Autori > Alecu Russo
Poezia poporala - Partea 03
03.
Poporul e un mare neolog, când îi face trebuință; el răstoarnă sistemele învățaților, când ele nu sunt întemeiate pe logică, și își formează o limbă curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armonia. El cată a cuprinde în puține cuvinte o lume de idei, fiind vorba lungă sărăcia omului, adică sărăcia gândului; prin urmare, tocmai în forma frazelor lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba latină.
Poporul împarte poeziile sale în cântece bătrânești, în cântece de frunză, în doine și hore. Cele mai multe balade ce le avem datează de la secolii XVI, XVII și XVIII, precum: Toma Alimoș, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimciu, Novac etc.
Societatea de pe atuncea era războinică: toți oamenii erau înarmați și în picioare, toate ideile pornite spre luptă cu dușmanii țării. Principatele noastre de-abia știau că au tractate cu țările vecine: lovirile erau zilnice când cu leșii, când cu ungurii, când cu tătarii, când cu turcii și, ce e mai trist, când chiar cu românii!
Arăturile se făceau cu o mână pe coarnele plugului și cu una pe pală, căci tătarul sta la pândă în marginea țării. Când tătarul prăda în țară, românul găsea cu drept să-și întoarcă paguba cu dobândă; așa el era mai mult prin Bugeac decât pe-acasă.
Cântecele bătrânești adeveresc cronicile, însă cântecele au un ce care te mișcă până-n suflet; nu poți sta în neuimire, când auzi pre Gruia Grozovan zicând:
Alei! tu, Ghirai bătrân,
Lasă cel hamger la sân
Că eu sunt pui de român
Și nu-mi pasă de păgân!
Nu poți să nu admiri calul lui Codrean, care când fugea: văile se limpezea! Nu poți să stai nesimțitor în auzul armoniei limbii poporului, când Toma Alimoș zice murgului său:
Așterne-te drumului
Ca și iarba câmpului
La suflarea vântului!
Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde românul intra în doi ca în doisprezece și unde hanul tătarilor trimitea jalobă către domnii Moldovei, cu rugămintea ca să poruncească Grozovenilor de pe atuncea de a nu le mai opri calea, când se întorceau cu pradă din Țara Leșească!
Însă roata norocului se întoarce! Starea Principatelor se schimbă; neatârnarea lor piere; poporul suferă, vitejia lui amorțește și trece de la gloate la cete, de la cete la indivizi, și prin urmare baladele strămoșești sunt înlocuite prin cântece de frunză, cântece hoțești.
Poporul e un mare neolog, când îi face trebuință; el răstoarnă sistemele învățaților, când ele nu sunt întemeiate pe logică, și își formează o limbă curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armonia. El cată a cuprinde în puține cuvinte o lume de idei, fiind vorba lungă sărăcia omului, adică sărăcia gândului; prin urmare, tocmai în forma frazelor lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba latină.
Poporul împarte poeziile sale în cântece bătrânești, în cântece de frunză, în doine și hore. Cele mai multe balade ce le avem datează de la secolii XVI, XVII și XVIII, precum: Toma Alimoș, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimciu, Novac etc.
Societatea de pe atuncea era războinică: toți oamenii erau înarmați și în picioare, toate ideile pornite spre luptă cu dușmanii țării. Principatele noastre de-abia știau că au tractate cu țările vecine: lovirile erau zilnice când cu leșii, când cu ungurii, când cu tătarii, când cu turcii și, ce e mai trist, când chiar cu românii!
Arăturile se făceau cu o mână pe coarnele plugului și cu una pe pală, căci tătarul sta la pândă în marginea țării. Când tătarul prăda în țară, românul găsea cu drept să-și întoarcă paguba cu dobândă; așa el era mai mult prin Bugeac decât pe-acasă.
Cântecele bătrânești adeveresc cronicile, însă cântecele au un ce care te mișcă până-n suflet; nu poți sta în neuimire, când auzi pre Gruia Grozovan zicând:
Alei! tu, Ghirai bătrân,
Lasă cel hamger la sân
Că eu sunt pui de român
Și nu-mi pasă de păgân!
Nu poți să nu admiri calul lui Codrean, care când fugea: văile se limpezea! Nu poți să stai nesimțitor în auzul armoniei limbii poporului, când Toma Alimoș zice murgului său:
Așterne-te drumului
Ca și iarba câmpului
La suflarea vântului!
Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde românul intra în doi ca în doisprezece și unde hanul tătarilor trimitea jalobă către domnii Moldovei, cu rugămintea ca să poruncească Grozovenilor de pe atuncea de a nu le mai opri calea, când se întorceau cu pradă din Țara Leșească!
Însă roata norocului se întoarce! Starea Principatelor se schimbă; neatârnarea lor piere; poporul suferă, vitejia lui amorțește și trece de la gloate la cete, de la cete la indivizi, și prin urmare baladele strămoșești sunt înlocuite prin cântece de frunză, cântece hoțești.
Poezia poporala - Partea 01
Poezia poporala - Partea 02
Poezia poporala - Partea 03
Poezia poporala - Partea 04
Poezia poporala - Partea 05
Aceasta pagina a fost accesata de 805 ori.