viața aspră pe care o duc – a fost în totul un act de curaj sau unul de lașitate?

Mă întreb dacă am eu dreptul, în numele singurătății mele, să-mi râd de eroismul ieftin al lui Marcel Winder, care își numără și astăzi cu voluptate bătăile pe care le primește. El flecar, și eu sobru, nu e mai puțin adevărat că el primește din față adversitatea, în timp ce eu îi întorc spatele. O fi mai elegant; este însă și mai just?

Dar să nu-l uit pe Leibovici Isidor, care rămâne mai departe în prima linie, răbdător și tăcut, fără gesturi, fără iluzii, fără vanitate. Vizită la cămin. Neagră, neagră mizerie. Nu s-a schimbat nimic aici. Aceleași sobe ori reci, ori fumegânde, aceleași săli lungi cu ciment crăpat, aceiași oameni. Câteva fețe noi – băieții din anul întâi. Lipsește Liova. A murit peste vară. Avea ceva făcut pentru moarte copilul ăsta și mi se pare că el s-a împlinit pe sine însuși în tuberculoză, cum alții se împlinesc scriind o carte, ridicând o casă, sfârșind o lucrare. Am vorbit cu foștii noștri camarazi de cameră, de anul trecut, despre el. Nimeni nu știa să spună mare lucru. "Avea niște ghete galbene, aproape noi – mi-a spus Ianchelevici Șapsă – și când a plecat le-a lăsat aici. Dar nu-s bune: sânt mici". Liova, băiatule, nici la atâta lucru nu va fi fost bună moartea ta. Ce curioasă toropeală, ce oribil îngheț în casa asta, care se numește totuși așa de cald "cămin"... Și trăiesc aici câteva sute de oameni tineri. O singură cameră, una singură, vie, agitată, respirând pasiune: "camera problemelor sociale". I se spune așa, ironic, pentru că aici își are patul Winkler, medicinist bătrân pe care l-a întârziat în examene sionismul și S. T. Haim, politehnician temut în matematici și marxist violent în discuție. Amândoi se ceartă interminabil.

— Am să vă reclam, țipă Bercovici Ionel, disperat că nu poate duce până la capăt o pagină în drept constituțional.

— Dobitocule, replică S.T.H. (cum i se spune abreviat nu știu de ce), vrei să oprim în loc mersul istoriei, până ai să treci tu examenul?

Nici Winkler, nici S.T.H. nu trebuie că mă privesc cu ochi buni. M-au simțit străin. În orice caz, m-au simțit dat deoparte, trecător care observă, spectator fără înclinare pentru o cauză sau alta. Am ascultat liniștit, dintr-un colț, fără să intervin, o dispută confuză și am rezistat cu îndârjire privirilor pe care mi le aruncau crunt, fulgerător, peste umăr.

— Diletanți, asta sunteți, țipă S.T.H., diletanți în orice faceți, în orice simțiți, în orice vi se pare că simțiți, diletanți în amor, când aveți impresia că faceți amor, diletanți în știință când vă amestecați în știință, diletanți în sărăcie, când trăiți în sărăcie. Nimic până la capăt. Nimic eroic. Nimic pentru moarte. Totul pentru viață, pentru o viață conservată, târguită, tolerată. Tu, care îți zici sionist, habar n-ai că există într-adevăr un pământ care se cheamă Sion. Eu nu cred în el, dar tu crezi. Atunci de ce nu te duci acolo, să calci pe el? Stai aici și faci propagandă, adică tai chitanțe de cotizații pentru alți 10000 de deștepți ca tine, care și ei rezolvă la fel o dramă cu o carte de membru.

— Și tu? întrebă Winkler mereu calm.

— Eu? Eu sânt aici, unde trebuie. Eu oriunde voi fi, voi fi unde trebuie: fiindcă eu fac revoluție. Prin simplul fapt că exist, prin simplul fapt că gândesc. Fiecare cuvânt al meu e un protest, fiecare tăcere a mea e o chemare care trece de chitanțierele tale, o chemare care trece de surâsul lui...

... Și se întoarce brusc spre mine, arătându-mă amenințător cu degetul, scoțându-mă astfel din colțul meu retras, pentru că rezerva mea îl irită vizibil și pentru că, până la urmă, n-a mai putut răbda o prezență străină, nici ostilă, nici prietenă – ci numai atentă. Îi trebuie public lui S.T.H., îi trebuie combatanți, îi trebuie rezistență.

Acum, că mi-a aruncat cuvântul provocator, mă așteaptă să-i ies înainte, și ochii îi lucesc cu flăcări scurte, flăcări reci, care vin "din cap", sânt convins, nu din inimă.

E încordat ca o lamă îndoită, vibrând în așteptarea destinderii. Dar îi primesc privirea, i-o suport, deși simt cât arde, și tac mai departe, lăsându-i suspendat elanul deasupra unei tăceri în care se va prăvăli inevitabil.

Așteaptă din partea mea un gest, un semn, un început de replică, ceva în sfârșit care să-i permită să explodeze fără ridicol, dar m-am încăpățânat să nu-l ajut cu nimic, cu absolut nimic, și toată violența lui, toată furia lui rămâne în gol, frântă, inutilă. Dar S.T.H. nu pierde partida. Oricine în locul lui ar fi pierdut-o. Numai el nu. Se scutură o dată din încruntarea în care s-a oprit, își trece liniștit mâna prin cap, face un pas spre mine și, cu o voce amicală, surprinzător de melodioasă pentru vehemența lui de până acum, mă întreabă:

— Mergi cu mine la cinematograf deseară?

S. T. Haim, bunul meu prieten, ce bine jucăm noi ce avem de jucat, ce trist jucăm.
* * *

M-am despărțit azi-noapte de S.T.H., și dimineața mi-a bătut în ușă pe la 7 jumătate (când a dormit? când s-a sculat?) ca să mă facă atent că mi-a strecurat pe jos, prin încheietoarea pragului, un bilet.... L-am auzit pe urmă, coborând furtunos scările.

"Aș vrea să te neliniștesc. Împăcarea dumitale mă înspăimântă. Montaigne, de care îmi vorbeai astă-noapte, e o erezie. Stendhal o frivolitate. Dacă atâta îți ajunge ca să dormi liniștit, cu atât mai rău pentru dumneata. Îți doresc insomnii lungi, întunecate insomnii". "Aș vrea să te neliniștesc". Dacă asta a luat-o din Gide, atunci e un caraghios. Dacă o spune de la el, e un dublu caraghios. S. T. Haim trimis de destin ca să mă cheme la ordine! S. T. Haim venit să mă tulbure și să-mi redeștepte tragediile de la care am dezertat cu Montaigne sub braț!

Mesianismul și psihologia sânt două lucruri care nu merg împreună. S. T, H. este un misionar care n-are habar de ce se întâmplă cu oamenii lângă care umblă.

Ar vrea să mă neliniștească. Eu aș vrea să găsesc o piatră pe care să-mi pun capul.

Dacă aș avea și eu, ca el, instinctul unei misiuni, aș încerca să liniștesc în jurul meu cât mai multe lucruri, cât mai multe conștiințe. Pe a lui în primul rând, pe a lui S.T.H., pe a lunaticului ăsta obosit, pe a copilului acesta apăsat de năluci. "S. T. Haim, i-aș spune, ești un om ostenit. Oprește-te, stai un ceas locului. Privește. Pune mâna pe asta și vezi că e o bucată de piatră, ia în mâna asta și vezi că e o bucată de lemn. Uite aici un cal, uite aici o masă, uite aici o pălărie.

Crede în lucrurile acestea, trăiește cu ele, deprinde-te să le privești cumsecade, fără să cauți dincolo de ele tremurătoare fantome. Întoarce-te la aceste lucruri simple și sigure, resemnează-te să viețuiești cu ele, în orizontul lor scăzut, în familia lor modestă. Și privește în afară, lasă-te pe tine în grija anotimpurilor, a foamei, a setei: viața se va descurca cu tine, cum se descurcă, liniștit cu un pom, cu un animal".

Dar cine îmi va spune mie însumi aceleași lucruri?

— Și cine mă va învăța cum să le învăț eu cel dintâi?
* * *

Adversitatea lor, a antisemiților, ar fi, la urma urmelor, suportabilă. Ce ne facem însă cu adversitatea noastră, cu propria noastră adversitate intimă?

Cu ei ne vom împăca poate – cine știe? – într-o zi. Cu noi însă când?
* * *

Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici și marxism ca S.T.H. faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei. Sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi într-un minut de neatenție, te-întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sânt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.

Nu există vigilență suficientă. Unii simulăm mai bine, alții mai prost, unii câțiva ani, alții numai câteva ceasuri!

La capătul lor, vine însă irevocabil întoarcerea la tristețe, ca o reîntoarcere pe pământ.

Mi-am amintit aseară, nu știu de ce, după atâția ani, de bunicul meu din partea mamei. Îl văd, la masa lui de lucru, între miile lui de arcuri, resorturi, șuruburi, rotițe, cadrane și minutare. Îl văd aplecat deasupra lor, cu un ochean prins mereu în arcada ochiului drept, descifrând cu mâinile lui lungi acea lume de minuni mecanice, pe care o stăpânea cu asprime, supunând-o, impunându-i mișcare.

Din masa aceea monstruoasă, de care, copil, nu aveam dreptul să mă apropii, fiindcă o rotiță rătăcită însemna un început de haos, din acele minuscule puncte de metal, el organiza mici lumi autonome, mici ființe abstracte, care își împreunau sutele de glasuri ritmate într-o muzică măruntă și dințată, care făcea o armonie strictă, severă, supusă. Sub fiecare geam de ceasornic se afla o planetă cu o viață personală, indiferentă la tot ce se petrecea dincolo, și geamul era parcă anume făcut să o despartă de acest "dincolo".

Bătrânul, neliniștit, cum simțeam că este, trebuie să fi invidiat nu o dată liniștea acelor ființe de metal, ieșite din mâna lui. Trăia între ele absorbit, ore, zile, ani. Meseria lui tot o evadare trebuie să fi fost, tot un refugiu. Și el fugea poate de el, și el a suferit de spaima de a nu se întâlni cu sine însuși.

Căci seara, când se făcea întuneric și când se ridica deodată, cu o tresărire subită, de la masa deasupra căreia tăcuse ziua întreagă, nu era nici o oprire, nici un surâs de odihnă, pe fața lui de om atât de blând totuși. Era mereu grăbit. Grăbit de ce? Grăbit spre ce? Își căuta pălăria, haina, bastonul, spunea în treacăt un cuvânt și fugea, fără să închidă ușa, în stradă, spre sinagoga de peste drum, unde năvălea cu același aer de om fugărit, strângea câteva mâini întinse și se oprea în sfârșit în fața pupitrului său, unde își regăsea, aplecat peste o carte deschisă, încordata lui tăcere din fața rotițelor de ceasornic. L-am privit de multe ori citind acolo. Părea adâncit în construcția altor mici mecanisme, și literele din carte – sălbatic de mici – păreau să fie alte piese minuscule, pe care ochiul lui trebuia să le organizeze, chemându-le din neant, din nemișcare. Acasă erau ceasornice, aici erau idei – și unele, și altele abstracte, reci, exacte, sub controlul lui de om care încerca să uite de sine însuși.

Izbutea? Nu știu. Avea uneori priviri care luminau de departe, în așteptarea nu știu căror lucruri, în deznădejdea nu știu cărora... Între el și mine sânt cel puțin 60 de ani de viață și 20 de ani de moarte. Mai mulți chiar – mult mai mulți. El trăia în evul mediu, eu trăiesc azi: câteva secole ne despart.

Citesc alte cărți decât a citit el, cred în alte lucruri decât în cele în care a crezut, umblu între alți oameni, sufăr de alte întrebări, și totuși mă simt azi așa de mult nepotul lui, coborâtorul lui direct, coborâtorul melancoliei lui fără leac.
* * *

Noi, care ne răzvrătim de atâtea ori, pentru atâtea lucruri, de ce nu ne ridicăm o singură dată împotriva gustului nostru pentru catastrofă, împotriva simpatiei noastre pentru durere?

E o prietenie eternă între noi și faptul de a suferi, și nu o dată, în cele mai lamentabile momente ale mele, îmi surprind tresăriri de orgoliu pentru suferința aceasta care îmi măgulește o îndepărtată vanitate. E poate ceva tragic în asta, dar este cu siguranță, cel puțin în măsură egală, o înclinare spre cabotinaj. Da, da, în chiar ceasul acesta, când sânt așa de adânc trist, simt undeva, dincolo de conștiință, ieșirea la rampă a tenorului metafizic pe care îl port în suflet.

Sânt rău poate gândind așa, dar nu voi fi niciodată îndeajuns de rău cu mine, nu-mi voi administra niciodată destule palme, destui pumni.
* * *

Ce i-aș reproșa antisemitianului, înainte de orice, dacă mi-aș recunoaște calitatea de judecător, ar fi lipsa lui de imaginație: "masonerie, cămătărie, omor ritual" – Și pe urmă? Vai cât e de puțin! Vai cât e de sărac!

Cea mai scăzută conștiință de evreu, cea mai de rând inteligență ovreiască își descoperă sie însăși păcate nesfârșit mai grave, obscurități nemăsurat mai grele, catastrofe incomparabil mai răsturnătoare.

Ei n-au împotriva noastră decât piatra, uneori revolverul. Noi avem, în lupta pe care o ducem etern cu noi înșine, vitriolul acesta subtil care consumă încet, dar ireparabil și care este propria noastră inimă.

Înțeleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră care, cu cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai aproape de el. Și faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propriu-zis al renegării este încă o dată un act iudaic, fiindcă noi toți, în sinea noastră, ne lepădăm de noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorși însă mereu acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu însuși.
* * *

Eu nu sunt credincios, desigur, și problema aceasta este undeva în afară de mine, fără să-mi creeze dificultăți serioase. Nu țin să mă pun de acord în privința asta și îmi accept fără rușine toate inconsecvențele. Știu, sau spun, că Dumnezeu nu există, și îmi aduc aminte cu plăcere de manualul de fizică și chimie din liceu, care nu-i făceau lui, nicăieri, loc în Univers. Asta nu mă împiedică să mă rog, când primesc vreo veste rea sau când vreau să preîntâmpin vreuna. E un Dumnezeu familiar, căruia îi ofer din când în când sacrificii, după un cult cu reguli stabilite de mine și – cred – confirmate de el. Îi propun o febră tifoidă pentru mine, în schimbul unei gripe pe care avea de gând să o dea cuiva care mi-e scump. Îi indic în ce anume aș primi mai bucuros să mă lovească și în ce aș voi să mă cruțe și, de altminteri, ceea ce îi dau este mult mai mult decât să păstrez, căci ce îi dau e de la mine, iar ce păstrez este de la alții, puținii alții pe care îi iubesc. Și mi se pare că nu-l supără convorbirea aceasta între noi doi, că nu o ia drept o târguială și că ține seama de gândul bun cu care vin spre el.

Și totuși... Simt uneori că dincolo de asta mai e ceva: Dumnezeul cu care i-am văzut pe bătrâni războindu-se în sinagogi, Dumnezeul pentru care și eu mă băteam în piept, de demult, copil fiind, Dumnezeul acela a cărui singurătate o strigam în fiecare dimineață, citindu-mi rugăciunea. "Dumnezeu e unul, Dumnezeu e unic".

Dumnezeu e unul nu înseamnă că Dumnezeu e singur? Singur ca noi poate, de o singurătate pe care de la el o deținem și pentru el o păstrăm.

Asta lămurește atâtea lucruri și întunecă atâtea altele....