Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 02 - Capitolul 01

Partea a doua

Capitolul 01

Noiembrie, cea mai frumoasă lună! Ploaia asta măruntă, generală, indiferentă, care te închide pe stradă în tine, care te distrage de la incidentele din jur și te face impermeabil, singur... Pleci de acasă cu o pipă și cu un gând și umbli ceasuri întregi prin oraș, fără să vezi pe nimeni, te lovești de oameni, de pomi, de vitrine, ca să te întorci târziu ca o navă în portul ei. E anotimpul meu, noiembrie. Luna când recitesc cărți, când răsfoiesc hârtii, când strâng note. E un fel de foame de lucru, de agitație, de începere din nou a tuturor treburilor.

Și mirosul acesta de vegetale ude, dimineața, când plec – și cercul cald de lumină al lămpii, seara, când mă întorc....
* * *

Într-o librărie, unde intrasem să răsfoiesc revistele. Mă bate cineva pe spate. Mă întorc: Ghiță Blidaru.

— N-ai fost la lecția de deschidere...

Sânt uimit, sau sânt foarte vesel, sau mă tem să nu răspund cu o impertinență: oricum tac.

— Nu vrei să mă vizitezi? Uite, joi după-masă, la 4 jumătate, acasă la mine. Da?

Salută băiețește cu un deget la pălărie și pleacă.
* * *

Are trei camere pline cu cărți și o a patra goală, în care stă el: un pat simplu, aproape "pat de campanie" – și nimic mai mult. Pe peretele dinspre ușă, o reproducere mică și exactă după o iarnă de Breughel.

Aproape jumătate din peretele din față este tăiat de o fereastră imensă dreptunghiulară, cu un geam gros, masiv, mai mult cristal decât sticlă.

Este un interior nud, precis, sumar, cu un inexplicabil aer de intimitate, totuși și de căldură.

Sânt intimidat până la nemișcare. Omul acesta pe care l-am iubit cu ciudă, iată-l. Atâtea cercuri izolatoare de legendă au crescut în jurul, lui într-un an, din seara în care l-am ascultat prima oară, sus, la universitate.

Cu ochiul lui de stăpân predestinat, cu aspra lui îmbinare de sprâncene, cu mâna lui jumătate leneșă, jumătate ordonatoare, uite-l aici, în casa asta care-i seamănă întocmai, liniară ca el, precisă în fiecare obiect, strictă în fiecare detaliu, în halat lung de casă, cu un fular de lână la gât, cu capul puțin aplecat în bătaia lămpii din dreapta – e ceva călugăresc în ținuta lui, în încruntarea lui, ușor îmblânzită acum de un surâs ce arde potolit în umbră. Îl ascult cu oarecare panică. Panica de a nu-l vedea dintr-un moment într-altul tăcând, moment de tăcere când va trebui să vorbesc eu, să vorbesc ce? Dumnezeule, să-i răspund, să povestesc, să spun, să spun ce? să spun cum? sub apăsarea prezenței lui, care mă neliniștește mai mult decât mă bucură, deși știu că mă bucură atâta.

A simțit ceva din panica asta? Se ridică, trece să caute tutun pentru pipă, și-o aprinde, pe urmă se apropie de fereastră și privește afară atent, de parcă ar urmări ceva anume în seara ce se lasă.
* * *

Aș vrea să nu-l revăd. Mi-e rușine. Rar am fost așa de stupid, de opac, de categoric prost. Inteligența mea! Oarecare bună dispoziție mintală de om tânăr – și nimic mai mult. Iar când nu e nici asta, nu mai e nimic. Altfel, cum s-ar scuza totala mea absență de ieri. Două ceasuri a vorbit și două ceasuri am tăcut. Am luat parte cu "da" și "nu" la o convorbire de la care așteptam totul. Nu știu ce vrea să spună acest "totul", dar trebuie să spună foarte mult, de vreme ce simt atât de ascuțit cât am ratat, ratând vizita de ieri la Blidaru.
* * *

A vorbit luni la Fundație, în ciclul Institutului Social. Nu riscam să fiu văzut în mulțimea aceea imensă, în locul meu de la balconul doi.

Ce miraj și ce simplitate în omul ăsta. Vorbește noduros, cu colțuri; cu asperități, cu ocoluri. Aruncă aici un cuvânt, deschide dincolo o poartă secretă, lovește dincoace o piatră găsită în drum. Totul la întâmplare, oarecum în voia hazardului. Și pe urmă, pe la sfârșitul ceasului, când te uiți cu dezolare la câmpul de gândire pe care l-a devastat în halul ăsta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu știu cum, nu știu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei sferturi de oră în dreapta și stânga, fără legătură, se întorc în ultimul sfert acasă, liniștite, clare, necesare, într-o stringență uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o construcție simfonică.

Voi ști altă dată, mai târziu, când voi îmbătrâni, în ce măsură este Blidaru un gânditor. Știu însă de pe acum cât e de mare ca artist...
* * *

M-a găsit pe sală, când ieșea de la curs și m-a luat de braț, cu simplitate, ca un camarad.

— Hai, să umblăm.

L-am dus până acasă, pe jos, spre șosea și am încercat, pe drum, de câteva ori să-i vorbesc. Dar n-a mers, nu din vina mea de astă dată, ci din a lui, căci nu avea chef să discute, ci să umble pur și simplu, cu mâinile în buzunarele pardesiului lung, cu pălăria pe ochi și cu nasul în vânt, adulmecând mirosul de ploaie, de copaci uzi, de noiembrie pe sfârșite.

Umblam lângă el agitat, pândind o spărtură în lucrurile mărunte pe care le spunea, spărtură prin care să arunc brusc cele câteva întrebări pe care vreau să i le pun, pe care nu le știu lămurit, dar pe care le simt atât de necesare. De câteva ori, am încercat un început de frază și am renunțat. De câteva ori, am răsucit în gând trei cuvinte și n-am știut cum să le duc mai departe.

Trebuie să fi simțit cât mă frământ, acolo, la dreapta lui, stingherit de tăcere și chinuit de nevoia de a-i vorbi, căci s-a oprit dintr-o dată la lumina unei vitrine și m-a privit drept, prin surprindere.

— Ce e cu dumneata?

— Domnule profesor, aș vrea să vă spun... Și n-am mai continuat.

— Știu ce vrei să spui. Vrei să spui "totul”. Adică cel mai simplu și mai greu lucru din lume. Lasă asta. E urgent? Nu este, crede-mă. Acum am pornit să ne plimbăm; hai să ne plimbăm. Om vorbi altă dată, când s-o întâmpla.

Numai lucrurile care "se întâmplă", numai ele se fac bine. Mi-a dat o țigară, m-a luat de braț și m-a dus mai departe, schimbând imediat vorba.