Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 04

Partea intai

Capitolul 04

Am fugit. Acum două săptămâni, într-o zi în care mi-am spus că trebuie să aleg între a fi al patrulea la pocher și între a trăi. Am fugit, și-mi pare bine că a fost greu.

E o cameră mică. O mansardă. Dar e a mea. Un scaun, o masă. Un pat. Patru pereți albi și o fereastră înaltă, peste care se văd vârfuri de copac din Cișmigiu. Socoteala e ușoară și mă întreb cum de n-am descoperit-o mai devreme.

2000 de lei pe lună: 1000 camera, 300 de lei treizeci de pâini, 300 de lei treizeci de litri de lapte, 400 restul. Am să-i scriu mamei să-mi brodeze pe un șervet sentința asta pe care am descoperit-o: VIAȚA ESTE SIMPLĂ!

Patrusprezece zile singur. Aș vrea să știu precis, statistic, câți oameni sânt în orașul ăsta, în lumea asta largă mai liberi decât mine. Am găsit la anticar, pe 60 de lei, un Montaigne superb, – de pe la 1780, cu hârtie subțire mată, cu adnotări uluitoare. Pasionant; cu atât mai pasionant cu cât el este libertin, sceptic și artist, și eu sânt numai torturat.

Ce bună odihnă. Și nu bănuiam, nu bănuiam, dobitocul de mine, că vacanța asta poate să existe.

Am bătut în peretele din fața patului o hartă mare a Europei. Mi-ar trebui un glob pământesc, dar n-am destui bani. E copilăros, poate, dar am nevoie de simbolul acesta al unei hărți de care să mă reazim și pe care să citesc orașe și țări. Asta îmi aduce zilnic aminte că pământul există. Și că orice evadare e posibilă.
* * *

Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele acesta metalic, alb, cu apa de verde vegetal, cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare.

Ce urâți sânt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.
* * *

Era o fată tânără, îmbrăcată curat, care se oprise pe Bulevard în fața unei vitrine cu fructe. I-am vorbit stupid despre ce mi-a trecut prin cap, fără să aleg. A râs și a primit să se plimbe cu mine. Nu m-a întrebat unde o duc, a urcat scările și, după ce am închis ușa, s-a dezbrăcat fără dificultate. Un corp mic, plăcut, fără frumusețe, foarte tânăr. Ne-am iubit ziua în amiaza mare, cu fereastra deschisă, goi amândoi. Fata plângea de plăcere și pe urmă se plimba prin odaie cu haina mea pe umeri, curioasă, căutând prin hârtiile de pe masă, deschizând cărțile, închizândule zgomotos.

— Mai vii?

— Mai viu.

Nu mi-a cerut nimic. Și am uitat s-o întreb cum o cheamă. Bucuria asta de a fi gol! Să simți exact, precis, anatomic, echilibrul tău de animal regăsit, să asculți bătaia sigură a sângelui, să cunoști voluptatea de a ridica un braț și de a-l lăsa să cadă, să ai senzația amănunțită a vieții tale fizice, singura. De înscris asta în elogiul iubirii.
* * *

Curioasă întâlnirea cu Pârlea D. Ștefan. El m-a oprit. Eu n-aș fi îndrăznit, deși îi păstram din liceu, fără să știu bine de ce, un dram de simpatie.

Băiat osos, dur, încruntat, cu o strângere de mână zdravănă, cu ochi vulturești, cu o urâțenie virilă, care este aproape un fel de a fi frumos.

— Uite, mă, soarele...

Am umblat amândoi, spre mahalale, mirați că nu dăm de Dunărea noastră de acasă. Mi-a povestit ce se mai întâmplă la cursul lui Blidaru, pe care și el l-a descoperit de mult. Am vorbit mult, despre, o mie de lucruri, cărți, amintiri, femei. Ne-am oprit la o brutărie, dincolo de capul podului, să cumpărăm covrigi cu susan și am mâncat pe stradă de se uita lumea după noi.

— Vezi, Pârlea, am putea fi prieteni, dacă n-ar fi atâtea prostii să ne despartă.

— Nu. Te înșeli. Prieteni noi doi nu putem fi nici azi și niciodată. Tu nu simți că eu miros a pământ?

Avea în ochi ceva, absurd, cutremurător.

Nu simt că el miroase a pământ? Ba da. Simt. Și pentru asta îl invidiez.

Mi-e un dor imens de simplicitate și inconștiență. Dacă aș putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzații simple și tari – foame, sete, frig –, dacă aș putea să trec peste două mii de ani de talmudism și melancolie, să am încă o dată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a viețui....

Dar fericirea mea, când e, este tumultuoasă, obscură, făcută din nesfârșite ocoluri, amenințată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sânt deprimat azi. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.

La 20 de ani, sănătos fiind și fără poveri personale, să te simți purtătorul unor destine care te împart în zece și te anulează în fiecare din acești zece.

Nu, nu suntem un neam comod. Mă simt atât de prost în tovărășia mea; cât de prost trebuie să se simtă în tovărășia asta un străin. Suntem impulsivi. Suntem excedați de noi înșine. Suntem, mai ales, impuri. Suntem: adică eu, Ianchelevici Șapsă, Marcel Winder.

El miroase a pământ, fericitul. Îmi pare rău că, în această confruntare cu mine însumi, îmi mai păstrez oarecare simpatie. Îmi pare rău că mă surprind iubindu-mi destinul. Aș vrea să mă pot detesta violent, fără nici o scuză, fără nici o înțelegere. Aș vrea să fiu cinci minute antisemit. Să simt în mine un dușman care trebuie suprimat.
* * *

A venit fata de acum o săptămână. N-am primit-o.

— Nu mi-ai spus să viu?

— Ba da. Și acum îți spun să te duci.

Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viață. Oricare. Că rămânem veșnic alături de ce se întâmplă, puțin mai sus, puțin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele și evenimentele pe jumătate neterminate, să atârne după noi, nedesăvârșite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufletești pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacții cu norocul și nenorocul.
* * *

E mai bine așa. Patrusprezece ceasuri de muncă.

Examenul care se apropie n-o fi decât un pretext. Eu mă simt însă bine în închisoarea asta de cărți, până la care nu mai ajunge nimic, nici de afară, nici dinăuntru.

Aș fi avut acum nevoie de-o febră tifoidă. Poate că examenul ăsta o va înlocui. Important este să uit de mine, să dau dracului toate problemele din lume și să fac ceva mecanic, istovitor, care să mă domine deplin.

Marga Stern a trecut prin mansardă prietenește. Purta o rochie albă, avea mâna caldă, liniștită și mi-a pus-o pe frunte, ca să glumească.

Prea puțin pentru o seducere, dragă fată.
* * *

Marcu Klein, ești un măgar și, dacă te-aș avea aici, aproape de mine, te-aș îmbrățișa și pe urmă ți-aș trage patru palme zdravene, ca să nu le uiți.

Nu erai singur. Eram 40-60, odată cu tine, să așteptăm examenul de civil. De la 8 dimineața, când am fost chemați, până la 11 seara, când a intrat în sfârșit Mormorocea, profesorul. Se vedea bine că era beat și pe jumătate adormit. Am văzut-o cu toții, odată cu tine, deșteptule. Eram cu toții obosiți de ziua asta lungă, pierdută inutil. Dar am intrat în bănci supuși, poate puțin scârbiți. Numai tu ai strâns pumnii și ai rămas încruntat.

Omul de la catedră a mormăit o întrebare și a ațipit. Băiatul de lângă tine a răspuns foarte liniștit și foarte exact. Când a terminat, a fost o clipă de tăcere, Mormorocea a grohăit, supărat că tăcerea asta îi întrerupsese somnul.

— N-ai învățat nimic. Să spuie ălălalt.

"Ălălalt" erai tu. Te-ai ridicat. Am închis ochii, pentru că știam – înțelegi? –, știam ce are să urmeze.

— Domnule profesor, asta e o nerușinare.

De ce, Marcu Klein, n-ai tăcut? Cine te împinge pe tine, om nebun, singur între patruzeci, să vorbești pentru toți, să condamni și să răzbuni? Din ce nevoie absurdă de a denunța nedreptatea vine strigătul tău? Din ce ancestrală educație a mizeriei și a revoltei? Ce instinct pervertit nu te lasă să treci pe lângă o mizerie fără să te oprești și să o descoperi? Știi tu ce ușor se face o listă de desolidarizare? Mi-e un necaz imens pe tine fiindcă nu te pot urî suficient și fiindcă sânt, odată cu tine, dintr-un neam care nu știe să accepte și să tacă.
* * *

Telegramă către mama:

— Trecut examenele. Sunt fericit.

Sunt fericit? Nu știu. Știu numai că există acasă, pe malul drept al Dunării, douăzeci de metri de nisip cald și, în fața mea, un fluviu întreg pentru înot.