Autori > Mihail Sebastian
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Cu fiecare ceas care trecea și făcea deci plecarea mai
amenințătoare, acel "s�mbătă, 12 mai a.c. orele 9.50" citit �n ziare,
care fusese la �nceput o dată abstractă, ceva inform, depărtat,
neprobabil, prindea realitate și devenea un punct viu, un punct dureros,
greu de privit �n față. Cu fiecare ceas, cu fiecare zi, așteptării lui
Paul i se adăuga un sentiment de stupoare, ca �n fața unui fapt cu
desăv�rșire absurd, și pe care totuși �l vezi �mplinindu-se sub privirea
ta �nmărmurită.
Urmărise �n dimineața plecării, pe cadranul ceasului său de m�nă, rotirea lentă a minutarelor, mișcarea măruntă, dințată a secundarului � așa cum aștepți să se facă 12 precis ca să stingi luminile �n noaptea Anului Nou � și c�nd cele două minutare se suprapuseseră exact, arăt�nd ora zece fără zece, ridică receptorul și chemă biroul de informații al Gării de Nord, ca să �ntrebe dacă Simplonul a plecat.
"Da, a plecat, chiar �n momentul ăsta s-a pus �n mișcare", răspunse un funcționar.
O absurdă liniște �l cuprinse, ca și cum toată febra lui din ultimele zile n-ar fi fost provocată dec�t de �ndoiala dacă �n ziua de "s�mbătă, 12 mai 1934" trenul Simplon va pleca sau nu la ora reglementară de 9.50, iar acum, de vreme ce aflase �n sf�rșit ceea ce voia să știe, putea să doarmă și să uite.
�ntr-un ziar de după-amiază văzu o fotografie luată dimineața pe peronul Gării de Nord: "Grupul de artiști rom�ni plecați �n Belgia pentru lucrările pavilionului nostru de la Liege".
Ann purta un taior de voiaj și avea pe cap un fel de caschetă albă, pusă băiețește, puțin oblic pe frunte. Paul o privi c�tva timp liniștit: i se părea că nu are nimic să-i spună, nimic s-o �ntrebe.
Un București din care lipsea Ann devenea un oraș calm, puțin provincial. Era ca și cum, deodată, zgomotele s-ar fi �ndepărtat, străzile ar fi tăcut. Paul avea impresia că se află undeva �n provincie, la Craiova, la R�mnicu-Sărat, la Roman, unul din acele mici orașe pe unde se ducea uneori pentru un proces și unde știa bine că nu i se poate �nt�mpla nicio surpriză, nicio �nt�lnire.
Plecarea lui Ann �i aducea o neașteptată liniște, un sentiment de toropeală, de indiferență. Totul era decolorat, cenușiu și suportabil. Odihna de a nu aștepta nimic avea poate ceva amar, dar o primea ca pe un somn.
La birou �l așteptau scrisori nerezolvate, la tribunal � lucrări rămase �n �nt�rziere. Revenea spre ele cu o totală indiferență, dar decis să se lase prins �ntr-un orar mecanic de lucru. Redacta lungi scrisori de afaceri, pe care le bătea singur la mașină: �i plăcea să asculte zgomotul sec al clapelor, bătaia lor scurtă.
�nt�lnea uneori �n ziare fotografii și dări de seamă despre lucrările de la Liege și le citea fără curiozitate, fără neliniște. �ntr-un număr din Illustration apăruseră c�teva schițe și planșe �n culori despre pavilionul rom�nesc, care era aproape gata, de altfel, data inaugurării se apropia, și Paul, găsind revista �ntr-o seară la restaurant, uitată pe un scaun, o răsfoise liniștit, ca și cum nici n-ar fi fost vorba despre Ann.
� Ei, �ți place ce fac dumnealor? �l �ntrerupse din lectură o voce indignată.
Era un pictor destul de cunoscut, retras de c�țiva ani la lași, profesor la școala de belle-arte de acolo și care expunea din ce �n ce mai rar la București, de unde fugise
� Spunea el � pentru că nu se mai găsea nici vin bun, nici pictură bună. Paul �l cunoștea vag, de la un vernisaj, unde apariția lui de urs �mbufnat fusese primită de pictorii tineri cu un val de simpatie și de spaimă, căci se cunoștea mania lui de a se opri �n fața tablourilor și de a vorbi tare, aproape vocifer�nd, și de a arunca "verde �n față" ori laude enorme, de necrezut, ori, mult mai des, �njurături și invective cutremurătoare.
Se așezase la masa lui Paul fără să-l �ntrebe și, lu�ndu-i revista din m�nă, o răsfoia nervos.
� Te �ntreb, �ți place? Zi-i și dumneata, asta-i pictură? Astea-s panouri? Au �nnebunit de tot. Dau cu bidineaua �n neștire, și uite că peste noapte pavilionul e gata. Au venit, domnule, și la mine de m-au �ntrebat: nu vii, coane Fănică, la Liege să ne faci un panou, p�nă-n zece zile, de opt pe șase, uite bani, uite bilet de tren� M-am uitat la bani � buni bani, n-am ce zice! � m-am uitat la ei, și-mi venea să mă crucesc: păi bine, mă, știți voi ce e aia un panou, mă? De opt pe șase? Zece zile? Dar nicio sută nu-s destule. Dați-mi un an, și vi-l fac. Asta-i treabă grea, mă, asta-i treabă subțire: te dai cu capul de toți pereții p�nă o termini, și nici atunci parcă n-ai lăsa-o din m�ini, că parcă ai vrea s-o mai dregi și s-o mai ștergi și s-o mai schimbi. Cum ziceau latinii ăia, de cică ne-au fost strămoși: ars longa, cucoane, ars longa.
Paul �l asculta fără curiozitate � ce străine �i erau toate aceste povești de pictură! � dar cu oarecare plăcere de a auzi un glas jovial, care �njură, bruftuiește, se indignează, singur �și dă replica, singur se contrazice sau se aprobă. Era oricum un om, acolo l�ngă el, un om care �l privea �n ochi și �l �ndemna să bea. De at�tea zile nu �nt�lnise pe nimeni, de at�tea zile nu schimbase cu nimeni un cuv�nt. Și dec�t să umble năuc pe străzi, parcă tot mai bine era �n acea grădină de restaurant, cu sticlele de vin care se adunau goale, jos pe pietriș, sub masă, cu taraful de lăutari care din c�nd �n c�nd se trezea din somn, cu cele c�teva femei elegante, �n rochii deschise, imprimate - era la �nceput de iunie � care aduceau �n noaptea de vară bucureșteană o vagă fluturare de plajă, de mare� Pictorul ieșean vorbea mereu, și după fiecare pahar golit, indignarea lui, care �ntre timp obosise, urca cu un nou semiton, refăcută, pornită pe noi bătălii. Arunca mereu numărul din lllustration și pe urmă iar �l lua �n m�ini, iar �l redeschidea, �n căutare de noi argumente.
� � Uite, fata asta � și arătă spre o schiță pe care Paul abia atunci observă că era semnată de Ann � are talent, domnule, să știi că are talent� Mi se pare că o cunoști� ba v-am și văzut �mpreună la Balcic� amor mare, ai?
Paul protestă plictisit.
� Nu, nu e ce crezi dumneata. Ne salutăm, ne cunoaștem, dar nu e nimic�
� Ei lasă, dragă, că dacă o fi și dacă n-o fi, tot acolo iese ea cu socoteala. Unde merge mia, merge și suta. Nu ești primul, n-o să fi ultimul. La �mbulzeală mare, nu se cunoaște.
Paul privi lung paharul cu vin pe care �l avea �n m�na dreaptă și observă că m�na nu-i tremură. Departe, �n ad�nc, aproape de inimă, ceva se oprea �n loc și aștepta să se rupă sau să se dezlege. Era ca sub un profund anestezic: simți rana, simți rezistența țesutului sub tăiș, e ca o sf�șiere foarte precisă, foarte exactă și, totuși, nu doare, nu doare�
� Da, domnule, are talent, dar la ce-i servește? Talentul e ca banul, �l găsești pe toate drumurile totul e să știi ce să faci cu el. Uite, �mi pare rău de fata asta, că mi-a plăcut de la �nceput și are m�na subțire. Nu se omora ea desen�nd, dar c�nd punea o linie pe h�rtie, �nțelegeai ceva� Numai că trebuia să muncească, să aștepte și mai ales să-i fie frică, mă-nțelegi? Să-i fie frică de ce face, și să nu știi niciodată dacă e rău sau dacă e bine� Eu credeam că vrea să facă pictură � și putea, mă auzi? putea, numa să fi vrut � dar ea voia carieră. Ei, uite c-a făcut-o. Vopsește acum la Liege pentru cinci mii de lei pe zi. Cinci mii! Pe mine nu m-a plătit nimeni, niciodată, nici cu cinci sute, și uite, o să am la Sf�ntu Anton patruzeci și nouă de ani, și ea nici douăzeci și cinci n-are, și se grăbește să ia cinci mii de lei pe zi, că dacă ar afla bietu Luchian, d-acolo de unde este, s-ar trezi din morți de m�nie. Cinci mii de lei pe zi! Uite așa, se duce de r�pă breasla asta, care avea pe vremuri boieria ei, ț�fna ei, că nu putea fitecine să mă cumpere, și dacă nu-mi plăcea mie mutra dumitale, nu-ți vindeam un tablou, nu ți-l vindeam și pace bună, măcar că mi-ai fi dat de zece ori at�ta aur c�t făcea el. Da� acuma, nu te uiți la dezmățatele astea, de se-mbulzesc și se-nghiontesc pentru o comandă, doar că nu se trag de păr? Fata asta, domnule, a intrat �n pictură ca o șanteză, ca o teatralistă, de-alea de aleargă pentru un rol pe la directori, pe la ministere, pe la rude, pe la țiitori și se culcă-n dreapta, și se culcă-n st�ngă, și cu directoru, și cu șefu de cabinet, ba și cu portaru, dacă e nevoie, da� nu se lasă p�nă nu ajunge. Păi să facem noi socoteala cu creionu-n m�nă cu c�ți s-a culcat ea, la fiecare expoziție, la fiecare comandă, la fiecare premiu, ne-apucă dimineața, și tot n-ajungem să-i numărăm pe toți. Dinspre mine, culcă-se cu cine vrea, dacă-i face plăcere, că e t�nără și, bat-o Dumnezeu, nici ur�tă nu-i, da� să nu amestece � mă-nțelegi? � culcatu și pictura, să nu le amestece, că e altceva, ehei, cu totul și cu totul altceva�
Paul �ncercase de c�teva ori să-l oprească din vorbă, dar gestul lui slab de protest era luat de torentul de vorbe al pictorului și �necat sub un nou val de indignări, exclamații și �njurături. De c�teva ori ar fi vrut să se ridice de la masă, să fugă, dar o dureroasă plăcere �l ținea pe loc: vechi �ndoieli, vechi torturi, toate �ntrebările lui din nopțile fără somn, toată stupida lui zbatere �ntre a crede și a nu crede, toată acea p�ndă de om gelos care vede peste tot indicii și nicăieri o certitudine, toate, toate căpătau �n noaptea aceea un răspuns.
Se �ntorsese acasă, �n zori, pe străzile albe și deșarte de dimineață, singur, golit de orice amintire, de orice speranță.
Era �ntr-o zi, pe Calea Victoriei, �n față la Corso, c�nd i se păruse că de pe celălalt trotuar o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi �ntr-o vitrină de fotograf, �ntre mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. "A făcut-o, probabil, �nainte de plecare", �și spuse. O privise �ndelung, ca și cum �ntr-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta �n fotografie un pulover negru, cu m�neci lungi și �nchis complet la g�t, ca o tunică, iar �n st�nga, țin�nd loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă, ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. �n contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață. Era prima fotografie, din c�te văzuse el, �n care Ann nu r�dea. Un sur�s aproape stins �i deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin �nclinat, cu un gest de atenție și de �ntrebare.
Urmărise �n dimineața plecării, pe cadranul ceasului său de m�nă, rotirea lentă a minutarelor, mișcarea măruntă, dințată a secundarului � așa cum aștepți să se facă 12 precis ca să stingi luminile �n noaptea Anului Nou � și c�nd cele două minutare se suprapuseseră exact, arăt�nd ora zece fără zece, ridică receptorul și chemă biroul de informații al Gării de Nord, ca să �ntrebe dacă Simplonul a plecat.
"Da, a plecat, chiar �n momentul ăsta s-a pus �n mișcare", răspunse un funcționar.
O absurdă liniște �l cuprinse, ca și cum toată febra lui din ultimele zile n-ar fi fost provocată dec�t de �ndoiala dacă �n ziua de "s�mbătă, 12 mai 1934" trenul Simplon va pleca sau nu la ora reglementară de 9.50, iar acum, de vreme ce aflase �n sf�rșit ceea ce voia să știe, putea să doarmă și să uite.
�ntr-un ziar de după-amiază văzu o fotografie luată dimineața pe peronul Gării de Nord: "Grupul de artiști rom�ni plecați �n Belgia pentru lucrările pavilionului nostru de la Liege".
Ann purta un taior de voiaj și avea pe cap un fel de caschetă albă, pusă băiețește, puțin oblic pe frunte. Paul o privi c�tva timp liniștit: i se părea că nu are nimic să-i spună, nimic s-o �ntrebe.
Un București din care lipsea Ann devenea un oraș calm, puțin provincial. Era ca și cum, deodată, zgomotele s-ar fi �ndepărtat, străzile ar fi tăcut. Paul avea impresia că se află undeva �n provincie, la Craiova, la R�mnicu-Sărat, la Roman, unul din acele mici orașe pe unde se ducea uneori pentru un proces și unde știa bine că nu i se poate �nt�mpla nicio surpriză, nicio �nt�lnire.
Plecarea lui Ann �i aducea o neașteptată liniște, un sentiment de toropeală, de indiferență. Totul era decolorat, cenușiu și suportabil. Odihna de a nu aștepta nimic avea poate ceva amar, dar o primea ca pe un somn.
La birou �l așteptau scrisori nerezolvate, la tribunal � lucrări rămase �n �nt�rziere. Revenea spre ele cu o totală indiferență, dar decis să se lase prins �ntr-un orar mecanic de lucru. Redacta lungi scrisori de afaceri, pe care le bătea singur la mașină: �i plăcea să asculte zgomotul sec al clapelor, bătaia lor scurtă.
�nt�lnea uneori �n ziare fotografii și dări de seamă despre lucrările de la Liege și le citea fără curiozitate, fără neliniște. �ntr-un număr din Illustration apăruseră c�teva schițe și planșe �n culori despre pavilionul rom�nesc, care era aproape gata, de altfel, data inaugurării se apropia, și Paul, găsind revista �ntr-o seară la restaurant, uitată pe un scaun, o răsfoise liniștit, ca și cum nici n-ar fi fost vorba despre Ann.
� Ei, �ți place ce fac dumnealor? �l �ntrerupse din lectură o voce indignată.
Era un pictor destul de cunoscut, retras de c�țiva ani la lași, profesor la școala de belle-arte de acolo și care expunea din ce �n ce mai rar la București, de unde fugise
� Spunea el � pentru că nu se mai găsea nici vin bun, nici pictură bună. Paul �l cunoștea vag, de la un vernisaj, unde apariția lui de urs �mbufnat fusese primită de pictorii tineri cu un val de simpatie și de spaimă, căci se cunoștea mania lui de a se opri �n fața tablourilor și de a vorbi tare, aproape vocifer�nd, și de a arunca "verde �n față" ori laude enorme, de necrezut, ori, mult mai des, �njurături și invective cutremurătoare.
Se așezase la masa lui Paul fără să-l �ntrebe și, lu�ndu-i revista din m�nă, o răsfoia nervos.
� Te �ntreb, �ți place? Zi-i și dumneata, asta-i pictură? Astea-s panouri? Au �nnebunit de tot. Dau cu bidineaua �n neștire, și uite că peste noapte pavilionul e gata. Au venit, domnule, și la mine de m-au �ntrebat: nu vii, coane Fănică, la Liege să ne faci un panou, p�nă-n zece zile, de opt pe șase, uite bani, uite bilet de tren� M-am uitat la bani � buni bani, n-am ce zice! � m-am uitat la ei, și-mi venea să mă crucesc: păi bine, mă, știți voi ce e aia un panou, mă? De opt pe șase? Zece zile? Dar nicio sută nu-s destule. Dați-mi un an, și vi-l fac. Asta-i treabă grea, mă, asta-i treabă subțire: te dai cu capul de toți pereții p�nă o termini, și nici atunci parcă n-ai lăsa-o din m�ini, că parcă ai vrea s-o mai dregi și s-o mai ștergi și s-o mai schimbi. Cum ziceau latinii ăia, de cică ne-au fost strămoși: ars longa, cucoane, ars longa.
Paul �l asculta fără curiozitate � ce străine �i erau toate aceste povești de pictură! � dar cu oarecare plăcere de a auzi un glas jovial, care �njură, bruftuiește, se indignează, singur �și dă replica, singur se contrazice sau se aprobă. Era oricum un om, acolo l�ngă el, un om care �l privea �n ochi și �l �ndemna să bea. De at�tea zile nu �nt�lnise pe nimeni, de at�tea zile nu schimbase cu nimeni un cuv�nt. Și dec�t să umble năuc pe străzi, parcă tot mai bine era �n acea grădină de restaurant, cu sticlele de vin care se adunau goale, jos pe pietriș, sub masă, cu taraful de lăutari care din c�nd �n c�nd se trezea din somn, cu cele c�teva femei elegante, �n rochii deschise, imprimate - era la �nceput de iunie � care aduceau �n noaptea de vară bucureșteană o vagă fluturare de plajă, de mare� Pictorul ieșean vorbea mereu, și după fiecare pahar golit, indignarea lui, care �ntre timp obosise, urca cu un nou semiton, refăcută, pornită pe noi bătălii. Arunca mereu numărul din lllustration și pe urmă iar �l lua �n m�ini, iar �l redeschidea, �n căutare de noi argumente.
� � Uite, fata asta � și arătă spre o schiță pe care Paul abia atunci observă că era semnată de Ann � are talent, domnule, să știi că are talent� Mi se pare că o cunoști� ba v-am și văzut �mpreună la Balcic� amor mare, ai?
Paul protestă plictisit.
� Nu, nu e ce crezi dumneata. Ne salutăm, ne cunoaștem, dar nu e nimic�
� Ei lasă, dragă, că dacă o fi și dacă n-o fi, tot acolo iese ea cu socoteala. Unde merge mia, merge și suta. Nu ești primul, n-o să fi ultimul. La �mbulzeală mare, nu se cunoaște.
Paul privi lung paharul cu vin pe care �l avea �n m�na dreaptă și observă că m�na nu-i tremură. Departe, �n ad�nc, aproape de inimă, ceva se oprea �n loc și aștepta să se rupă sau să se dezlege. Era ca sub un profund anestezic: simți rana, simți rezistența țesutului sub tăiș, e ca o sf�șiere foarte precisă, foarte exactă și, totuși, nu doare, nu doare�
� Da, domnule, are talent, dar la ce-i servește? Talentul e ca banul, �l găsești pe toate drumurile totul e să știi ce să faci cu el. Uite, �mi pare rău de fata asta, că mi-a plăcut de la �nceput și are m�na subțire. Nu se omora ea desen�nd, dar c�nd punea o linie pe h�rtie, �nțelegeai ceva� Numai că trebuia să muncească, să aștepte și mai ales să-i fie frică, mă-nțelegi? Să-i fie frică de ce face, și să nu știi niciodată dacă e rău sau dacă e bine� Eu credeam că vrea să facă pictură � și putea, mă auzi? putea, numa să fi vrut � dar ea voia carieră. Ei, uite c-a făcut-o. Vopsește acum la Liege pentru cinci mii de lei pe zi. Cinci mii! Pe mine nu m-a plătit nimeni, niciodată, nici cu cinci sute, și uite, o să am la Sf�ntu Anton patruzeci și nouă de ani, și ea nici douăzeci și cinci n-are, și se grăbește să ia cinci mii de lei pe zi, că dacă ar afla bietu Luchian, d-acolo de unde este, s-ar trezi din morți de m�nie. Cinci mii de lei pe zi! Uite așa, se duce de r�pă breasla asta, care avea pe vremuri boieria ei, ț�fna ei, că nu putea fitecine să mă cumpere, și dacă nu-mi plăcea mie mutra dumitale, nu-ți vindeam un tablou, nu ți-l vindeam și pace bună, măcar că mi-ai fi dat de zece ori at�ta aur c�t făcea el. Da� acuma, nu te uiți la dezmățatele astea, de se-mbulzesc și se-nghiontesc pentru o comandă, doar că nu se trag de păr? Fata asta, domnule, a intrat �n pictură ca o șanteză, ca o teatralistă, de-alea de aleargă pentru un rol pe la directori, pe la ministere, pe la rude, pe la țiitori și se culcă-n dreapta, și se culcă-n st�ngă, și cu directoru, și cu șefu de cabinet, ba și cu portaru, dacă e nevoie, da� nu se lasă p�nă nu ajunge. Păi să facem noi socoteala cu creionu-n m�nă cu c�ți s-a culcat ea, la fiecare expoziție, la fiecare comandă, la fiecare premiu, ne-apucă dimineața, și tot n-ajungem să-i numărăm pe toți. Dinspre mine, culcă-se cu cine vrea, dacă-i face plăcere, că e t�nără și, bat-o Dumnezeu, nici ur�tă nu-i, da� să nu amestece � mă-nțelegi? � culcatu și pictura, să nu le amestece, că e altceva, ehei, cu totul și cu totul altceva�
Paul �ncercase de c�teva ori să-l oprească din vorbă, dar gestul lui slab de protest era luat de torentul de vorbe al pictorului și �necat sub un nou val de indignări, exclamații și �njurături. De c�teva ori ar fi vrut să se ridice de la masă, să fugă, dar o dureroasă plăcere �l ținea pe loc: vechi �ndoieli, vechi torturi, toate �ntrebările lui din nopțile fără somn, toată stupida lui zbatere �ntre a crede și a nu crede, toată acea p�ndă de om gelos care vede peste tot indicii și nicăieri o certitudine, toate, toate căpătau �n noaptea aceea un răspuns.
Se �ntorsese acasă, �n zori, pe străzile albe și deșarte de dimineață, singur, golit de orice amintire, de orice speranță.
Era �ntr-o zi, pe Calea Victoriei, �n față la Corso, c�nd i se păruse că de pe celălalt trotuar o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi �ntr-o vitrină de fotograf, �ntre mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. "A făcut-o, probabil, �nainte de plecare", �și spuse. O privise �ndelung, ca și cum �ntr-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta �n fotografie un pulover negru, cu m�neci lungi și �nchis complet la g�t, ca o tunică, iar �n st�nga, țin�nd loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă, ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. �n contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață. Era prima fotografie, din c�te văzuse el, �n care Ann nu r�dea. Un sur�s aproape stins �i deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin �nclinat, cu un gest de atenție și de �ntrebare.
Plecase
de acolo cu pași rari și mersese fără țintă �n sus spre Nestor,
oprindu-se din obișnuință la vitrinele librăriilor, �n care �nsă nu
vedea nimic, niciun titlu de carte, nicio revistă, ci mereu același cap
blond �nclinat, același A imprimat pe s�nul st�ng, ca un cuv�nt adresat
lui, ca o șoaptă pe care numai el o putea distinge. �și spunea că nu era
deloc exclus ca �n preziua plecării Ann să fi făcut această fotografie
anume pentru el și să o fi lăsat ca să fie expusă, poate cu g�ndul
secret că el va trece pe acolo și o va zări, at�t de mult regăsea �n
acea fotografie o Ann din alte vremuri, at�t de mult i se părea că acel
sur�s descurajat e pentru el. Dar refuză să se lase cucerit de acest
g�nd, care �l �nvăluia, și �și �ntrerupse brutal reveria. "Sunt un
dobitoc fără leac. Uite-mă acuma sedus și de pozele din vitrine."
Totuși, revenise �n zilele următoare să o vadă. Ceva se schimbase de c�nd știa că fotografia aceea din vitrină e acolo. Avea sentimentul că e mai puțin singur �n acest oraș, care i se păruse at�t de pustiu p�nă atunci. Dimineața, plec�nd la lucru, ducea cu el acea confuză senzație de nerăbdare, din zilele �n care avea fixate o �nt�lnire, o plecare sau un concert de mult așteptat. Trecea prin fața vitrinei de c�teva ori pe zi, uneori fără curajul de a arunca mai mult dec�t o privire grăbită spre fotografia lui Ann, căci se temea să nu se observe insistențele lui - mai ales la orele de seară, c�nd cafeneaua de peste drum era plină de oameni, iar la mesele de pe trotuar erau at�ția cunoscuți, actori, pictori și scriitori � dar alteori, oprindu-se din mers, ca și cum abia �n clipa aceea ar fi descoperit-o, cu, totul din �nt�mplare, și răm�nea multă vreme să o privească. Recurgea la tot felul de trucuri, care să-i mascheze neliniștea și să-i dea opririi lui �n fața aceleiași vitrine un aer �nt�mplător, un aer normal, și niciunul din aceste trucuri nu i se părea prea naiv, nici banul pe care simulezi că l-ai pierdut și te oprești să-l cauți, nici carnetul scos din buzunar pentru a �nsemna �n el un lucru pe care tocmai ți l-ai amintit, nici privirea vagă cu care aștepți la un colț de stradă să treacă o trăsură goală.
Revenea de fiecare dată cu puțină teamă, teama că �ntre timp fotografia a fost scoasă din vitrină și �nlocuită cu o fotografie străină, și era aceeași teamă, aceeași emoție cu care, c�nd Ann era �n București, urca scările spre apartamentul ei, �ntreb�ndu-se dacă o va găsi sau nu acasă.
Sur�sul din vitrină �l chema �nsă de departe, liniștitor, neschimbat. Era un sur�s aburit, trist, care parcă nu avea curajul să se deschidă mai mult. Era o Ann care �l privea cu o clătinare obosită din cap, cu o ridicare descurajată din umeri, parcă i-ar fi spus: "La ce bun să-ți spun: tot n-ai să crezi, tot n-ai să �nțelegi�"
�ntr-o dimineață, Paul rămăsese �ncremenit pe trotuar: fotografia nu mai era �n vitrină. Cu o seară �nainte fusese �ncă acolo � o văzuse el � dar peste noapte totul se schimbase. O nouă serie de poze apăruseră dincolo de geam, c�teva fotografii de mireasă, un t�năr ofițer �n mare ținută, mai mulți copii bucălați, tot felul de figuri necunoscute, care schimbau �ntre ei priviri, z�mbete și saluturi. Paul le privea �ntrebător, jenat, cu expresia de căutare �ncurcată, pe care o ai c�nd deschizi ușa unui compartiment de tren și �ntrerupi, cu intrarea ta neașteptată, atmosfera de familie ce s-a creat acolo după c�teva ceasuri de voiaj �n comun.
"Nu mai e niciun loc liber", spune tăcerea ostilă care deodată se face �n jurul tău � și parcă același lucru �l spuneau acum fotografiile din vitrină, surprinse de privirea lui, care insista. Era gata parcă să-și ceară scuze (iertați-mă, e o greșeală, căutam pe cineva), era gata să se desprindă de acolo, deși �i era at�t de greu să renunțe, c�nd din dreapta vitrinei, ca și cum p�nă atunci s-ar fi ascuns de el, abia țin�ndu-și r�sul, și acum i-ar fi sărit de g�t cu o explozie de veselie și de tandrețe, răsări chipul lui Ann, un nou chip al ei, at�t de diferit de cel pe care �l lăsase acolo �n ajun, �nc�t nu era de mirare că nu-l recunoscuse din primul moment.
Tot astfel i se �nt�mpla mai demult să vină la ea acasă și, sun�nd, ușa să se deschidă singură, trasă parcă de o m�nă nevăzută; trecea pragul, o striga pe Ann, o căuta �n toate odăile, și abia t�rziu de tot ea izbucnea cu o săritură din colțul �n care p�nă atunci se ascunsese, mai ales �n zilele �n care purta o rochie nouă și voia să-i facă surpriza de a i-o arăta lui cel dint�i.
Purta și acum, �n fotografie, o rochie nouă, de mătase imprimată, cu un desen de floare mică, iar pe cap avea o pălărie de pai deschis, aproape alb, care se confunda cu blondul părului, pălărie cu boruri mari, ca pentru soare, la c�mp. Totul era foarte t�năr, foarte de dimineață, dar era ceva senzual �n brațele ei albe, �n g�tul ei gol, dezgolit și mai mult de mișcarea capului lăsat puțin pe spate, parcă pentru a r�de �n voie, căci �n noua fotografie r�dea, cu un r�s deschis, liber.
Era o Ann cu totul deosebită de cea din ajun, care �n puloverul negru semăna cu un băiat rămas pe g�nduri. De multe ori �l neliniștise pe Paul prin ușurința ei de a deveni o nouă ființă.
Era de ajuns să-și schimbe coafura sau să se �mbrace �ntr-o culoare nouă pentru ca ceva să pară ad�nc schimbat �n ea, p�nă departe �n privire. Erau nenumărate Ann posibile, și �n fața fiecăreia din ele Paul răm�nea o clipă intimidat, neștiind cum s-o regăsească �n această străină pe fata iubită de care s-a despărțit aseară.
Se obișnuise greu cu noua fotografie din vitrină. Nu-i plăcea această Ann care r�dea și mai ales nu-i plăcea capul lăsat pe spate, cu acel gest recent al ei de ilaritate, ce părea că spune: "E rulant, e rulant".
Trecea �nsă ca de obicei de c�teva ori pe zi pe acolo și, �ncetul cu �ncetul, se familiarizase cu noul obraz al lui Ann, cu rochia ei, cu pălăria ei largă de pai și �n cele din urmă cu acel r�s, care nu i se mai părea străin, ba chiar avea impresia că vine din cele mai vechi amintiri ale dragostei lor, r�sul lui Ann �n zilele fericite de la Sibiu.
Vitrina fotografului se schimba �n fiecare săptăm�nă, și acum Paul aștepta cu o dublă neliniște sf�rșitul ei, căci trebuia să se despartă de o Ann cu care �ntre timp se �mprietenise și trebuia �n același timp să aștepte o nouă Ann, pe care nu o cunoștea �ncă și care nici nu era sigur că va veni.
S�mbătă noaptea, răm�nea t�rziu �n oraș pentru ca să o mai poată privi �ncă o dată și, cum nu mai erau pe stradă dec�t foarte rari trecători, cum la Corso se �nchidea după ora 2, el putea răm�ne �n voie, �n fața vitrinei, să-și ia rămas bun de la această Ann, care a doua zi dimineață nu va mai fi. Luminile erau stinse, și �n semiobscuritatea din vitrină ea părea că-l așteaptă și �i răspunde.
Duminică dimineața, un nou sur�s, o rochie nouă, o eșarfă, o pălărie, un gest �l salutau dintr-o nouă fotografie expusă. C�te fotografii făcuse Ann? Și de ce at�t de multe? Paul nu-i cunoscuse p�nă atunci pasiunea de a se fotografia, și �n afara c�torva poze de amator, făcute mai ales �n excursii, și a c�torva mici poze de legitimație, făcute pentru pașaport, nu avea de la ea nicio fotografie.
Era desigur o pasiune nouă, un capriciu recent și, poate mai mult dec�t at�ta, o socoteală, o măsură de prevedere cu prilejul plecării. �ntr-adevăr, Ann devenise �n ultima vreme o "figură" �n viața Bucureștiului, o "apariție". Era văzută peste tot, la teatru, la curse, la meciurile de fotbal; rochiile ei erau remarcate, se vorbea despre ea și �i plăcea să se vorbească.
Plec�nd din București pentru mai multă vreme, ea risca poate să iasă din atenția lumii și să piardă mica notorietate mondenă, pe care și-o c�știgase cu greu. Poate că fotografiile lăsate �n urma ei nu aveau alt rost dec�t să-i mențină această notorietate și să �mpiedice uitarea. Era o vitrină care lansa cu at�t mai sigur un portret, cu c�t nu avea nimic ostentativ; niciodată nu se expuneau acolo poze de actualitate sau fotografii politice, din acelea care atrag grupuri �mbulzite de privitori curioși, ci numai fotografii de artă, portrete care păreau expuse nu at�t pentru numele lor, c�t pentru calitatea clișeului și finețea desenului, ceea ce nu le �mpiedica totuși să poarte nume bucureștene din cele mai strălucite, principese, mari artiste, soții de industriași celebri.
�n această varietate de "capete de expresie", Ann �și făcea loc cu simplitate, cu oarecare neglijență parcă, dar pozele ei erau at�t de numeroase și apariția ei �n fiecare nouă vitrină, at�t de regulată, �nc�t Paul se �ntreba cu dezolare dacă nu intra puțin cabotinaj �n insistența ei de a se arăta și de a fi văzută. I se părea uneori că gesturile ei, păstrate at�t de vii, at�t de vorbitoare �n fotografii, devin atitudini de mică vedetă, și o privea atunci cu necaz, cu ostilitate � necaz ce trecea �nsă repede, căci se obișnuia cu noua fotografie și simțea cum, zi de zi, se leagă �ntre el și ea o caldă intimitate.
Altădată, �n vară, n-ar fi lăsat niciun sf�rșit de săptăm�nă fără să plece din București, la mare sau �n munți, dar acum refuza orice invitație, căci avea sentimentul că duminică dimineața avea o �nt�lnire de la care nu poate lipsi, și �ntr-adevăr primul lui drum �n oraș era spre acea vitrină, unde trebuia să găsească � cu c�tă teamă! cu c�tă neliniște! o nouă Ann pentru săptăm�na care �ncepea.
Uneori venea prea devreme, vitrina �ncă nu era gata, și o perdea de p�nză era trasă p�nă jos, ca o cortină, dincolo de care se aranjau noile fotografii. Paul se plimba atunci pe trotuar, �n lung și �n lat, cu un sentiment de nerăbdare și de securitate, cum s-ar fi plimbat �n fața casei lui Ann, �n timp ce ea, sus �n camera ei, s-ar fi �mbrăcat și l-ar fi trimis pe el s-o aștepte �n stradă: sentiment de securitate, fiindcă era sigur că va veni și �n privința aceasta nimic nu-l amenința, dar sentiment de nerăbdare, totuși, fiindcă se �ntreba cum va cobor� ea, ce rochie va purta, c�t va fi de frumoasă.
�ntr-o dimineață cortina de p�nză se ridicase zadarnic: Ann lipsea din vitrină. Paul o căută cu răbdare, la �nceput fără neliniște, cercet�nd portret cu portret, pe urmă alarmat, �nspăim�ntat că ar putea �ntr-adevăr să nu mai fie, să n-o găsească. Ar fi vrut să creadă că e o greșeală sau o glumă, că se ascundea și că va apărea brusc �naintea lui. Ar fi vrut să-i spună ca altădată: "Haide, Ann, �ncetează, ai glumit destul..."
Rămăsese pironit acolo cu un sentiment de surpare: i se părea că o pierde �ncă o dată, că o privește �ncă o dată plec�nd, poate �ntr-adevăr pentru totdeauna.
"Trebuie s-o văd, �și spuse cu glas tare. Trebuie neapărat s-o văd."
Trei zile mai t�rziu era la Liege.
Plecase nebunește �n c�teva ceasuri, cu puținii bani pe care-i găsise �n grabă, cu un pașaport făcut �n ultimul moment, pe ruta cea mai lungă și mai ieftină, prin Polonia și Germania, cu clasa treia, schimb�nd de c�teva ori trenul, aștept�nd prin diverse gări legături complicate pentru Berlin, Koln și Hergenrath și ajuns �n sf�rșit �n plină noapte la Liege, amețit de nesomn și �ncordare.
Tot timpul �și spusese că face o nebunie, că se aruncă �n plin ridicul. Că femeia pe care o caută e definitiv pierdută și că �n orice caz o pierde acum pentru totdeauna, alerg�nd după ea, dar nimic nu-l putea opri din această cursă absurdă, �n care se angajase cu ochii �nchiși.
Avusese un singur moment de ezitare, �n dimineața plecării. Era la Ministerul de Interne, �n cabinetul unui subsecretar de stat, pe care-l cunoștea și pe care venise să-l roage pentru pașaport. Pe perete; deasupra biroului, era un tablou de Ann, un Balcic nisipos, cu c�teva plante aspre, prăfuite, aproape albicioase și cu un singur colț de mare, intens, albastru.
Paul rămăsese cu privirea spre tablou. Ce căuta �n biroul acesta? Cine �l cumpărase și de ce? T�năr �ncă, subsecretarul era cunoscut prin c�teva legături amoroase �n lumea teatrului, despre care se vorbea destul de deschis, și pe care de altfel nici el nu se silea să le ascundă prea mult.
� De ce ai rămas g�nditor? �l �ntrebă pe Paul, lu�ndu-i din m�nă cererea.
Paul nu răspunsese nimic. �i era �nsă greu să-și ia ochii de la semnătura lui Ann, din colțul de jos al tabloului, aproape acoperită de ramă, semnătura ei oblică, măruntă.
Primi �napoi h�rtia rezolvată și se �ntrebă ce să mai facă acum cu ea: totul i se părea inutil, fără sens.
� Te duci la prefectura de poliție. Dau eu �ntre timp un telefon. �n jumătate oră, p�nă ajungi acolo, pașaportul ți-e gata.
Și cum el continua să tacă, privind mereu �n sus spre acel Balcic neașteptat din perete, ministrul �ntoarse și el capul spre tablou, �l măsură cu oarecare surpriză, ca și cum atunci l-ar fi privit �nt�ia oară cu atenție, și pe urmă, revenit din nou spre Paul, �i z�mbi: "Dulce fată, nu?"
Toată călătoria avusese ceva buimăcit: trecea prin țări pe care nu le cunoștea, aștepta legătura trenurilor �n mici orașe de frontieră, privea noaptea de la fereastra deschisă a vagonului, lunga, dezolata c�mpie poloneză, tristă și parcă stearpă �n plină vară, citea �n trecere nume de gări nemțești, cum le-ar fi citit pe cadranul aparatului de radio: Beuthen, Gleiwitz, Breslau. Toate treceau pe l�ngă el, jumătate �n vis, nesigure, stranii și totuși indiferente: undeva departe la capătul drumului, era Ann.
Se oprise �n zori �ntr-un Berlin adormit, deșert, cu străzi largi, depopulate, cu clădiri cufundate �n tăcere, cu statui pompoase, care �n lumina de dimineață aveau ceva ireal, de decor părăsit � un oraș de ipsos, un oraș care părea să fie propria lui machetă, �n mărime naturală, și �n care pașii lui Paul răsunau pe asfalt, rari, unul c�te unul.
Seara o petrecuse la Koln, �n așteptarea ultimului tren, care trebuia să-l ducă �n sf�rșit la Liege. Era obosit, cu ochii ad�nciți de nesomn, neras, cu hainele �n dezordine. "Ce aer de om fugărit", �și spusese, privindu-se �ntr-o oglindă din gară. Avea de altfel impresia că e suspectat din toate părțile, iar peroanele i se păreau �nțesate de agenți și patrule.
Era �n iulie 1934, puțin timp după gravele tulburări ce avuseseră loc de cur�nd �n toată Germania, și, �n halul deplorabil �n care se afla, putea foarte bine să fie luat drept un evadat politic. �ntreg orașul era de altfel �ntr-o tăcere �ncordată de asediu. Trupele de asalt erau de c�teva zile �n concediu silit, iar portul uniformelor � interzis, și acest Koln dezarmat, fără cizme, fără chipiuri, fără drapele, părea un oraș care se preda.
P�nă la graniță �l �nsoțise aceeași atmosferă de panică surdă. Pe culoare se auzeau voci �năbușite, ușa compartimentului se deschidea mereu pentru interminabile controluri și verificări, ieșirile din vagon erau păzite de sentinele. La Aachen, ultimul punct german de oprire, trenul fusese oprit �nainte de gară, și călătorii � cobor�ți �ntr-un dublu cerc de agenți și vameși. Semnale luminoase, șuierături, comenzi scurte, răstite se �ncrucișau �n noapte. Cineva �i luase pașaportul și i-l cerceta cu de-amănuntul, pagină cu pagină.
� De ce vă duceți la Liege?
�ntrebarea �l surprindea.
Nici el nu știa bine de ce se duce acolo. Pentru prima oară, de c�nd plecase, era pus �n fața acestei �ntrebări fără răspuns. Ridică �ncurcat din umeri, gest cu care nu răspundea agentului de poliție, ci propriei lui nedumeriri. Dar tăcerea lui era probabil suspectă, căci agentul aprinse brusc lampa de buzunar și o ridică spre fruntea lui Paul, ca pe o țeavă de revolver. �n bătaia luminii. Paul �nt�lni o privire rece, tăioasă, care �l sfredelea. "Sunt pierdut!", �și zise. Se vedea oprit acolo, �n gara de frontieră, pus sub escortă, trimis poate �napoi la Koln pentru cercetări. Auzise că se fac zilnic sute de arestări la toate punctele de frontieră, pe unde foștii soldați din batalioanele de asalt, scăpați din măcelul de la Munchen, �ncercau să fugă �n haine civile de �mprumut, cu pașapoarte false.
Omul continua să țină lampa lui orbitoare, fixată spre Paul.
"Ar trebui să vorbesc, ar trebui să răspund, tăcerea asta mă va pierde", g�ndi Paul, dar �n același timp se simțea incapabil să articuleze o vorbă, să găsească o explicație.
"Mă duc la Liege ca să văd o femeie pe care o iubesc", g�ndea el, dar cuvintele răm�neau nerostite, ca �n acele groaznice vise �n care �ți simți gura �ncleștată, deși ai vrea să strigi �n ajutor, să chemi. Era acum așa de aproape de Ann (58 de kilometri p�nă la Liege, �și aminti �nfiorat), și totuși mai departe ca niciodată.
� Es geht, schon 10, mormăi agentul și, cu un gest cu totul neașteptat, stinse lampa și �i �napoie pașaportul, trec�nd mai departe.
Abia mai t�rziu, c�nd zări primul chipiu de vameș belgian și auzi primele cuvinte franțuzești, Paul �și reveni din tensiunea acelei teribile clipe.
De afară se auzeau voci cordiale, pași calmi, puțin somnoroși, pe peron. "Sunt �n Belgia", �și zise ca la capătul unui coșmar din care se trezea. Se uită lung la dreptunghiul de tuș roșu, umed �ncă, pe care-l imprimase pe pașaportul lui un funcționar: "Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers."
Ann nu era la Liege. Plecase de c�teva zile, nu se știa bine unde. La pavilionul rom�nesc nimeni nu-i putea da o informație sigură.
"�n ziua de 15 am inaugurat pavilionul, �n ziua de 16 ea a plecat", �i spusese lui Paul unul din colegii lui Ann, rămas la Liege să supravegheze c�teva lucrări �nt�rziate.
"Unde a plecat? Cine știe? Poate la Bruxelles, poate undeva la mare. Era moartă de oboseală. �n ultimul timp, muncise zi și noapte. �ntreabă oricum la hotel."
Nici la hotel nu se știa mai mult. Ann plecase fără adresă.
"Se �ntoarce sigur, �l asigură portarul pe Paul. Mi-a spus să-i păstrez corespondența. De altfel a lăsat aici o valiză și o cutie �ntreagă cu tuburi și culori."
Nici bani nu mai avea destui, pentru a pleca mai departe, la Bruxelles, să o caute și nici nu i se părea posibil să o găsească acolo, �ntr-un mare oraș necunoscut, unde de altfel era cu totul neprobabil că se află. Singurul lucru cuminte era să aștepte pe loc, la Liege, unde cel puțin era sigur că va reveni și unde, �n așteptarea ei, erau at�tea lucruri de văzut, �n acest oraș �n care Ann trăise c�teva săptăm�ni și care �i păstra poate �n nenumărate lucruri mici amintirea. Erau străzi pe care se plimbase ea, erau vitrine la care se oprise, emoționante vitrine de provincie belgiană cu vagi ambiții de lux � Parisul nu e departe! - dar cu ceva onest, greoi, puțin st�ngaci, �n lipsa lor de fantezie.
Desigur, �n serile de ploaie, de-a lungul acestei Meuse domolite, care curge prin mijlocul orașului, Ann se plimbase singură, cum �i plăcea să facă altădată la București, �n trench-coat, cu capul gol, cu m�inile �n buzunar.
După o astfel de ploaie, Paul zări �ntr-o zi pe un zid, de pe care apa dezlipise ultimele afișe de spectacole, un afiș mai vechi, �ngălbenit, pe jumătate rupt: "Salle Communale, 26 Juin 1934, Clothilde et Alexandre Sacharojf, grand recital de danse" 11. Fără �ndoială, Ann fusese la acest recital, ea care, nepăsătoare pentru muzică, păstra �n schimb pentru dans mai mult dec�t o pasiune de spectator, un fel de nostalgie ascunsă, care o făcea să regrete că �n loc de pictură n-a avut curajul, să se apuce la timp de dans. Era ceva �n ea care o chema spre scena deschisă, spre lumina de rampă, spre aplauze� Fără �ndoială, Ann fusese la acel recital, și Paul rămăsese multă vreme, g�nditor �n fața afișului care deschidea deodată viziunea unei seri de spectacol, și nu o seară abstractă, nesigură, pierdută �ntre altele o mie, ci o seară precisă, care purta un nume, o dată � miercuri 26 iunie 1934, la orele 8,30 precis, seară pe care o putea desprinde din timpul petrecut de Ann departe de el și o putea retrăi după at�ta vreme.
Jurnalele de actualități care rulau �n săptăm�na aceea la cinematografele din Liege erau �n cea mai mare parte dedicate expoziției și mai ales serbărilor de inaugurare. Paul le văzu pe fiecare, de c�teva ori, cu aviditate, căci erau �n ele c�teva scurte apariții ale lui Ann, prinsă �n trecere de obiectivul reporterului, apariții at�t de repezi �nsă, �nc�t, abia zărită, Ann se și pierdea, ca și cum s-ar fi rătăcit �n mulțime. �ntr-unul din aceste jurnale � căci Fox, Paramount, Pathe prezentau fiecare �n mod diferit ceremonia de inaugurare � silueta lui Ann răm�nea totuși c�teva clipe destul de distinct �n primul plan, dar cu capul �ntors �n altă parte, �n așa fel �nc�t Paul era tentat să o strige, să-i facă semn, ca și cum ar fi fost posibil ca ea să-l audă, să �ntoarcă deodată privirea spre el și să-l vadă. De departe se vedeau venind, �ntr-un grup de uniforme de fracuri, regele Leopold și regina Astrid și, pe măsură ce grupul regal se apropia, Ann ridic�ndu-se pe v�rfuri �ntorcea și mai mult capul spre dreapta, probabil ca să vadă mai bine.
Peste c�teva zile, sosi cu �nt�rziere jurnalul Eclair �n care din �nt�mplare vizita regelui și a reginei la pavilionul rom�nesc era mai lung filmată. Aici Ann se vedea destul de bine, rezemată de panoul ei, gata parcă să dea explicații. Regina Astrid se oprea puțin �n trecere �n fața panoului și părea că-i z�mbește lui Ann: rochiile lor albe, una l�ngă alta, luminau �ntreg ecranul. Totul nu ținea mai mult de c�teva secunde, dar imaginile erau at�t de clare și luate �n plin, din față, �nc�t Paul avea timp să o privească drept �n ochi.
Panoul pictat de Ann acoperea aproape �n �ntregime peretele din fund al pavilionului. Fusese lucrat de-a dreptul pe zid, pe tencuiala udă, lucru pe care, după c�te știa Paul, ea nu-l mai �ncercase niciodată p�nă atunci. Erau două peisaje, un peisaj de sonde și un peisaj de c�mp, despărțite de o apă ce curgea la mijloc, ca o linie de hotar.
� A avut noroc, �i spunea lui Paul pictorul pe care-l găsise la pavilion și care-l conducea prin expoziție. A avut mare noroc. Să pictezi o apă �n frescă e curată nebunie. Și uite că ei i-a reușit. Vezi ce ad�ncime are, ce claritate!
�ntr-adevăr, totul era �n lucrarea lui Ann mai sigur, mai decis dec�t �n maniera ei obișnuită. C�teva detalii de peisaj, niște flori de c�mp, un grup minuscul de vite, �n depărtare, aminteau �ncă desenul ei mărunt ca un joc glumeț de peniță, dar liniile mari ale panoului, sondele negre, țărăncile din primul plan erau pictate robust, cu o liniște potolită. Culorile lui Ann, care �n tablourile ei aveau ceva violent metalic, se stingeau pe zid și, fără să devină palide, erau calme.
Paul venea �n fiecare zi la pavilion, �n speranța că va găsi vești. Era acolo un birou de recepție, un fel de sală de lectură unde se primeau ziare din țară și corespondența. �ntr-o zi recunoscu pe o carte poștală scrisul lui Ann: era o ilustrată trimisă colectiv "băieților" de la pavilion, cu salutări de la Ostenda. �Suntem �n trecere, vreme splendidă, ce se mai aude pe la voi?" L�ngă semnătura lui Ann mai era o semnătură indescifrabilă, dar vizibil bărbătească.
� Cine e? �ntrebase Paul.
� Dănulescu, arhitectul, nu-l cunoști? A plecat cu el. Mi se pare că ți-am spus. Cu mașina lui.
Nu avu curajul să �ntrebe mai mult. Ce �nsemna "a plecat cu el"?
Formula era oribilă. I se părea totuna cu "trăiește cu el", "se culcă cu el".
Nu avu curajul să �ntrebe și de altfel nu mai era nimic de �ntrebat. Totul era �n sf�rșit clar. �nțelegea acum și plecarea ei din București fără niciun cuv�nt de rămas bun, ba �nțelegea și simplul fapt al participării ei la expoziția de la Liege, unde desigur n-ar fi fost chemată și nu i s-ar fi �ncredințat o lucrare de așa de mare răspundere � era prea t�nără și prea lipsită de experiență - dacă n-ar fi fost "protejata" lui Dănulescu, arhitectul, care se ocupase și condusese decorația interioară a pavilionului.
Acum, privind din nou, dar cu alți ochi, panoul semnat de Ann, �și dădea seama de unde venea marea diferență față de stilul ei obișnuit.
�ntr-adevăr, nu agitata Ann pe care o cunoștea el pictase acest panou. Dacă desenul era ferm, și culorile calme, era pentru că un bărbat intervenise acolo și luase �n m�na lui puternică m�na ei grăbită, conduc�nd-o atent pe toată �ntinderea peisajului, cum ar fi condus pe o h�rtie de caiet o m�nă de copil care ține str�ns �ntre degete creionul, dar nu știe să scrie.
Și ca și cum ar fi lipsit un ultim indiciu pentru evidența lucrurilor, Paul găsi �n aceeași sală de lectură, �ntr-o revistă belgiană de artă, apărută �n număr festiv, cu prilejul expoziției, un articol al lui Dănulescu despre Pictura murală �n mănăstirile rom�nești, cu c�teva planșe și reproduceri, �n care cele mai insistent prezentate erau frescele de la Snagov și cu deosebire acea "cobor�re de pe cruce", pe care, cu ani �n urmă, i-o arătase Ann �n mica mănăstire de pe malul lacului. �ntr-o fotografie mărită, de detaliu, era reprodus bătr�nul din planul al doilea, care �și m�ng�ia barba cu acel gest �ngrijorat, pe care Ann �l numise un gest "laic" și pe care acum Dănulescu �l remarca și el �n articolul său.
Era imposibil să fie o coincidență și era cu at�t mai puțin posibil ca Ann să-i fi revelat ea arhitectului, specialist reputat �n pictură murală, acest detaliu. Mult mai de crezut era că el i-l arătase cel dint�i, dar �n acest caz Ann și Dănulescu se cunoșteau de foarte multă vreme, și legătura lor era probabil veche, mai veche dec�t ceea ce p�nă atunci crezuse că fusese dragostea lui cu Ann.
Se simțea trădat, mințit p�nă departe, �n cele mai vechi amintiri., �n aceeași zi plecă din Liege �napoi spre țară.
Venise toamna, ultimii �nt�rziați se �ntorceau din călătorie. Bucureștii căpătau un aer �nfrigurat de �nceput de stagiune, teatrele, concertele, expozițiile de pictură se deschideau pe r�nd, Ann �nsă nu se arăta pe nicăieri. Desigur, se afla �n București mai ales acum, după ce expoziția de la Liege se �nchisese, dar Paul n-o �nt�lnise niciodată. E adevărat că el ieșea rar, și serile mai ales, obosit de tribunal, le petrecea �n casă, citind, ascult�nd muzică, fără niciun entuziasm nici pentru lectură, nici pentru muzică, dar bucuros că avea astfel un pretext să nu iasă din casă și să nu vadă pe nimeni. Avea uneori nostalgia unei vieți de profesor, la un liceu de provincie, undeva, �ntr-un t�rg depărtat, fără drum de fier, fără ziare, juc�nd cel mult șah cu profesorul de fizico-chimice, un fel de celibatar �nrăit de singurătate.
Trecuse �ntr-o seară din �nt�mplare prin fața casei lui Ann și, mai mult din obișnuință dec�t din curiozitate, ridicase privirea spre ferestrele ei: erau luminate. "E acasă", g�ndise Paul, dar liniștit, fără emoție și fără dorința de a o vedea, cum ar fi spus "plouă" sau "e t�rziu".
Treceau zile �ntregi fără niciun g�nd pentru ea, fără nicio amintire, totul i se părea depărtat, stins, căzut pentru totdeauna �n uitare. La birou, telefonista �i spunea uneori: "A �ntrebat cineva de dumneata; o voce de doamnă; n-a vrut să spună cine e", și el nici măcar nu se ostenea să facă presupuneri. "Poate Ann? Da, poate Ann. Ei și?"
Totuși, i se �nt�mpla să se trezească noaptea din somn, cu numele ei pe buze � și simțea atunci, ca o durere ascuțită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună și simțea că orice re�ntoarcere spre trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără știrea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.
Primise odată la birou vizita unui director de casă de filme și, �n timp ce discutau un apel fiscal ce trebuia introdus, Paul �l �ntrerupse deodată, străfulgerat de un g�nd;
� Ce faceți dumneavoastră cu jurnalele sonore vechi?
Omul, fără să �nțeleagă ce legătură avea această �ntrebare cu procesul lui, răspunse nedumerit:
� Pe unele le trimitem �napoi la centrală. Cele mai multe răm�n la noi �n depozit. După un an, doi, le distrugem.
� Ai putea. Dumneata să-mi găsești un jurnal Eclair de astă-vară, din iulie? Cel cu expoziția de la Liege? Și dacă-l găsești, ai putea să-l proiectezi pentru mine, undeva, �ntr-o sală?
� Asta e foarte ușor. Avem sala noastră de proiecție. Numai să găsim filmul �n depozit. Dacă e din iulie, s-ar putea să fie pe undeva prin provincie. Sunt unele t�rguri �n care trimitem, pe nimica toată, se �nțelege, jurnale vechi de c�teva luni, ba chiar de un an�
Paul rămase pe g�nduri; dacă filmul era �n București o putea revedea �n chiar acea zi pe Ann, dar dacă era trimis �n provincie, planul lui cădea. Fusese așa de aproape de a-l realiza, �nc�t acum, c�nd nu mai era sigur de el, avea senzația că pierde o �nt�lnire de mult fixată cu Ann.
� Uite ce te rog, �i spuse clientului său. Telefonează imediat la depozit să se caute filmul. Dacă se găsește, aș vrea să-l văd chiar astăzi. Dar dacă e �n provincie, să se cerceteze �n ce oraș anume și la ce cinematograf. Iartă-mă, e un lucru pe care nu ți-l pot explica, dar trebuie neapărat să văd filmul ăsta, oriunde ar fi.
Era �ntr-adevăr hotăr�t să plece �n provincie, oriunde, și �ntr-o clipă �și și făcuse �n g�nd pregătirile de plecare (un proces de am�nat a doua zi, două scrisori de dictat �n grabă dactilografei�), dar i se telefonase peste un sfert de oră că jurnalul care-l interesa fusese găsit �n depozit și că poate să-l vadă după-masă la ora 4.
Sala de proiecție era �n piața Sf�ntul Gheorghe, �ntr-o cameră mică de la etajul al cincilea, cu ferestrele astupate și cu tavanul scund, o adevărată cutie cubică, �n care aparatul de proiecție făcea un zgomot exagerat de uzină sau de avion. Paul trebuise să vadă mai �nt�i sf�rșitul unui film care era proiectat pentru c�țiva proprietari de cinematografe din provincie, veniți la București ca să angajeze filme pentru "stagiunea de iarnă" 1934-1935. Era o comedie de aventuri, Bolero, cu Carole Lombard și George Raft, din care nu �nțelese nimic. C�nd se facu lumină, cei c�țiva spectatori �l priviră bănuitori ca pe un nou concurent, și suspiciunea lor deveni și mai �ngrijorată c�nd, fiind chemați �n biroul directorului, ca sa discute condițiunile contractului, �l lăsară pe el acolo, poate � se temeau ei � ca să vadă un film special, o "bombă a stagiunii", care nu era arătat dec�t, �n mare taină, cumpărătorilor cu protecție.
Paul rămase singur numai cu operatorul, luminile se stinseră din nou, și după c�teva tremurături imaginea se fixă �n sf�rșit pe ecran, și vechiul jurnal de actualități, văzut �n iulie la Liege, reapăru pe p�nză, parcă mai puțin fastuos ca atunci, căci pelicula era uzată, imaginea neclară și mai ales ecranul mult mai mic, aproape jumătate c�t un ecran normal de spectacol. Scenele jurnalului se succedau uitate; Sir John Simon, ministrul de externe al Marii Britanii, �nt�mpină �n gara Londra pe domnul Louis Barthou, ministrul de externe al Franței� Greva din San Francisco ia proporții. Majoritatea uzinelor și fabricilor sunt �nchise. Numărul total al greviștilor este de 150 000� Funeraliile ambasadorului Dogvalevski la Paris. Rămășițele păm�ntești ale diplomatului sovietic sunt incinerate la crematoriul Pere Lachaise� Cancelarul Dolfuss formează un nou guvern, larg remaniat� Inaugurarea expoziției de la Liege� O vedere generală a pavilioanelor, poarta principală de intrare, sosirea cortegiului regal, trecerea pe aleea principală, pe urmă deodată Ann, Ann rezemată de panoul ei, Ann primind z�mbetul reginei Astrid, rochiile lor albe, una l�ngă alta.
Singur �n sala de proiecție, foarte aproape de acel ecran, nu mai mare dec�t o fereastră, Paul o privea pe Ann �n ochi, fără emoție �nsă. Dacă i-ar fi putut vorbi, dacă l-ar fi putut auzi, i-ar fi spus liniștit: Te voi uita, Ann, te voi uita, vreau să te uit.
�n noiembrie, �n sala Dalles, se deschidea expoziția de pictură a lui Ann. Afișe albe, sobru tipărite, dar răsp�ndite peste tot, anunțau cu mult �nainte vernisajul. Pe toate zidurile, pe toate placardele de publicitate era numele lui Ann: "10 noiembrie � 10 decembrie. Expoziție de pictură. Ulei, acuarelă, guașe".
Paul trecea pe l�ngă acele afișe silindu-se să nu le vadă. I se părea că fiecare din ele �l cheamă. Altădată avea o copilăroasă m�ndrie să vadă numele acela iubit �n jurnale, �n vitrine, pe ziduri. Acum i se părea o indiscreție, un abuz � și �ntr-adevăr niciodată poate nu se făcuse pentru o expoziție de pictură at�ta reclamă.
Cu c�teva zile �nainte, primise acasă prin poștă o invitație pentru vernisaj. Textul tipărit anunța vernisajul pentru ora 11, dar Ann adăugase cu m�na ei: "dar nu e interzis să se vină mai devreme". Erau, după at�tea luni de tăcere, primele cuvinte pe care le primea din partea ei.
Era hotăr�t să nu se ducă la expoziție și �n niciun caz la vernisaj. Un moment, se g�ndise chiar să plece din București, dar se răzg�ndi: nu voia să-și dea lui �nsuși impresia că fuge.
�n dimineața vernisajului, rămase �n casă să studieze un dosar, pe care �ntr-adins �l luase cu el de la birou. Era o zi de noiembrie, udă, plumburie, care trăgea la lene. Minutele treceau �ncet, desfăcute. Deschise fereastra și lăsase să intre �n odaie aerul acelei reci dimineți, ploaia, mirosul de frunze căzute�
Telefonul sună, și Paul �l lăsă să sune c�tăva vreme.
�i era lene să răspundă: nu aștepta pe nimeni. Ridică t�rziu receptorul și rămase �nmărmurit: era vocea lui Ann.
� Nu vii? Nu vrei să vii? Te rog, vino. Nu pot pleca de aici, e at�ta lume, dar te aștept, Paul, te aștept, �nțelegi? Tu �mi aduci noroc dacă vii�
Paul ridică descurajat din umeri. Ann făcea apel la vechile lor superstiții, la tot ce era mai dezarmat �n el, mai puțin pregătit să reziste: "Tu �mi aduci noroc dacă vii�"
La Dalles, se oprise �n pragul primei săli, căut�nd-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria �n m�nă și se jena să intre: o rumoare de voci, de r�sete, de exclamații, un foșnet de rochii și blănuri �l ținea acolo �n prag, puțin amețit, puțin �ncurcat, �ntreb�ndu-se dacă nu mai e timp să se �ntoarcă.
Ann �l zărise �nsă din fundul sălii și �i făcuse semn cu m�na s-o aștepte. Venea spre el făc�ndu-și loc cu greu �ntre grupurile care �i barau drumul, fără să ceară scuze celor de care �n trecere se lovea, și uit�ndu-se mereu �nainte, spre Paul, cu o sclipire intensă �n ochi, ca și cum ar fi vrut să-l strige.
� De ce-ți sunt m�inile ude? Ai venit prin ploaie? Ai venit pe jos? De asta ai �nt�rziat, nu? Credeam că n-ai să vii. Mereu mă uitam spre ușă. Mi-a fost așa de frică, Paul, că n-ai să vii! S-ar fi putut, spune, s-ar fi putut să nu vii?
El o privea fără să răspundă: o privire grea, care nu punea �ntrebări. "E aici, e l�ngă mine", �și repeta �n g�nd, mirat că nimic �n el nu tresare.
Ar fi vrut parcă să transmită vestea �ntoarcerii p�nă departe, spre toate oribilele lui amintiri de p�nă atunci și pe care, deși Ann era acolo, l�ngă el, le simțea �ncă vii, ca acele avanposturi pierdute, care multă vreme, după ce bătălia a luat sf�rșit, continuă să răm�nă treze, la p�ndă, pentru că vestea n-a ajuns �ncă p�nă la ele.
Ann �l luă de braț și �l trase după ea, �n vestibul.
� Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, �n ploaie, vrei?
� Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să răm�i aici. E vernisajul tău.
� O! vernisajul meu! spuse ea cu un gest de nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, �nțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, p�nă la marginea trotuarului, unde se opri �n fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu �n broască, din cauza ploii probabil. De la volan �l strigă pe Paul, care rămăsese pe treptele de piatră de la intrare, urmărind-o nedumerit cu privirea.
� Nu vii?
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, c�țiva privitori urmăreau scena intrigați. "Totul durează prea mult", �și spuse Paul, g�ndindu-se la c�te se vor spune �n urma lor. �ntr-o clipă fu l�ngă Ann, trăg�nd cu putere portiera după el.
� Ce e cu mașina asta?
� Ea mea. O rablă.
� De unde o ai?
Ann �ntoarse capul spre el, fără să piardă �nsă controlul volanului. Alergau �n sus, spre Piața Romană, pe bulevardul aproape pustiu �n acea duminică ur�tă de noiembrie.
� Asta e singura ta �ntrebare? E prima pe care mi-o pui, Paul.
� Și ultima. Nu am nimic să te �ntreb.
Ann fr�nă scurt. Mașina se opri greu, patin�nd pe pavajul ud, și se lovi cu aripa dreaptă de marginea trotuarului. Ann �și luase descurajată m�inile de pe volan. Privea drept �nainte prin parbrizul, pe care picăturile de ploaie alunecau �n mici fluvii grăbite. C�teva clipe nu se auzi �ntre ei dec�t zgomotul ritmat al ștergătorului de ploaie, pe geam. Pe urmă, Ann �și ridică ochii spre Paul, cu acea �ntoarcere decisă de privire pe care o avea �n momentele ei grave.
� Poate că am făcut rău că te-am chemat, Paul. Poate că �ntr-adevăr totul s-a sf�rșit. Dar pentru că ai venit, pentru că ești aici, te rog să răm�i și să taci. Vreau să te știu l�ngă mine. M�ine, dacă vrei, peste un ceas, dacă vrei, ne vom despărți. Dar acum, taci�
Pornise mai departe. Bătea prin geamul deschis de l�ngă volan un v�nt rece, umed, care-i arunca lui Ann �n față rare picături de ploaie; ea le lăsa să se prelingă pe obraji, pe frunte, fără să le șteargă, poate fără să le simtă. M�inile erau am�ndouă �ncordate pe volan, cu o tensiune exagerată de mare cursă. Acele indicatoarelor oscilau nervos, neliniștit. Indicatorul de viteză se zbătea pe cadran �ntre 80 și 90 de kilometri. �n dreapta și in st�nga, teii desfrunziți de pe șosea goneau fumurii, cețoși. Departe, dincolo de Băneasa, era un miros de c�mp răvășit de ierburi ude, de păm�nt răscolit p�nă �n rădăcini. Ploaia se lărgea acolo, mai puțin grăbită ca �n oraș, mai calmă, răbdătoare. Zgomotul motorului nu acoperea cu totul foșnetul ei mărunt, ca o voce apropiată de pădure.
Lăsaseră de mult �n urmă aeroportul adormit, cu hangarele oblonite, stațiunea de radiodifuziune, pădurea de la Otopeni, drumul spre Snagov. Șoseaua se desfășura lucioasă �naintea lor, �n plin c�mp. Aburi albicioși pluteau jos pe păm�ntul negru, ca niște nori căzuți, �ncerc�nd inutil să se ridice� �n zare, griul acelei zile de noiembrie cobora spre un albastru fumuriu, fără transparență.
Paul �ntoarse capul spre Ann. Uitase că e l�ngă el. Toată acea cursă prin ploaie avea un gust de trezire tulbure din somn.
Ann �și mușca buza de jos, cu un gest de �ncordare pe care Paul nu-l recunoștea. "E un gest recent � g�ndi el � un gest de volan". Nicio tresărire pe obrazul ei: ochii, doar, puțin dilatați de atenție, fruntea �nclinată �nainte, ceva intens și totuși absent �n figura ei palidă.
Abia atunci observă că era fără mantou pe ea, cu capul gol, cu g�tul deschis, așa cum plecase din sala de expoziție, �ntr-un taior maro ("De c�nd se �mbracă �n maro?"), cu o vagă eșarfă care-i flutura pe umeri, udă de ploaie.
� Ar fi timpul să ne �ntoarcem, Ann.
Ea �ncetini mersul, mai �naintă nedecisă c�tva timp, și pe urmă opri. �și culcă fruntea pe volan și rămase așa, cu brațele căzute, cu părul resfirat �n v�ntul rece, care continua să bată domolit, acum, c�nd se opriseră pe loc.
Paul o ridică cu greu, �i luă Capul �n m�ini și-l �ntoarse spre el: Ann avea ochii �nchiși pe jumătate, cu o privire stinsă, buzele vinete, m�inile reci.
� Ce e cu tine? Ți-e Irig? Ți-e rău?
� Nu, spuse ea șoptit. Aș vrea să pl�ng.
� Ei bine, pl�ngi, o �ncurajă el și o trase mai aproape culc�nd-o pe pieptul lui și acoperind-o cu brațul drept, cum i-ar fi pus pe umeri un șal. Pl�ngi dacă vrei, hai, pl�ngi.
�n mica mașină albastră, oprită singură pe șosea, �n plin c�mp, Ann pl�ngea zguduit, copilărește, cu sughițuri.
De fapt nu se schimbase nimic, și revenirea lui Ann nu era o revenire. Un capriciu, o mică nebunie, poate și mai puțin dec�t at�t� "Fugită �n dimineața vernisajului, ca o mireasă �n noaptea nunții", se glumea printre pictori. Adevărul e că lăsase �n urma ei o sală plină cu invitați și că brusca ei plecare provocase acolo nesf�rșite comentarii intrigate. �ntr-o cronică mondenă de a doua zi, se spunea că lipsa lui Ann de la propriul ei vernisaj era o "�nc�ntătoare fantezie, pe care un artist sigur de simpatiile publicului poate �n definitiv să și-o permită". "Cu at�t mai mult � adăuga malițios cronicarul � cu c�t majoritatea lucrărilor expuse au fost reținute din primul moment."
Tot ce făcea Ann acum � observă Paul � era menit să devină subiect de publicitate. "Și nici măcar nu-i displace", clătina el din cap. Avea groaznica bănuială că acea plecare din plin vernisaj, ea o pregătise din timp, ca să intrige lumea, ca să deștepte curiozitatea, ca să aducă o "notă originală" �n programul prea banal al unei deschideri de expoziție.
Totuși, revenise �n zilele următoare să o vadă. Ceva se schimbase de c�nd știa că fotografia aceea din vitrină e acolo. Avea sentimentul că e mai puțin singur �n acest oraș, care i se păruse at�t de pustiu p�nă atunci. Dimineața, plec�nd la lucru, ducea cu el acea confuză senzație de nerăbdare, din zilele �n care avea fixate o �nt�lnire, o plecare sau un concert de mult așteptat. Trecea prin fața vitrinei de c�teva ori pe zi, uneori fără curajul de a arunca mai mult dec�t o privire grăbită spre fotografia lui Ann, căci se temea să nu se observe insistențele lui - mai ales la orele de seară, c�nd cafeneaua de peste drum era plină de oameni, iar la mesele de pe trotuar erau at�ția cunoscuți, actori, pictori și scriitori � dar alteori, oprindu-se din mers, ca și cum abia �n clipa aceea ar fi descoperit-o, cu, totul din �nt�mplare, și răm�nea multă vreme să o privească. Recurgea la tot felul de trucuri, care să-i mascheze neliniștea și să-i dea opririi lui �n fața aceleiași vitrine un aer �nt�mplător, un aer normal, și niciunul din aceste trucuri nu i se părea prea naiv, nici banul pe care simulezi că l-ai pierdut și te oprești să-l cauți, nici carnetul scos din buzunar pentru a �nsemna �n el un lucru pe care tocmai ți l-ai amintit, nici privirea vagă cu care aștepți la un colț de stradă să treacă o trăsură goală.
Revenea de fiecare dată cu puțină teamă, teama că �ntre timp fotografia a fost scoasă din vitrină și �nlocuită cu o fotografie străină, și era aceeași teamă, aceeași emoție cu care, c�nd Ann era �n București, urca scările spre apartamentul ei, �ntreb�ndu-se dacă o va găsi sau nu acasă.
Sur�sul din vitrină �l chema �nsă de departe, liniștitor, neschimbat. Era un sur�s aburit, trist, care parcă nu avea curajul să se deschidă mai mult. Era o Ann care �l privea cu o clătinare obosită din cap, cu o ridicare descurajată din umeri, parcă i-ar fi spus: "La ce bun să-ți spun: tot n-ai să crezi, tot n-ai să �nțelegi�"
�ntr-o dimineață, Paul rămăsese �ncremenit pe trotuar: fotografia nu mai era �n vitrină. Cu o seară �nainte fusese �ncă acolo � o văzuse el � dar peste noapte totul se schimbase. O nouă serie de poze apăruseră dincolo de geam, c�teva fotografii de mireasă, un t�năr ofițer �n mare ținută, mai mulți copii bucălați, tot felul de figuri necunoscute, care schimbau �ntre ei priviri, z�mbete și saluturi. Paul le privea �ntrebător, jenat, cu expresia de căutare �ncurcată, pe care o ai c�nd deschizi ușa unui compartiment de tren și �ntrerupi, cu intrarea ta neașteptată, atmosfera de familie ce s-a creat acolo după c�teva ceasuri de voiaj �n comun.
"Nu mai e niciun loc liber", spune tăcerea ostilă care deodată se face �n jurul tău � și parcă același lucru �l spuneau acum fotografiile din vitrină, surprinse de privirea lui, care insista. Era gata parcă să-și ceară scuze (iertați-mă, e o greșeală, căutam pe cineva), era gata să se desprindă de acolo, deși �i era at�t de greu să renunțe, c�nd din dreapta vitrinei, ca și cum p�nă atunci s-ar fi ascuns de el, abia țin�ndu-și r�sul, și acum i-ar fi sărit de g�t cu o explozie de veselie și de tandrețe, răsări chipul lui Ann, un nou chip al ei, at�t de diferit de cel pe care �l lăsase acolo �n ajun, �nc�t nu era de mirare că nu-l recunoscuse din primul moment.
Tot astfel i se �nt�mpla mai demult să vină la ea acasă și, sun�nd, ușa să se deschidă singură, trasă parcă de o m�nă nevăzută; trecea pragul, o striga pe Ann, o căuta �n toate odăile, și abia t�rziu de tot ea izbucnea cu o săritură din colțul �n care p�nă atunci se ascunsese, mai ales �n zilele �n care purta o rochie nouă și voia să-i facă surpriza de a i-o arăta lui cel dint�i.
Purta și acum, �n fotografie, o rochie nouă, de mătase imprimată, cu un desen de floare mică, iar pe cap avea o pălărie de pai deschis, aproape alb, care se confunda cu blondul părului, pălărie cu boruri mari, ca pentru soare, la c�mp. Totul era foarte t�năr, foarte de dimineață, dar era ceva senzual �n brațele ei albe, �n g�tul ei gol, dezgolit și mai mult de mișcarea capului lăsat puțin pe spate, parcă pentru a r�de �n voie, căci �n noua fotografie r�dea, cu un r�s deschis, liber.
Era o Ann cu totul deosebită de cea din ajun, care �n puloverul negru semăna cu un băiat rămas pe g�nduri. De multe ori �l neliniștise pe Paul prin ușurința ei de a deveni o nouă ființă.
Era de ajuns să-și schimbe coafura sau să se �mbrace �ntr-o culoare nouă pentru ca ceva să pară ad�nc schimbat �n ea, p�nă departe �n privire. Erau nenumărate Ann posibile, și �n fața fiecăreia din ele Paul răm�nea o clipă intimidat, neștiind cum s-o regăsească �n această străină pe fata iubită de care s-a despărțit aseară.
Se obișnuise greu cu noua fotografie din vitrină. Nu-i plăcea această Ann care r�dea și mai ales nu-i plăcea capul lăsat pe spate, cu acel gest recent al ei de ilaritate, ce părea că spune: "E rulant, e rulant".
Trecea �nsă ca de obicei de c�teva ori pe zi pe acolo și, �ncetul cu �ncetul, se familiarizase cu noul obraz al lui Ann, cu rochia ei, cu pălăria ei largă de pai și �n cele din urmă cu acel r�s, care nu i se mai părea străin, ba chiar avea impresia că vine din cele mai vechi amintiri ale dragostei lor, r�sul lui Ann �n zilele fericite de la Sibiu.
Vitrina fotografului se schimba �n fiecare săptăm�nă, și acum Paul aștepta cu o dublă neliniște sf�rșitul ei, căci trebuia să se despartă de o Ann cu care �ntre timp se �mprietenise și trebuia �n același timp să aștepte o nouă Ann, pe care nu o cunoștea �ncă și care nici nu era sigur că va veni.
S�mbătă noaptea, răm�nea t�rziu �n oraș pentru ca să o mai poată privi �ncă o dată și, cum nu mai erau pe stradă dec�t foarte rari trecători, cum la Corso se �nchidea după ora 2, el putea răm�ne �n voie, �n fața vitrinei, să-și ia rămas bun de la această Ann, care a doua zi dimineață nu va mai fi. Luminile erau stinse, și �n semiobscuritatea din vitrină ea părea că-l așteaptă și �i răspunde.
Duminică dimineața, un nou sur�s, o rochie nouă, o eșarfă, o pălărie, un gest �l salutau dintr-o nouă fotografie expusă. C�te fotografii făcuse Ann? Și de ce at�t de multe? Paul nu-i cunoscuse p�nă atunci pasiunea de a se fotografia, și �n afara c�torva poze de amator, făcute mai ales �n excursii, și a c�torva mici poze de legitimație, făcute pentru pașaport, nu avea de la ea nicio fotografie.
Era desigur o pasiune nouă, un capriciu recent și, poate mai mult dec�t at�ta, o socoteală, o măsură de prevedere cu prilejul plecării. �ntr-adevăr, Ann devenise �n ultima vreme o "figură" �n viața Bucureștiului, o "apariție". Era văzută peste tot, la teatru, la curse, la meciurile de fotbal; rochiile ei erau remarcate, se vorbea despre ea și �i plăcea să se vorbească.
Plec�nd din București pentru mai multă vreme, ea risca poate să iasă din atenția lumii și să piardă mica notorietate mondenă, pe care și-o c�știgase cu greu. Poate că fotografiile lăsate �n urma ei nu aveau alt rost dec�t să-i mențină această notorietate și să �mpiedice uitarea. Era o vitrină care lansa cu at�t mai sigur un portret, cu c�t nu avea nimic ostentativ; niciodată nu se expuneau acolo poze de actualitate sau fotografii politice, din acelea care atrag grupuri �mbulzite de privitori curioși, ci numai fotografii de artă, portrete care păreau expuse nu at�t pentru numele lor, c�t pentru calitatea clișeului și finețea desenului, ceea ce nu le �mpiedica totuși să poarte nume bucureștene din cele mai strălucite, principese, mari artiste, soții de industriași celebri.
�n această varietate de "capete de expresie", Ann �și făcea loc cu simplitate, cu oarecare neglijență parcă, dar pozele ei erau at�t de numeroase și apariția ei �n fiecare nouă vitrină, at�t de regulată, �nc�t Paul se �ntreba cu dezolare dacă nu intra puțin cabotinaj �n insistența ei de a se arăta și de a fi văzută. I se părea uneori că gesturile ei, păstrate at�t de vii, at�t de vorbitoare �n fotografii, devin atitudini de mică vedetă, și o privea atunci cu necaz, cu ostilitate � necaz ce trecea �nsă repede, căci se obișnuia cu noua fotografie și simțea cum, zi de zi, se leagă �ntre el și ea o caldă intimitate.
Altădată, �n vară, n-ar fi lăsat niciun sf�rșit de săptăm�nă fără să plece din București, la mare sau �n munți, dar acum refuza orice invitație, căci avea sentimentul că duminică dimineața avea o �nt�lnire de la care nu poate lipsi, și �ntr-adevăr primul lui drum �n oraș era spre acea vitrină, unde trebuia să găsească � cu c�tă teamă! cu c�tă neliniște! o nouă Ann pentru săptăm�na care �ncepea.
Uneori venea prea devreme, vitrina �ncă nu era gata, și o perdea de p�nză era trasă p�nă jos, ca o cortină, dincolo de care se aranjau noile fotografii. Paul se plimba atunci pe trotuar, �n lung și �n lat, cu un sentiment de nerăbdare și de securitate, cum s-ar fi plimbat �n fața casei lui Ann, �n timp ce ea, sus �n camera ei, s-ar fi �mbrăcat și l-ar fi trimis pe el s-o aștepte �n stradă: sentiment de securitate, fiindcă era sigur că va veni și �n privința aceasta nimic nu-l amenința, dar sentiment de nerăbdare, totuși, fiindcă se �ntreba cum va cobor� ea, ce rochie va purta, c�t va fi de frumoasă.
�ntr-o dimineață cortina de p�nză se ridicase zadarnic: Ann lipsea din vitrină. Paul o căută cu răbdare, la �nceput fără neliniște, cercet�nd portret cu portret, pe urmă alarmat, �nspăim�ntat că ar putea �ntr-adevăr să nu mai fie, să n-o găsească. Ar fi vrut să creadă că e o greșeală sau o glumă, că se ascundea și că va apărea brusc �naintea lui. Ar fi vrut să-i spună ca altădată: "Haide, Ann, �ncetează, ai glumit destul..."
Rămăsese pironit acolo cu un sentiment de surpare: i se părea că o pierde �ncă o dată, că o privește �ncă o dată plec�nd, poate �ntr-adevăr pentru totdeauna.
"Trebuie s-o văd, �și spuse cu glas tare. Trebuie neapărat s-o văd."
Trei zile mai t�rziu era la Liege.
Plecase nebunește �n c�teva ceasuri, cu puținii bani pe care-i găsise �n grabă, cu un pașaport făcut �n ultimul moment, pe ruta cea mai lungă și mai ieftină, prin Polonia și Germania, cu clasa treia, schimb�nd de c�teva ori trenul, aștept�nd prin diverse gări legături complicate pentru Berlin, Koln și Hergenrath și ajuns �n sf�rșit �n plină noapte la Liege, amețit de nesomn și �ncordare.
Tot timpul �și spusese că face o nebunie, că se aruncă �n plin ridicul. Că femeia pe care o caută e definitiv pierdută și că �n orice caz o pierde acum pentru totdeauna, alerg�nd după ea, dar nimic nu-l putea opri din această cursă absurdă, �n care se angajase cu ochii �nchiși.
Avusese un singur moment de ezitare, �n dimineața plecării. Era la Ministerul de Interne, �n cabinetul unui subsecretar de stat, pe care-l cunoștea și pe care venise să-l roage pentru pașaport. Pe perete; deasupra biroului, era un tablou de Ann, un Balcic nisipos, cu c�teva plante aspre, prăfuite, aproape albicioase și cu un singur colț de mare, intens, albastru.
Paul rămăsese cu privirea spre tablou. Ce căuta �n biroul acesta? Cine �l cumpărase și de ce? T�năr �ncă, subsecretarul era cunoscut prin c�teva legături amoroase �n lumea teatrului, despre care se vorbea destul de deschis, și pe care de altfel nici el nu se silea să le ascundă prea mult.
� De ce ai rămas g�nditor? �l �ntrebă pe Paul, lu�ndu-i din m�nă cererea.
Paul nu răspunsese nimic. �i era �nsă greu să-și ia ochii de la semnătura lui Ann, din colțul de jos al tabloului, aproape acoperită de ramă, semnătura ei oblică, măruntă.
Primi �napoi h�rtia rezolvată și se �ntrebă ce să mai facă acum cu ea: totul i se părea inutil, fără sens.
� Te duci la prefectura de poliție. Dau eu �ntre timp un telefon. �n jumătate oră, p�nă ajungi acolo, pașaportul ți-e gata.
Și cum el continua să tacă, privind mereu �n sus spre acel Balcic neașteptat din perete, ministrul �ntoarse și el capul spre tablou, �l măsură cu oarecare surpriză, ca și cum atunci l-ar fi privit �nt�ia oară cu atenție, și pe urmă, revenit din nou spre Paul, �i z�mbi: "Dulce fată, nu?"
Toată călătoria avusese ceva buimăcit: trecea prin țări pe care nu le cunoștea, aștepta legătura trenurilor �n mici orașe de frontieră, privea noaptea de la fereastra deschisă a vagonului, lunga, dezolata c�mpie poloneză, tristă și parcă stearpă �n plină vară, citea �n trecere nume de gări nemțești, cum le-ar fi citit pe cadranul aparatului de radio: Beuthen, Gleiwitz, Breslau. Toate treceau pe l�ngă el, jumătate �n vis, nesigure, stranii și totuși indiferente: undeva departe la capătul drumului, era Ann.
Se oprise �n zori �ntr-un Berlin adormit, deșert, cu străzi largi, depopulate, cu clădiri cufundate �n tăcere, cu statui pompoase, care �n lumina de dimineață aveau ceva ireal, de decor părăsit � un oraș de ipsos, un oraș care părea să fie propria lui machetă, �n mărime naturală, și �n care pașii lui Paul răsunau pe asfalt, rari, unul c�te unul.
Seara o petrecuse la Koln, �n așteptarea ultimului tren, care trebuia să-l ducă �n sf�rșit la Liege. Era obosit, cu ochii ad�nciți de nesomn, neras, cu hainele �n dezordine. "Ce aer de om fugărit", �și spusese, privindu-se �ntr-o oglindă din gară. Avea de altfel impresia că e suspectat din toate părțile, iar peroanele i se păreau �nțesate de agenți și patrule.
Era �n iulie 1934, puțin timp după gravele tulburări ce avuseseră loc de cur�nd �n toată Germania, și, �n halul deplorabil �n care se afla, putea foarte bine să fie luat drept un evadat politic. �ntreg orașul era de altfel �ntr-o tăcere �ncordată de asediu. Trupele de asalt erau de c�teva zile �n concediu silit, iar portul uniformelor � interzis, și acest Koln dezarmat, fără cizme, fără chipiuri, fără drapele, părea un oraș care se preda.
P�nă la graniță �l �nsoțise aceeași atmosferă de panică surdă. Pe culoare se auzeau voci �năbușite, ușa compartimentului se deschidea mereu pentru interminabile controluri și verificări, ieșirile din vagon erau păzite de sentinele. La Aachen, ultimul punct german de oprire, trenul fusese oprit �nainte de gară, și călătorii � cobor�ți �ntr-un dublu cerc de agenți și vameși. Semnale luminoase, șuierături, comenzi scurte, răstite se �ncrucișau �n noapte. Cineva �i luase pașaportul și i-l cerceta cu de-amănuntul, pagină cu pagină.
� De ce vă duceți la Liege?
�ntrebarea �l surprindea.
Nici el nu știa bine de ce se duce acolo. Pentru prima oară, de c�nd plecase, era pus �n fața acestei �ntrebări fără răspuns. Ridică �ncurcat din umeri, gest cu care nu răspundea agentului de poliție, ci propriei lui nedumeriri. Dar tăcerea lui era probabil suspectă, căci agentul aprinse brusc lampa de buzunar și o ridică spre fruntea lui Paul, ca pe o țeavă de revolver. �n bătaia luminii. Paul �nt�lni o privire rece, tăioasă, care �l sfredelea. "Sunt pierdut!", �și zise. Se vedea oprit acolo, �n gara de frontieră, pus sub escortă, trimis poate �napoi la Koln pentru cercetări. Auzise că se fac zilnic sute de arestări la toate punctele de frontieră, pe unde foștii soldați din batalioanele de asalt, scăpați din măcelul de la Munchen, �ncercau să fugă �n haine civile de �mprumut, cu pașapoarte false.
Omul continua să țină lampa lui orbitoare, fixată spre Paul.
"Ar trebui să vorbesc, ar trebui să răspund, tăcerea asta mă va pierde", g�ndi Paul, dar �n același timp se simțea incapabil să articuleze o vorbă, să găsească o explicație.
"Mă duc la Liege ca să văd o femeie pe care o iubesc", g�ndea el, dar cuvintele răm�neau nerostite, ca �n acele groaznice vise �n care �ți simți gura �ncleștată, deși ai vrea să strigi �n ajutor, să chemi. Era acum așa de aproape de Ann (58 de kilometri p�nă la Liege, �și aminti �nfiorat), și totuși mai departe ca niciodată.
� Es geht, schon 10, mormăi agentul și, cu un gest cu totul neașteptat, stinse lampa și �i �napoie pașaportul, trec�nd mai departe.
Abia mai t�rziu, c�nd zări primul chipiu de vameș belgian și auzi primele cuvinte franțuzești, Paul �și reveni din tensiunea acelei teribile clipe.
De afară se auzeau voci cordiale, pași calmi, puțin somnoroși, pe peron. "Sunt �n Belgia", �și zise ca la capătul unui coșmar din care se trezea. Se uită lung la dreptunghiul de tuș roșu, umed �ncă, pe care-l imprimase pe pașaportul lui un funcționar: "Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers."
Ann nu era la Liege. Plecase de c�teva zile, nu se știa bine unde. La pavilionul rom�nesc nimeni nu-i putea da o informație sigură.
"�n ziua de 15 am inaugurat pavilionul, �n ziua de 16 ea a plecat", �i spusese lui Paul unul din colegii lui Ann, rămas la Liege să supravegheze c�teva lucrări �nt�rziate.
"Unde a plecat? Cine știe? Poate la Bruxelles, poate undeva la mare. Era moartă de oboseală. �n ultimul timp, muncise zi și noapte. �ntreabă oricum la hotel."
Nici la hotel nu se știa mai mult. Ann plecase fără adresă.
"Se �ntoarce sigur, �l asigură portarul pe Paul. Mi-a spus să-i păstrez corespondența. De altfel a lăsat aici o valiză și o cutie �ntreagă cu tuburi și culori."
Nici bani nu mai avea destui, pentru a pleca mai departe, la Bruxelles, să o caute și nici nu i se părea posibil să o găsească acolo, �ntr-un mare oraș necunoscut, unde de altfel era cu totul neprobabil că se află. Singurul lucru cuminte era să aștepte pe loc, la Liege, unde cel puțin era sigur că va reveni și unde, �n așteptarea ei, erau at�tea lucruri de văzut, �n acest oraș �n care Ann trăise c�teva săptăm�ni și care �i păstra poate �n nenumărate lucruri mici amintirea. Erau străzi pe care se plimbase ea, erau vitrine la care se oprise, emoționante vitrine de provincie belgiană cu vagi ambiții de lux � Parisul nu e departe! - dar cu ceva onest, greoi, puțin st�ngaci, �n lipsa lor de fantezie.
Desigur, �n serile de ploaie, de-a lungul acestei Meuse domolite, care curge prin mijlocul orașului, Ann se plimbase singură, cum �i plăcea să facă altădată la București, �n trench-coat, cu capul gol, cu m�inile �n buzunar.
După o astfel de ploaie, Paul zări �ntr-o zi pe un zid, de pe care apa dezlipise ultimele afișe de spectacole, un afiș mai vechi, �ngălbenit, pe jumătate rupt: "Salle Communale, 26 Juin 1934, Clothilde et Alexandre Sacharojf, grand recital de danse" 11. Fără �ndoială, Ann fusese la acest recital, ea care, nepăsătoare pentru muzică, păstra �n schimb pentru dans mai mult dec�t o pasiune de spectator, un fel de nostalgie ascunsă, care o făcea să regrete că �n loc de pictură n-a avut curajul, să se apuce la timp de dans. Era ceva �n ea care o chema spre scena deschisă, spre lumina de rampă, spre aplauze� Fără �ndoială, Ann fusese la acel recital, și Paul rămăsese multă vreme, g�nditor �n fața afișului care deschidea deodată viziunea unei seri de spectacol, și nu o seară abstractă, nesigură, pierdută �ntre altele o mie, ci o seară precisă, care purta un nume, o dată � miercuri 26 iunie 1934, la orele 8,30 precis, seară pe care o putea desprinde din timpul petrecut de Ann departe de el și o putea retrăi după at�ta vreme.
Jurnalele de actualități care rulau �n săptăm�na aceea la cinematografele din Liege erau �n cea mai mare parte dedicate expoziției și mai ales serbărilor de inaugurare. Paul le văzu pe fiecare, de c�teva ori, cu aviditate, căci erau �n ele c�teva scurte apariții ale lui Ann, prinsă �n trecere de obiectivul reporterului, apariții at�t de repezi �nsă, �nc�t, abia zărită, Ann se și pierdea, ca și cum s-ar fi rătăcit �n mulțime. �ntr-unul din aceste jurnale � căci Fox, Paramount, Pathe prezentau fiecare �n mod diferit ceremonia de inaugurare � silueta lui Ann răm�nea totuși c�teva clipe destul de distinct �n primul plan, dar cu capul �ntors �n altă parte, �n așa fel �nc�t Paul era tentat să o strige, să-i facă semn, ca și cum ar fi fost posibil ca ea să-l audă, să �ntoarcă deodată privirea spre el și să-l vadă. De departe se vedeau venind, �ntr-un grup de uniforme de fracuri, regele Leopold și regina Astrid și, pe măsură ce grupul regal se apropia, Ann ridic�ndu-se pe v�rfuri �ntorcea și mai mult capul spre dreapta, probabil ca să vadă mai bine.
Peste c�teva zile, sosi cu �nt�rziere jurnalul Eclair �n care din �nt�mplare vizita regelui și a reginei la pavilionul rom�nesc era mai lung filmată. Aici Ann se vedea destul de bine, rezemată de panoul ei, gata parcă să dea explicații. Regina Astrid se oprea puțin �n trecere �n fața panoului și părea că-i z�mbește lui Ann: rochiile lor albe, una l�ngă alta, luminau �ntreg ecranul. Totul nu ținea mai mult de c�teva secunde, dar imaginile erau at�t de clare și luate �n plin, din față, �nc�t Paul avea timp să o privească drept �n ochi.
Panoul pictat de Ann acoperea aproape �n �ntregime peretele din fund al pavilionului. Fusese lucrat de-a dreptul pe zid, pe tencuiala udă, lucru pe care, după c�te știa Paul, ea nu-l mai �ncercase niciodată p�nă atunci. Erau două peisaje, un peisaj de sonde și un peisaj de c�mp, despărțite de o apă ce curgea la mijloc, ca o linie de hotar.
� A avut noroc, �i spunea lui Paul pictorul pe care-l găsise la pavilion și care-l conducea prin expoziție. A avut mare noroc. Să pictezi o apă �n frescă e curată nebunie. Și uite că ei i-a reușit. Vezi ce ad�ncime are, ce claritate!
�ntr-adevăr, totul era �n lucrarea lui Ann mai sigur, mai decis dec�t �n maniera ei obișnuită. C�teva detalii de peisaj, niște flori de c�mp, un grup minuscul de vite, �n depărtare, aminteau �ncă desenul ei mărunt ca un joc glumeț de peniță, dar liniile mari ale panoului, sondele negre, țărăncile din primul plan erau pictate robust, cu o liniște potolită. Culorile lui Ann, care �n tablourile ei aveau ceva violent metalic, se stingeau pe zid și, fără să devină palide, erau calme.
Paul venea �n fiecare zi la pavilion, �n speranța că va găsi vești. Era acolo un birou de recepție, un fel de sală de lectură unde se primeau ziare din țară și corespondența. �ntr-o zi recunoscu pe o carte poștală scrisul lui Ann: era o ilustrată trimisă colectiv "băieților" de la pavilion, cu salutări de la Ostenda. �Suntem �n trecere, vreme splendidă, ce se mai aude pe la voi?" L�ngă semnătura lui Ann mai era o semnătură indescifrabilă, dar vizibil bărbătească.
� Cine e? �ntrebase Paul.
� Dănulescu, arhitectul, nu-l cunoști? A plecat cu el. Mi se pare că ți-am spus. Cu mașina lui.
Nu avu curajul să �ntrebe mai mult. Ce �nsemna "a plecat cu el"?
Formula era oribilă. I se părea totuna cu "trăiește cu el", "se culcă cu el".
Nu avu curajul să �ntrebe și de altfel nu mai era nimic de �ntrebat. Totul era �n sf�rșit clar. �nțelegea acum și plecarea ei din București fără niciun cuv�nt de rămas bun, ba �nțelegea și simplul fapt al participării ei la expoziția de la Liege, unde desigur n-ar fi fost chemată și nu i s-ar fi �ncredințat o lucrare de așa de mare răspundere � era prea t�nără și prea lipsită de experiență - dacă n-ar fi fost "protejata" lui Dănulescu, arhitectul, care se ocupase și condusese decorația interioară a pavilionului.
Acum, privind din nou, dar cu alți ochi, panoul semnat de Ann, �și dădea seama de unde venea marea diferență față de stilul ei obișnuit.
�ntr-adevăr, nu agitata Ann pe care o cunoștea el pictase acest panou. Dacă desenul era ferm, și culorile calme, era pentru că un bărbat intervenise acolo și luase �n m�na lui puternică m�na ei grăbită, conduc�nd-o atent pe toată �ntinderea peisajului, cum ar fi condus pe o h�rtie de caiet o m�nă de copil care ține str�ns �ntre degete creionul, dar nu știe să scrie.
Și ca și cum ar fi lipsit un ultim indiciu pentru evidența lucrurilor, Paul găsi �n aceeași sală de lectură, �ntr-o revistă belgiană de artă, apărută �n număr festiv, cu prilejul expoziției, un articol al lui Dănulescu despre Pictura murală �n mănăstirile rom�nești, cu c�teva planșe și reproduceri, �n care cele mai insistent prezentate erau frescele de la Snagov și cu deosebire acea "cobor�re de pe cruce", pe care, cu ani �n urmă, i-o arătase Ann �n mica mănăstire de pe malul lacului. �ntr-o fotografie mărită, de detaliu, era reprodus bătr�nul din planul al doilea, care �și m�ng�ia barba cu acel gest �ngrijorat, pe care Ann �l numise un gest "laic" și pe care acum Dănulescu �l remarca și el �n articolul său.
Era imposibil să fie o coincidență și era cu at�t mai puțin posibil ca Ann să-i fi revelat ea arhitectului, specialist reputat �n pictură murală, acest detaliu. Mult mai de crezut era că el i-l arătase cel dint�i, dar �n acest caz Ann și Dănulescu se cunoșteau de foarte multă vreme, și legătura lor era probabil veche, mai veche dec�t ceea ce p�nă atunci crezuse că fusese dragostea lui cu Ann.
Se simțea trădat, mințit p�nă departe, �n cele mai vechi amintiri., �n aceeași zi plecă din Liege �napoi spre țară.
Venise toamna, ultimii �nt�rziați se �ntorceau din călătorie. Bucureștii căpătau un aer �nfrigurat de �nceput de stagiune, teatrele, concertele, expozițiile de pictură se deschideau pe r�nd, Ann �nsă nu se arăta pe nicăieri. Desigur, se afla �n București mai ales acum, după ce expoziția de la Liege se �nchisese, dar Paul n-o �nt�lnise niciodată. E adevărat că el ieșea rar, și serile mai ales, obosit de tribunal, le petrecea �n casă, citind, ascult�nd muzică, fără niciun entuziasm nici pentru lectură, nici pentru muzică, dar bucuros că avea astfel un pretext să nu iasă din casă și să nu vadă pe nimeni. Avea uneori nostalgia unei vieți de profesor, la un liceu de provincie, undeva, �ntr-un t�rg depărtat, fără drum de fier, fără ziare, juc�nd cel mult șah cu profesorul de fizico-chimice, un fel de celibatar �nrăit de singurătate.
Trecuse �ntr-o seară din �nt�mplare prin fața casei lui Ann și, mai mult din obișnuință dec�t din curiozitate, ridicase privirea spre ferestrele ei: erau luminate. "E acasă", g�ndise Paul, dar liniștit, fără emoție și fără dorința de a o vedea, cum ar fi spus "plouă" sau "e t�rziu".
Treceau zile �ntregi fără niciun g�nd pentru ea, fără nicio amintire, totul i se părea depărtat, stins, căzut pentru totdeauna �n uitare. La birou, telefonista �i spunea uneori: "A �ntrebat cineva de dumneata; o voce de doamnă; n-a vrut să spună cine e", și el nici măcar nu se ostenea să facă presupuneri. "Poate Ann? Da, poate Ann. Ei și?"
Totuși, i se �nt�mpla să se trezească noaptea din somn, cu numele ei pe buze � și simțea atunci, ca o durere ascuțită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună și simțea că orice re�ntoarcere spre trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără știrea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.
Primise odată la birou vizita unui director de casă de filme și, �n timp ce discutau un apel fiscal ce trebuia introdus, Paul �l �ntrerupse deodată, străfulgerat de un g�nd;
� Ce faceți dumneavoastră cu jurnalele sonore vechi?
Omul, fără să �nțeleagă ce legătură avea această �ntrebare cu procesul lui, răspunse nedumerit:
� Pe unele le trimitem �napoi la centrală. Cele mai multe răm�n la noi �n depozit. După un an, doi, le distrugem.
� Ai putea. Dumneata să-mi găsești un jurnal Eclair de astă-vară, din iulie? Cel cu expoziția de la Liege? Și dacă-l găsești, ai putea să-l proiectezi pentru mine, undeva, �ntr-o sală?
� Asta e foarte ușor. Avem sala noastră de proiecție. Numai să găsim filmul �n depozit. Dacă e din iulie, s-ar putea să fie pe undeva prin provincie. Sunt unele t�rguri �n care trimitem, pe nimica toată, se �nțelege, jurnale vechi de c�teva luni, ba chiar de un an�
Paul rămase pe g�nduri; dacă filmul era �n București o putea revedea �n chiar acea zi pe Ann, dar dacă era trimis �n provincie, planul lui cădea. Fusese așa de aproape de a-l realiza, �nc�t acum, c�nd nu mai era sigur de el, avea senzația că pierde o �nt�lnire de mult fixată cu Ann.
� Uite ce te rog, �i spuse clientului său. Telefonează imediat la depozit să se caute filmul. Dacă se găsește, aș vrea să-l văd chiar astăzi. Dar dacă e �n provincie, să se cerceteze �n ce oraș anume și la ce cinematograf. Iartă-mă, e un lucru pe care nu ți-l pot explica, dar trebuie neapărat să văd filmul ăsta, oriunde ar fi.
Era �ntr-adevăr hotăr�t să plece �n provincie, oriunde, și �ntr-o clipă �și și făcuse �n g�nd pregătirile de plecare (un proces de am�nat a doua zi, două scrisori de dictat �n grabă dactilografei�), dar i se telefonase peste un sfert de oră că jurnalul care-l interesa fusese găsit �n depozit și că poate să-l vadă după-masă la ora 4.
Sala de proiecție era �n piața Sf�ntul Gheorghe, �ntr-o cameră mică de la etajul al cincilea, cu ferestrele astupate și cu tavanul scund, o adevărată cutie cubică, �n care aparatul de proiecție făcea un zgomot exagerat de uzină sau de avion. Paul trebuise să vadă mai �nt�i sf�rșitul unui film care era proiectat pentru c�țiva proprietari de cinematografe din provincie, veniți la București ca să angajeze filme pentru "stagiunea de iarnă" 1934-1935. Era o comedie de aventuri, Bolero, cu Carole Lombard și George Raft, din care nu �nțelese nimic. C�nd se facu lumină, cei c�țiva spectatori �l priviră bănuitori ca pe un nou concurent, și suspiciunea lor deveni și mai �ngrijorată c�nd, fiind chemați �n biroul directorului, ca sa discute condițiunile contractului, �l lăsară pe el acolo, poate � se temeau ei � ca să vadă un film special, o "bombă a stagiunii", care nu era arătat dec�t, �n mare taină, cumpărătorilor cu protecție.
Paul rămase singur numai cu operatorul, luminile se stinseră din nou, și după c�teva tremurături imaginea se fixă �n sf�rșit pe ecran, și vechiul jurnal de actualități, văzut �n iulie la Liege, reapăru pe p�nză, parcă mai puțin fastuos ca atunci, căci pelicula era uzată, imaginea neclară și mai ales ecranul mult mai mic, aproape jumătate c�t un ecran normal de spectacol. Scenele jurnalului se succedau uitate; Sir John Simon, ministrul de externe al Marii Britanii, �nt�mpină �n gara Londra pe domnul Louis Barthou, ministrul de externe al Franței� Greva din San Francisco ia proporții. Majoritatea uzinelor și fabricilor sunt �nchise. Numărul total al greviștilor este de 150 000� Funeraliile ambasadorului Dogvalevski la Paris. Rămășițele păm�ntești ale diplomatului sovietic sunt incinerate la crematoriul Pere Lachaise� Cancelarul Dolfuss formează un nou guvern, larg remaniat� Inaugurarea expoziției de la Liege� O vedere generală a pavilioanelor, poarta principală de intrare, sosirea cortegiului regal, trecerea pe aleea principală, pe urmă deodată Ann, Ann rezemată de panoul ei, Ann primind z�mbetul reginei Astrid, rochiile lor albe, una l�ngă alta.
Singur �n sala de proiecție, foarte aproape de acel ecran, nu mai mare dec�t o fereastră, Paul o privea pe Ann �n ochi, fără emoție �nsă. Dacă i-ar fi putut vorbi, dacă l-ar fi putut auzi, i-ar fi spus liniștit: Te voi uita, Ann, te voi uita, vreau să te uit.
�n noiembrie, �n sala Dalles, se deschidea expoziția de pictură a lui Ann. Afișe albe, sobru tipărite, dar răsp�ndite peste tot, anunțau cu mult �nainte vernisajul. Pe toate zidurile, pe toate placardele de publicitate era numele lui Ann: "10 noiembrie � 10 decembrie. Expoziție de pictură. Ulei, acuarelă, guașe".
Paul trecea pe l�ngă acele afișe silindu-se să nu le vadă. I se părea că fiecare din ele �l cheamă. Altădată avea o copilăroasă m�ndrie să vadă numele acela iubit �n jurnale, �n vitrine, pe ziduri. Acum i se părea o indiscreție, un abuz � și �ntr-adevăr niciodată poate nu se făcuse pentru o expoziție de pictură at�ta reclamă.
Cu c�teva zile �nainte, primise acasă prin poștă o invitație pentru vernisaj. Textul tipărit anunța vernisajul pentru ora 11, dar Ann adăugase cu m�na ei: "dar nu e interzis să se vină mai devreme". Erau, după at�tea luni de tăcere, primele cuvinte pe care le primea din partea ei.
Era hotăr�t să nu se ducă la expoziție și �n niciun caz la vernisaj. Un moment, se g�ndise chiar să plece din București, dar se răzg�ndi: nu voia să-și dea lui �nsuși impresia că fuge.
�n dimineața vernisajului, rămase �n casă să studieze un dosar, pe care �ntr-adins �l luase cu el de la birou. Era o zi de noiembrie, udă, plumburie, care trăgea la lene. Minutele treceau �ncet, desfăcute. Deschise fereastra și lăsase să intre �n odaie aerul acelei reci dimineți, ploaia, mirosul de frunze căzute�
Telefonul sună, și Paul �l lăsă să sune c�tăva vreme.
�i era lene să răspundă: nu aștepta pe nimeni. Ridică t�rziu receptorul și rămase �nmărmurit: era vocea lui Ann.
� Nu vii? Nu vrei să vii? Te rog, vino. Nu pot pleca de aici, e at�ta lume, dar te aștept, Paul, te aștept, �nțelegi? Tu �mi aduci noroc dacă vii�
Paul ridică descurajat din umeri. Ann făcea apel la vechile lor superstiții, la tot ce era mai dezarmat �n el, mai puțin pregătit să reziste: "Tu �mi aduci noroc dacă vii�"
La Dalles, se oprise �n pragul primei săli, căut�nd-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria �n m�nă și se jena să intre: o rumoare de voci, de r�sete, de exclamații, un foșnet de rochii și blănuri �l ținea acolo �n prag, puțin amețit, puțin �ncurcat, �ntreb�ndu-se dacă nu mai e timp să se �ntoarcă.
Ann �l zărise �nsă din fundul sălii și �i făcuse semn cu m�na s-o aștepte. Venea spre el făc�ndu-și loc cu greu �ntre grupurile care �i barau drumul, fără să ceară scuze celor de care �n trecere se lovea, și uit�ndu-se mereu �nainte, spre Paul, cu o sclipire intensă �n ochi, ca și cum ar fi vrut să-l strige.
� De ce-ți sunt m�inile ude? Ai venit prin ploaie? Ai venit pe jos? De asta ai �nt�rziat, nu? Credeam că n-ai să vii. Mereu mă uitam spre ușă. Mi-a fost așa de frică, Paul, că n-ai să vii! S-ar fi putut, spune, s-ar fi putut să nu vii?
El o privea fără să răspundă: o privire grea, care nu punea �ntrebări. "E aici, e l�ngă mine", �și repeta �n g�nd, mirat că nimic �n el nu tresare.
Ar fi vrut parcă să transmită vestea �ntoarcerii p�nă departe, spre toate oribilele lui amintiri de p�nă atunci și pe care, deși Ann era acolo, l�ngă el, le simțea �ncă vii, ca acele avanposturi pierdute, care multă vreme, după ce bătălia a luat sf�rșit, continuă să răm�nă treze, la p�ndă, pentru că vestea n-a ajuns �ncă p�nă la ele.
Ann �l luă de braț și �l trase după ea, �n vestibul.
� Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, �n ploaie, vrei?
� Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să răm�i aici. E vernisajul tău.
� O! vernisajul meu! spuse ea cu un gest de nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, �nțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, p�nă la marginea trotuarului, unde se opri �n fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu �n broască, din cauza ploii probabil. De la volan �l strigă pe Paul, care rămăsese pe treptele de piatră de la intrare, urmărind-o nedumerit cu privirea.
� Nu vii?
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, c�țiva privitori urmăreau scena intrigați. "Totul durează prea mult", �și spuse Paul, g�ndindu-se la c�te se vor spune �n urma lor. �ntr-o clipă fu l�ngă Ann, trăg�nd cu putere portiera după el.
� Ce e cu mașina asta?
� Ea mea. O rablă.
� De unde o ai?
Ann �ntoarse capul spre el, fără să piardă �nsă controlul volanului. Alergau �n sus, spre Piața Romană, pe bulevardul aproape pustiu �n acea duminică ur�tă de noiembrie.
� Asta e singura ta �ntrebare? E prima pe care mi-o pui, Paul.
� Și ultima. Nu am nimic să te �ntreb.
Ann fr�nă scurt. Mașina se opri greu, patin�nd pe pavajul ud, și se lovi cu aripa dreaptă de marginea trotuarului. Ann �și luase descurajată m�inile de pe volan. Privea drept �nainte prin parbrizul, pe care picăturile de ploaie alunecau �n mici fluvii grăbite. C�teva clipe nu se auzi �ntre ei dec�t zgomotul ritmat al ștergătorului de ploaie, pe geam. Pe urmă, Ann �și ridică ochii spre Paul, cu acea �ntoarcere decisă de privire pe care o avea �n momentele ei grave.
� Poate că am făcut rău că te-am chemat, Paul. Poate că �ntr-adevăr totul s-a sf�rșit. Dar pentru că ai venit, pentru că ești aici, te rog să răm�i și să taci. Vreau să te știu l�ngă mine. M�ine, dacă vrei, peste un ceas, dacă vrei, ne vom despărți. Dar acum, taci�
Pornise mai departe. Bătea prin geamul deschis de l�ngă volan un v�nt rece, umed, care-i arunca lui Ann �n față rare picături de ploaie; ea le lăsa să se prelingă pe obraji, pe frunte, fără să le șteargă, poate fără să le simtă. M�inile erau am�ndouă �ncordate pe volan, cu o tensiune exagerată de mare cursă. Acele indicatoarelor oscilau nervos, neliniștit. Indicatorul de viteză se zbătea pe cadran �ntre 80 și 90 de kilometri. �n dreapta și in st�nga, teii desfrunziți de pe șosea goneau fumurii, cețoși. Departe, dincolo de Băneasa, era un miros de c�mp răvășit de ierburi ude, de păm�nt răscolit p�nă �n rădăcini. Ploaia se lărgea acolo, mai puțin grăbită ca �n oraș, mai calmă, răbdătoare. Zgomotul motorului nu acoperea cu totul foșnetul ei mărunt, ca o voce apropiată de pădure.
Lăsaseră de mult �n urmă aeroportul adormit, cu hangarele oblonite, stațiunea de radiodifuziune, pădurea de la Otopeni, drumul spre Snagov. Șoseaua se desfășura lucioasă �naintea lor, �n plin c�mp. Aburi albicioși pluteau jos pe păm�ntul negru, ca niște nori căzuți, �ncerc�nd inutil să se ridice� �n zare, griul acelei zile de noiembrie cobora spre un albastru fumuriu, fără transparență.
Paul �ntoarse capul spre Ann. Uitase că e l�ngă el. Toată acea cursă prin ploaie avea un gust de trezire tulbure din somn.
Ann �și mușca buza de jos, cu un gest de �ncordare pe care Paul nu-l recunoștea. "E un gest recent � g�ndi el � un gest de volan". Nicio tresărire pe obrazul ei: ochii, doar, puțin dilatați de atenție, fruntea �nclinată �nainte, ceva intens și totuși absent �n figura ei palidă.
Abia atunci observă că era fără mantou pe ea, cu capul gol, cu g�tul deschis, așa cum plecase din sala de expoziție, �ntr-un taior maro ("De c�nd se �mbracă �n maro?"), cu o vagă eșarfă care-i flutura pe umeri, udă de ploaie.
� Ar fi timpul să ne �ntoarcem, Ann.
Ea �ncetini mersul, mai �naintă nedecisă c�tva timp, și pe urmă opri. �și culcă fruntea pe volan și rămase așa, cu brațele căzute, cu părul resfirat �n v�ntul rece, care continua să bată domolit, acum, c�nd se opriseră pe loc.
Paul o ridică cu greu, �i luă Capul �n m�ini și-l �ntoarse spre el: Ann avea ochii �nchiși pe jumătate, cu o privire stinsă, buzele vinete, m�inile reci.
� Ce e cu tine? Ți-e Irig? Ți-e rău?
� Nu, spuse ea șoptit. Aș vrea să pl�ng.
� Ei bine, pl�ngi, o �ncurajă el și o trase mai aproape culc�nd-o pe pieptul lui și acoperind-o cu brațul drept, cum i-ar fi pus pe umeri un șal. Pl�ngi dacă vrei, hai, pl�ngi.
�n mica mașină albastră, oprită singură pe șosea, �n plin c�mp, Ann pl�ngea zguduit, copilărește, cu sughițuri.
De fapt nu se schimbase nimic, și revenirea lui Ann nu era o revenire. Un capriciu, o mică nebunie, poate și mai puțin dec�t at�t� "Fugită �n dimineața vernisajului, ca o mireasă �n noaptea nunții", se glumea printre pictori. Adevărul e că lăsase �n urma ei o sală plină cu invitați și că brusca ei plecare provocase acolo nesf�rșite comentarii intrigate. �ntr-o cronică mondenă de a doua zi, se spunea că lipsa lui Ann de la propriul ei vernisaj era o "�nc�ntătoare fantezie, pe care un artist sigur de simpatiile publicului poate �n definitiv să și-o permită". "Cu at�t mai mult � adăuga malițios cronicarul � cu c�t majoritatea lucrărilor expuse au fost reținute din primul moment."
Tot ce făcea Ann acum � observă Paul � era menit să devină subiect de publicitate. "Și nici măcar nu-i displace", clătina el din cap. Avea groaznica bănuială că acea plecare din plin vernisaj, ea o pregătise din timp, ca să intrige lumea, ca să deștepte curiozitatea, ca să aducă o "notă originală" �n programul prea banal al unei deschideri de expoziție.
Accidentul - Capitolul 01
Accidentul - Capitolul 02
Accidentul - Capitolul 03
Accidentul - Capitolul 04
Accidentul - Capitolul 05
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 05 (continuare)
Accidentul - Capitolul 06
Accidentul - Capitolul 07
Accidentul - Capitolul 08
Accidentul - Capitolul 09
Accidentul - Capitolul 10
Accidentul - Capitolul 11
Accidentul - Capitolul 12
Accidentul - Capitolul 13
Accidentul - Capitolul 14
Accidentul - Capitolul 15
Accidentul - Capitolul 16
Accidentul - Capitolul 17
Accidentul - Capitolul 18
Accidentul - Capitolul 19
Accidentul - Capitolul 20
Aceasta pagina a fost accesata de 573 ori.