Autori > Mihail Sebastian

De doua mii de ani - Partea 01 - Capitolul 03

Partea intai

Capitolul 03

Voluptatea de a fi singur într-o lume care te crede al ei. Nu orgoliu. Nici timiditate măcar. Ci fireasca, simpla, involuntara rămânere a ta, în tine. Uneori aș vrea să mă pot depărta de mine fizic și să mă pot privi dintr-un colț al odăii cum vorbesc, cum mă agit, cum sânt vesel, cum sânt trist, știind că nu sânt nimic din toate acestea. Dublu joc? Nu. Altceva, altceva.
* * *

Am mâncat la cantină între un rus care mirosea urât și vorbea tare și o fată slabă, cu mâinile jupuite și cu buzele prost vopsite. Ciment pe jos. Frig. Paltonul aruncat peste umeri, farfuria de metal smălțuit înainte, furculița de cositor căzută pe jos. N-am să fiu niciodată un revoltat social, eu care găsisem în acel moment, nu știu de unde, un surâs fără melancolie.

Suntem, cu mine, 11 băieți în odaie. Sadigurski Liova, vecinul meu din dreapta, se rade cu lamele vechi pe care i le dă Ionel Bercovici, vecinul din stânga. Limitez deocamdată relațiile mele aici. Mă tem să trec mai departe.

Spre dimineață, când se întâmplă să mă trezesc, îmi place să ascult în camera asta lungă și rece răsuflarea polifonică a ăstor zece oameni care mă înconjoară; respirația răstită a politehnicianului de lângă ușă, șuierul de flaut al vecinului lui, oftarea lui Liova, zumzetul de bărzăune pe care îl face nu știu cine mai spre fund, la fereastră și, deasupra tuturora, greu, zoologic, stăpânitor, sforăitul lui Ianchelevici Șapsă, uriașul.
* * *

Îi văd cum se întorc seara de la facultate, răzleți, unul câte unul, obosiți. Și își numără fiecare bătăile, cu îndârjire, ca pe niște puncte de biliard, nu cumva să pună adversarul două mai mult.

Marcel Winder e la a cincisprezecea. Alaltăieri i s-a rupt și pălăria, ceea ce îl face cu totul superior pe drumul martirajului. Își indică, tare, în mijlocul curții, locul loviturilor. Aici și aici și aici... I-au scos azi salteaua lui Ianchelevici Șapsă. N-a plătit taxa de trei luni și se iau măsuri. El privea liniștit, rezemat de perete, fără să protesteze. Seara s-a trântit pe scândurile patului, cu o înjurătură bună. I-am aruncat una din pernele mele, ca să și-o pună la căpătâi. Mi-a zvârlit-o înapoi, înalt, de era să spargă lampa, și s-a întors cu fața la perete.
* * *

A fost o zi grea. Se hotărâse să intrăm neapărat la civil, unde era vorba să se marcheze frecvența. Până acum, nu ne-am dus decât izolați, în grupuri de cel mult trei.

Asta evită încăierările mari, dar nu servește la nimic, pentru că de obicei ne identifică pe toți și ne dau afară. Deci, astăzi trebuia să schimbăm tactica. Intrăm în grup compact. Ne așezăm în băncile din față, lângă catedră. Nu răspundem la provocări mărunte, dar ne apărăm în caz de atac. "Până la urmă" – asta a fost lozinca.

E o strategie greșită, cred, dar n-am s-o spun băieților, prea excitați de succesul lor de azi. Au mâncat și ceilalți bătaie, poate, dar cine l-a văzut pe Leibovici Isidor strivit în colțul de lângă tablă, cu paltonul sfâșiat și cu buza ruptă, plină de sânge? Ianchelevici Șapsă a făcut minuni: era palid și serios, ținând în mână piciorul de scaun, pe care-l rupsese pentru luptă.

Seara, Marcel Winder a făcut lista celor bătuți, ca s-o dea la gazetă. I-am spus să mă șteargă: nu cred să fi primit mai mult de două palme și, mai ales, nu e nevoie să afle mama.
* * *

Front calm. Se creează, poate un stil al adversității.

— Domnule coleg, sunteți bun să-mi arătați carnetul dumneavoastră?

M-au înconjurat trei și așteaptă. Scot carnetul și îl întind celui care m-a întrebat.

— Aha! vă rugăm să părăsiți sala. Pe aici. Îmi indică drumul.
* * *

L-au bătut foarte rău pe Leibovici Isidor. Iar. Eu n-am fost de față, dar mi-a povestit Marga Stern, care fusese acolo. E predestinat băiatul ăsta.

Și mi-e dragă discreția lui țeapănă, mândră, retezată.

— Iar, Leibovici?

— Ce iar?

— Iar te-au bătut.

— Nu.

— Ba da.

— Ei, ba da... Știi tu mai bine dacă m-au bătut sau nu. Se întoarce pe călcâie și pleacă îmbufnat, cu capul îndesat între umeri.

Mi-am pierdut în învălmășeală sau mi s-au luat mănușile. Și e un ger... Ce mizerie.
* * *

Nu, nu sânt un tip tare. Unde sânt jurămintele pe care mi le făceam cu doi ani în urmă, pe coperta abia închisă a lui Zarathustra? De ce am umblat ieri noaptea pe stradă, singur, într-aiurea, nenorocit că nu pot plânge și înspăimântat în același moment de gândul că s-ar putea totuși? De ce seara, când îmi pun capul pe pernă, mă înduioșează oboseala acestei aplecări, ca pe o piatră de drum până la care am fost fugărit?

Imbecil, de trei ori imbecil.

Ceea ce mă dezolează mai ales este senzația de a pierde pe fiecare zi siguranța singurătății mele, de a mă vedea solidar cu Marcel Winder și Ianchelevici Șapsă, de a coborî pe scara înduioșării în comun, de a deveni, odată cu ei, la fel cu ei, un individ care se compătimește și se mângâie. Cordialitate ovreiască, pe care o urăsc. Mă tentează gândul de a repezi un cuvânt brutal la întâiul prilej, pentru ca să se știe că așa cum sânt aici între zece oameni, care mă cred "fratele lor de suferință", eu sânt singur, absolut singur, definitiv singur.

Ascultă, Marcel Winder, dacă mă mai bați o singură dată pe umăr, te pleznesc. Treaba mea dacă sânt lovit, treaba ta dacă ți se sparge capul, n-am nimic de împărțit cu tine. N-ai nimic de aflat de la mine, vezi-ți de drum și am să-mi văd de al meu.
* * *

De trei zile nu se mai face foc. S-au terminat lemnele și se așteaptă o subvenție promisă...

Liova e bolnav. 39 de grade. A fost un intern de la Caritas să-l vadă și a promis să-l ia acolo, îndată ce are să se libereze un pat. Politehnicianului i-au degerat urechile și s-a bandajat cu o pânză mare îngălbenită, care-i acoperă tot obrazul și care îmi face rău la masă, în cantină, când o văd cu vata și gutaperca zdrențuite.

Ianchelevici Șapsă și-a spălat ciorapii și i-a întins la marginea patului să se zvinte. L-a căutat astăzi o fată, venită mi se pare de la el din târg și i-a adus un săculeț cu nuci. El a râs încurcat; cred că i-a fost rușine să le ia de față cu noi.

Nu sânt un caraghios eu, care am aici, între ei, scrupule critice și îmi controlez "ținuta"? Un estet. Asta sânt. "Decență, discreție, singurătate" – valori de cinci parale, în numele cărora îi cer durerii să fie o persoană politicoasă.

Nebărbierit de patru zile. E prea frig ca să stau un sfert de ceas în fața oglinzii.
* * *

A fost azi o cursă care putea să sfârșească rău. Coboram de la administrativ, unde mă dusesem să mă încălzesc și eram la doi pași de ușă, când mi-a ieșit înainte Ștefăniu.

Nu mă observase. Abia acum îmi dau seama că nu mă observase. Dar n-am avut atunci destul calm ca să înțeleg asta și am făcut prostia de a mă întoarce ca să-l ocolesc și în momentul acela m-a văzut. Nu m-a ajuns decât cu bastonul (o lovitură bună pe umărul stâng). Am fugit pe lângă el, deși astfel riscam să atrag atenția altora, și am luat-o la stânga, pe culoar. El, după mine. Am trecut prin galeria de sus spre senat, socotind să mă opresc în cancelarie. N-am găsit însă cheia în ușă și s-o țin cu umărul n-aș fi putut până la urmă. Noroc că era deschisă ușa ce dă spre scara senatului. Odată ieșit în stradă, bănuiam că n-are să mă mai urmărească. Într-adevăr.

Și ar trebui să-i scriu astă-seară mamei. Ce? Zece seara. A adus adineauri medicinistul basarabean două bucăți de lemne în buzunarele paltonului. Dar, cum nu s-a făcut de mult foc, soba scoate fum, și acum, când s-a răcit iar, e un miros acru în odaie care îl înăbușă pe Liova.

A ieșit cineva pe ușă și a lăsat-o deschisă. Nu se ridică nimeni s-o închidă. Ionel Bercovici joacă pocher pe patul lui, cu Marcel Winder și încă doi, pe care nu-i cunosc.

Se aude din când în când tusea lui Liova. Cineva bate din palme, pentru că asta îl enervează sau pentru că îi e frig...

    Sâmbăta seara
    Fiecare evreu este un rege
    Și fiecare colț de casă râde
    Și tot omul e vesel.

Cântă Ianchelevici Șapsă. Rezemat de perete, cu paltonul pe umeri, cu mâinile în buzunar. Are o voce tărăgănată, greoaie, care urcă greu și se poticnește puțin la fiecare sfârșit de vers. ... A ieider i-id a melăh... fiecare evreu un rege...

E o melodie pe care am mai auzit-o undeva, de mult. Acasă, poate, pe vremea bunicului. Îmi simt ochii calzi. Nu e nimic, băiatule. Nu te vede nimeni. Și nu simți că asta face bine, o, infinit mai bine decât orgoliul de a-ți strânge pumnii și a te opri? Cântă, Ianchelevici Șapsă. Ești un băiat mare, de 25 de ani, care n-ai citit în viața ta o carte, care ai trecut prin lume dumirit de tot ce se întâmplă și liniștit pe picioarele tale de animal bun, îți speli singur ciorapii și mănânci la prânz un sfert de pâine cu trei nuci, spui porcării și râzi singur de ele. N-ai privit de când ești un tablou și n-ai iubit o fată, înjuri de mamă și scuipi pe jos, dar uite acum, când noi, ăștilalți suntem aici tăcuți ca la o margine de drum, tu singur, Ianchelevici Șapsă, așa cum ești. Necăjit, ursuz și înfometat, tu singur cânți.
* * *

Mă dusesem la rectorat să cer o informație. La întoarcere, vestibulul, pe care îl lăsasem cu zece minute înainte gol, era invadat. N-am recunoscut pe nimeni. Dar părea să fie o bătaie cruntă.

Baricadat, deci. Mă observă cineva sau mi se pare mie că m-a observat. O iau pe scară în sus. Sar câte trei trepte deodată, trântesc după mine ușile întâlnite, mă lovesc de pereți la cotituri. La etajul II spre stânga, simt că n-am să mai duc mult așa; mă lipesc de perete și caut cu mâna înfrigurată o ușă. Apăs pe clanță încordat, e deschisă.

O sală mică, incomodă. Zece doisprezece ascultători. La catedră un om foarte tânăr: student sau asistent. Vorbește. Probabil, o lucrare de seminar.

Sânt încă buimăcit. Nu știu; mi-e teamă de cei de afară? mi-e rușine de ăștia dinăuntru? Trebuie să fac ceva care să mă preocupe și să mă domine. Îmi scot creionul și blocul: iau note. Mecanic, absent, pentru simpla nevoie de a face mișcări organizate care să-mi stăpânească emoția. Nu știu ce vorbește omul de la catedră. Înregistrez ca un stenograf, ca un mecanism. Preocupat numai de mersul creionului pe hârtie, indiferent la tot ce se spune, absent de la tot ce se întâmplă.

Și, iată-mă, acuma, seara, cu hârtia asta curioasă, în mână: "Este ceva profund artificial în întreg sistemul de valori pe care se sprijină viața noastră. Nu numai în economie politică, unde deformările sunt vizibile și răul ușor de localizat. Tulburările monetare sunt numai cele mai evidente, dar nu și cele mai acute ale lumii vechi. Sunt alte descompuneri, mai grave, sunt alte agonii, mai triste. Nu vom pricepe nimic din criza economică pe care o studiem, dacă ne vom opri la aspectele ei tehnice. Ele sunt secundare, absolut secundare. Nu un sistem financiar cade astăzi, ci un sistem istoric. Nu câteva forme se lichidează, câteva fapte, câteva detalii, ci o întreagă structură. Dacă există o criză a noțiunii de valoare în economie și finanțe, ea nu este un fapt particular, ci se integrează într-o criză generală a valorilor pe toate planurile vieții moderne.

Trăim cu prea multe abstracții, cu prea multe năluci.

Am pierdut pământul de sub picioare. Nu numai raportul dintre hârtie-monedă și aur s-a rupt, ci raportul dintre toate simbolurile noastre și noi. Este o prăpastie între om și cadru. Formele acestea de viață pe care le vedeți s-au dezumanizat. Aș spune mai bucuros pe românește că s-au dezomenit.

Luați câte una instituțiile noastre, ideile, deprinderile, deșteptăciunile și prostiile noastre, luați-le una câte una și ciocăniți-le. Veți vedea că sună a gol. Viața a evadat din ele, spiritul s-a dus. De ce? Nu știu de ce. Din abuz de inteligență poate. Nu glumesc. Ni s-a creat o cultură și o civilizație pornind de la inteligență ca primă valoare, ceea ce este un lux scump și mai este o îndrăzneală exagerată, între noi și viață, am crezut că noi decidem. Asta este o tragică semeție. Noi nu suntem nimic și a fost unul, Descartes, care a crezut altfel. Uite, îi plătim oalele sparte cu trei sute de ani în urmă.

Mă tem că astăzi a venit timpul proștilor. Adică nu mă tem deloc. Mă bucur. Că inteligența am văzut ce a știut să facă și unde să ne ducă. Ne întoarcem acum pocăiți, amărâți și cu oboseala a trei veacuri, ne reîntoarcem în pădurile prostiei și ale vieții vii. Asta s-o fi chemând obscurantism. Cu atât mai bine”.
* * *

Nu e nici student, nici asistent, E profesor de economie politică. Face anul ăsta un curs despre "noțiunea de valoare în istoria doctrinelor economice". Îl cheamă Ghiță Blidaru. Băieții îi spun, scurt, Ghiță. Vine de la Munchen sau de la Berlin, nu știu bine. E mai bătrân decât arată și mai tânăr decât este: 35 de ani. Are un obraz tras, lung, nesimetric, ceva timid în surâs și o îmbinare poruncitoare a sprâncenelor. Vorbește cu neglijență, tărăgănat și se întrerupe uneori cu un "nu?" ca un punct de foc.

Din prelegerea de azi, un pasaj care a fost doar o paranteză: "A fi logic? A fi logic nu este, cum o fi scriind în cărțile voastre, a gândi după formule și după ecuații, ci a gândi după firea lăuntrică a lucrurilor. Dacă țineți morțiș să aveți o definiție, uite-o pe asta: logica este o sistematizare a intuiției". Și râde.
* * *

Lecție despre Adam Smith:

— "Dacă m-ați întreba ce facem noi aici, într-un curs în care parantezele sânt mai mari decât tratarea propriu-zisă a programului, v-aș răspunde poate așa: destituim valori. Le scuturăm ca pe niște arbori uscați. Inteligență, individualism, liber-arbitru, pozitivism... Și căutăm o singură «valoare, una care trece, cu mult peste toate. Ea se cheamă, dacă nu mă înșel, viața»".
* * *

Miercuri și vineri, de la 6 la 7, cursul lui Blidaru.

— Suntem câțiva obișnuiți, care ne cunoaștem fără să ne vorbim. Uneori, o figură nouă apare în băncile din fund. Îmi place să întorc din când în când capul și să urmăresc, pe măsură ce omul de la catedră vorbește, surpriza noului venit.
* * *

Vorbea azi despre o superioritate a fiziocraților asupra tuturor școlilor economice moderne. Prea amplu ca să transcriu aici notele mele de curs. Vorbea avântat, cu un accent de violență, care promitea o întorsătură bruscă în șirul argumentelor. (Are asemenea efecte de cabotin inteligent.) Așteptam intrigat deznodământul – când, deodată, a izbucnit sub ferestrele noastre un marș militar. O companie cu drapel care trecea.

A sărit de la catedră, s-a repezit la fereastră, a deschis-o și a rămas acolo să privească și să ritmeze cu capul bătaia tobei mari. Pe urmă, s-a întors către noi.

— Vouă nu vă place strada?
* * *

A treia lecție despre fiziocrați. Cursul lui Blidaru schimbă ierarhiile cele mai liniștite. Numai trei cuvinte despre ceea ce în manuale este sacrosanct, și, dimpotrivă zece prelegeri despre ceea ce manualul disprețuiește cu mai multă furie.

"Este în economia fiziocrată un element mai puternic decât toate naivitățile ei. Desigur, bătrânii ăștia de la 1750 habar nu aveau de mecanismul circulației bunurilor și ceea ce au imaginat ei în materia asta nu e numai fals, dar e romantic și fantezist. Peste toate aceste erori, rămâne însă o intuiție care valorează nesfârșit mai mult decât o statistică exactă, Economia lor pleacă de la pământ și se întoarce la pământ. Iată o idee țărănească, o idee simplă de viață, o idee care vine din biologie, din cele mai firești instituții ale omului de toată ziua. Asemenea adevăr scurt, simplu, clar nu poate fi dărâmat de nimic. Dezorientați cum suntem, vom regăsi poate într-o zi acest adevăr care ne va readuce spre pământ, ceea ce va simplifica totul și va instaura o nouă ordine, nu scornită de noi, ci crescută din noi.
* * *

Se vorbește iar de închiderea universității. Bătăile se încing. Facultatea e ocupată militar de o săptămână. Mai rămâne cursul lui Ghiță Blidaru, ascuns în sala asta obscură de la etajul II, unde nu vine nimeni, pentru că nu știe nimeni.

Seara la cămin e o tăcere de maidan înzăpezit. Numai din când în când, pe culoare, pași obosiți, o ușă care se închide, o chemare ce rămâne fără răspuns.

Se lucrează bine în tăcerea asta. Recitesc un tratat de economie, cu notele lui Ghiță în mână. Pasionantă confruntare.
* * *

E îngrijorător. Au fost prea mulți oameni noi la curs. Fețe necunoscute, ostile în primele bănci, Blidaru – scânteietor. Succesul, poate, inevitabil la urma urmelor. Dar dacă e altceva? Om vedea.

Nu, la asta n-am să renunț. Am plecat de la civil, am plecat de la estetică, am plecat de unde ați vrut și am să plec de unde vreți, de la istorie, de la sociologie, de la chineză, de la germană, dar nu renunț la cursul lui Ghiță Blidaru.

Deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi și am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puțin. M-au oprit câțiva la ușă.

— Carnetul!

Ar fi fost stupid să-l dau. Am încercat să trec printre ei brusc, prin surpriză. M-au repezit în peretele din față cu un singur pumn. Îi privesc din colțul ăsta, în care m-au îmbrâncit. Ușa e întredeschisă. Se aud dinăuntru râsete, voci, strigări de la o bancă la alta. Șase fără cinci. Acum are să intre Ghiță. Dacă m-ar lăsa și pe mine... Dacă m-aș apropia de dobitocii ăștia de la ușă să le vorbesc, poate că ar înțelege. Ce Dumnezeu, un loc în ultima bancă... Nu s-ar prăpădi lumea... Nu, e idiot... S-a făcut tăcere. Aplauze. A intrat, desigur. Se închide ușa. Unul, singurul care a rămas pe sală de pază, se uită lung la mine.

— Ce e, mă?

— Ce este? Este că mi-e o teribilă rușine de tine și de ceilalți, este că mă simt cu un cap mai înalt decât voi, este că niciodată nai să cunoști mândra tristețe de a fi învins singur între zece mii și mai este că mâine dimineață am să-l văd pe Ghiță Blidaru și am să-i vorbesc.
* * *

Nu pot reconstitui scena. Acum, mi-e cu neputință să mi-o amintesc în totul. A fost bruscă. Două-trei cuvinte, o uitătură nedumerită și gata.

Ghiță ieșea de la secretariat. M-am apropiat și i-am vorbit. Nu mai știu ce. Jur că nu mai știu și că asta nu este un truc, ca să-mi cruț un moment mai mult de silă personală. M-a întrerupt.

— Ce vrei dumneata, domnule?

— Domnule Profesor, m-au dat afară și....

— Ei, și ce vrei să-ți fac eu?

A plecat, fără să aștepte răspuns.

Ar trebui să alerg pe străzi un ceas, două, trei, ar trebui să mă bat cu zece mii deodată, ar trebui să tai cu toporul un vagon cu butuci, ca să cad seara dărâmat pe pat și să dorm și să uit.
* * *

A treia noapte de pocher. Jucăm în bibliotecă, în jurul unui sfeșnic, până dimineața la trei, patru. Am câștigat ieri 216 lei și iam dat pe urmă pe toți la dame, unde ne-am dus în rând câte doi. Ionel Bercovici m-a pupat, "vezi mă, eu te credeam un țâfnos".
* * *

Este o cârciumă infectă. Vinul ăla alb oțetit e o băutură respingătoare când îl privești. Închid ochii la primele pahare. Pe urmă merge.

Și noaptea se termină târziu, în Cruce, la Mizzi, curva din Cernăuți, care pentru zece lei în plus face orice.

Am umblat toată ziua între baionete. Ne găseam un grup mic jos, la secretariat, când au venit cetele compacte de la medicină. Eram prinși din toate părțile și n-am ieșit de acolo decât între jandarmi, încadrați în cerc dublu.

Ne-au dus așa pe străzi, urmăriți de aproape, schimbând de câteva ori drumul, grăbind pasul, oprindu-ne într-o curte sau alta, doar-doar au să ne piardă urma. Până seara. Până acum. Dacă n-ar fi gustul amar, consolator al nopților de joc, dacă n-ar fi bucuria amețită a pocherului, ce ar mai fi?
* * *

Mai e totuși ceva. E voluptatea de a fi murdar, orgoliul ascuns de a cădea, de a renunța azi să-ți ștergi pălăria, mâine să-ți schimbi cămașa, poimâine să-ți dregi tocurile tocite. Să intri adânc, afund, irevocabil în mizerie și s-o iubești pentru nămolul ei, pentru aroma ei familiară, pentru colțurile de pâine uscată, pentru căldura intimă a umilinței. Și să știi că ai pierdut definitiv cârma vieții, că ai lăsat-o din mâini, într-o dimineață când nu ți-ai schimbat gulerul, pentru că ți-era totuna.

Nu ni s-a spus de atâtea ori că suntem un neam murdar? Poate că e adevărat. Poate că mistica noastră, asceza noastră, sfințenia noastră este asta – murdăria.

Un fel de a te îngenunchea, un fel de a te mutila lent, voluptos, tot mai departe de steaua albă a purității.
* * *

Mi-a spus Marga Stern, dimineața, în curtea căminului, încurcată, ca și cum ar fi fost o veste care nu mă privea:

— Vezi, vine primăvara.