Autori > Mihail Sebastian

Accidentul - Capitolul 19

19.

Viscolul izbucni din nou in ajun de Bobotează. Vremea se schimbă pe neașteptate, și în mai puțin de o oră Postăvarul reintră în iarnă. Brașovul se mai văzu o dată sclipind cu luminile lui de seară, și pe urmă dispăru în ceață.

— De acu nu-l mai vedem până la primăvară, spuse Hagen închizând obloanele.

Ultima noapte pe care Nora și Paul o mai aveau de petrecut pe munte semăna foarte bine cu noaptea sosirii lor la cabană. Vântul arunca valuri de zăpadă în ferestre. Faffner lătra spre pădurea împietrită de ger.

Lângă focul din cămin, Nora recita cuvintele care o întâmpinaseră în prima seară:

"Mancher auf der Wanderschaft

Kommt ans Tor auf dunklen Phaden…"

Gunther nu o lăsă să termine.

— Nu, nu. Acum e târziu. Acum nu mai vine nimeni.

Întoarcerea iernii, după câteva zile de soare, îl găsea pe Gunther nepregătit, fără apărare, fără rezistență. Scurta primăvară îi dăduse o însuflețire nervoasă, care acum îl lăsa dezarmat. Asista în tăcere la pregătirile de plecare ale Norei și ale lui Paul, care își strângeau lucrurile în rucsacuri pentru a doua zi dimineață. Obrajii îi erau arși de soare, dar fruntea redevenea palidă. Cearcăne adânci de oboseală și de febră îi făceau și mai albaștri ochii lui clari.

— Trebuie neapărat să plecați?

Punea întrebarea cu nepăsare, încercând să ascundă suferința de a-i vedea plecând.

— Trebuie neapărat?

— Poate că n-ar trebui, spuse Paul, pe care întrebarea lui Gunther îl făcea gânditor. Poate că n-ar trebui. Dacă am avea mai mult curaj decât avem… Dacă am înțelege că nimic nu ne cheamă înapoi… Dacă ne-am hotărî să rămânem pentru totdeauna aici…

Nora continua să pună ordine în lucrurile ei și să le așeze în rucsac. Gândul copilăros de a rămâne la cabană îi trecuse și ei o secundă prin minte, dar îl alungase cu un gest hotărât. "Trebuie să fie cineva, în casa asta, care să nu viseze."

— Voi uitați că eu sunt profesoară. Uitați că vacanța mea se termină. În ziua de 8 ianuarie, la 8 dimineața, trebuie să fiu în clasă.

Spunea într-adins lucruri indiferente, reci, puțin aspre, ca să prevină lacrimile.

Până la Ruia îi însoțise Hagen. Câtăva vreme se ținuse și Faffner după ei, dar zăpada era prea mare pentru el și, înainte de a ajunge la S.K.V., câinele se opri.

— Hai, du-te acasă, Faffner. Și lasă ochii ăștia triști. Nu ți-e rușine? Ești om bătrân.

Câinele rămase nemișcat, cu o privire uimită, care nu înțelegea prea bine ce se întâmplă.

Hagen tăcuse tot timpul. Venea pe schiuri în urma lor, cu pelerina lui cenușie desfăcută în vânt.

De la Ruia îi lăsă să plece singuri mai departe.

— V-aș conduce până la Brașov, dar nu vreau să-l las pe băiat singur.

În ultimul moment, scoase din buzunar un obiect mic de metal, pe care îl dădu Norei cu un gest brusc nepregătit.

— Te rog să păstrezi asta, în amintirea lui Gunther.

Era un medalion cu un portret al tinerei doamne Grodeck, portret mic, rotund, care semăna cu cel de la cabană, deși părea să fie mult mai vechi decât el.

Nora nu știu cum să-i răspundă. Fusese până și în gestul cu care îi întinsese acel neașteptat dar ceva aspru, care respingea dinainte orice cuvânt de prietenie.

— Pe Gunther n-am să-l uit niciodată. Și nici pe dumneata, Hagen.

Ochii lui albaștri erau reci, duri, fără zâmbet și fără tristețe. Nora așteptă să citească în ei un semn de înțelegere, dar nimic nu se lumină pe fața lui întunecată.

— Mergeți cu bine, zise Hagen.

Cunoșteau drumurile și nu mai aveau nevoie să se oprească la răscruci, ca să caute semnele indicatoare. Pârtia până la Crucur era fără accidente de teren. Cursa era înșelător de simplă și părea în primele momente că nu cere niciun efort. Paul se lăsa în voia schiurilor, care își accelerau singure viteza. Nici nu încerca să frâneze. Numai la viraje deschidea foarte slab plugul, care se închidea pe urmă, în secunda următoare, de la sine, cu un derapaj scurt, din care schiurile ieșeau mai ușoare, mai repezi.

Rucsacul la început atârna greu pe spate, dar după câtva timp își pierdu cu totul greutatea, ca și cum, în plină viteză, cineva i l-ar fi luat de pe umeri. Nu-și simțea decât obrajii aprinși de ger. Bătea un vânt aspru, care ridica vârtejuri de zăpadă și i le arunca în față. Câteva secunde nu mai vedea nimic înaintea ochilor, dar schiurile alergau mai departe, libere.

Ajunseră la Crucur fără să-și dea seama când și cum. Drumul prima oară fusese mult mai lung și mai lin.

"Poate ne-am înșelat. Poate am greșit direcția."

Recunoșteau totuși poiana și recunoșteau mai ales acea colibă de pădurar, la care se opriseră și prima dată. O găseau la fel de părăsită, cu ușa deschisă și cu aceiași cărbuni stinși în vatră… Urme recente de schiuri treceau prin fața colibei și erau singurul semn de viață în toată poiana bătută de viscol.

Porniră mai departe pe acele urme, care se pierdeau printre brazi. Dreptunghiurile albe și galbene abia se mai vedeau pe copaci, acoperite de zăpadă. Drumul prin pădure era plin de obstacole, iar pârtia își schimba de nenumărate ori planul de înclinare. Toată cursa era făcută din schimbări subite de viteză. Zăpada era când foarte înghețată, când inexplicabil de afânată și la fiecare moment schiurile erau smulse și aruncate în lături. Nora, care alerga înainte, anunța cu glas tare obstacolele și dădea comenzi de viraj și de frână, pe care Paul le executa reflex. Uneori gestul de apărare venea cu o secundă prea târziu, și atunci schiurile săreau de pe linia lor, aruncându-l la pământ. Se ridica de jos, orbit de zăpadă, dar fără să simtă loviturile. Toată atenția lui era fixată așa de intens înainte, spre un punct mișcător, după care schiurile alergau fără să-l ajungă, încât nici nu-și dădea seama de căderi și opriri, îi era cu neputință să-și păstreze schiurile multă vreme în plug. După câteva clipe de încordare, un derapaj scurt, ca o zvâcnitură, i le rupea din frână și i le avânta eliberate înainte. Avea atunci o fulgerătoare pierdere de cunoștință, după care se trezea din nou pe schiuri, în plină viteză, plutind ca între două vise.

Intrară în Brașov înainte de amiază, ca într-un adăpost. Pe străzi viscolul era mai puțin aprig. Vânturile păreau că se opresc la marginea orașului.

Erau în întregime albi. Aveau zăpadă pe sprâncene, pe tâmple și pe frunte. Până și ochii își pierdeau culoarea, sub genele albite.

— Am mers foarte bine, spuse Nora. Două ore și opt minute.

— Numai atât? se miră Paul, fără să înțeleagă de ce.

"Două ore și opt minute" i se părea în același timp și foarte mult, și foarte puțin. Avea într-un fel impresia că au plecat de la cabană nu de câteva ore, ci de câteva zile și că muntele cu oamenii rămași acolo era foarte departe în urma lor. Dar avea de asemeni senzația că întreaga cursă nu durase decât un minut, că totul se petrecuse năucitor de repede și că toată călătoria nu fusese decât o singură, vertiginoasă cădere.

Schiul suspenda pentru el măsura timpului.