Autori > Reteganul Pop
Detunata
Spun cei știuți, că nici lumea n-a fost de la început tot lume, necum să fi fost lucrurile în ea tot cum le vedem azi. Dumnezeu știe care, cînd a început a fi și cînd va înceta de a mai fi așa precum este astăzi. Zice că odată, în timpurile cele vechi, pe cînd lumea era mai tînără și prin urmare mai bună și mai frumoasă, atuncea și munții erau numai cît mușinoaiele, iar Dunărea și apele cele mari erau numai niște părăuașe, mările erau băltoace pline de broaște, iar de oameni nici pomană. În unele țări trăiau zînele iar în altele uriașii.
În Ardeal au viețuit pe atunci zînele, împărțite în mai multe republice; erau însă precum ne spune tradițiunea mitologică și cîteva state urieșești în Ardeal, dar acele pare-mi-se că au fost regate despotice. Destul că zînele erau vecinele uriașilor... precum se întîmplă și între vecini, cîte odată, cîte o vrajbă, ceartă și neînțelegere, care ne îndeamnă să facem răzmeliță, așa se întîmplă și între neamul zînelor și uriașilor.
Numai puține zîne scăpară din încăierarea cea din urmă, cele mai multe căzură în lupta pentru neatîrnare, iar uriașii începură a le prăda țara, că doară erau păgîni.
Pre cînd oastea uriașilor se năpusti asupra zînelor Ardealului și dărîmă cetate după cetate pustiind patria zînelor, pre cînd bietele zîne fugeau deznădăjduite în toate părțile, cu lacrămile pe obraz, cu părul despletit, unele fără crătință, altele fără șorț dinainte, scăpîndu-și poate bietele răvășele de dragoste, pe atunci s-a așezat în ținutul unde azi e comuna Bucium, în Munții Apuseni, lîngă Abrud, un căpitan de uriași, care era fiară sălbatică față cu zînele, era groaza lor; de suflarea lui se înspăimîntau și frunzele, de pășirea lui se îngrozea căprioara, iar de răcnetul lui tremurau urșii și mistreții ca varga; era uriaș și pace!
Atunci poporul zînelor, cît a mai scăpat din clacă, s-a retras între munți dinaintea acestui uriaș turbat, fără să se poată odihni dinaintea lui chiar și aci, afară de o zînă, care rămăsese ascunsă în codrii deși ai munților. Eu cred că zîna aceasta a cîntat mai întîi cîntecul:
În munți e libertate,
Căci aburii cei răi
Din văi nu pot străbate
Prin aer sus la ei!
De la ea s-ar fi dus vorbele acestea din gură în gură, din neam în neam, pînă ce poetul Andreiu Murășanu le-a scris, ca să nu piară.
Dar ăst căpcîn al uriașilor, ce și-a fost așezat reședința în Bucium, avea un fecior, apoi ce fecior! frumos și voinic cît nu-i mai aflai păreche, apoi avea o inimă bună, de ai fi jurat că nu-i fecior de uriaș, cu toate aceste în multe rînduri a dovedit curaj atît de mare cît chiar uriașii îl numeau erou.
Prin învingerea zînelor a trăit și el în Buciumani, cu tatăl său; însă nu-i plăcea nicidecum de singurătate și ca să o alunge de la sine începu să umble la vînat prin munții străbuni, seculari, prin Cruțul și Corabia, prin Frasinul și Vulcoiu, prin Găina și Dealul mare și el mai știa pre unde; cine mai poate ști pre unde mai îmblă vînătorii dacă ies de acasă?!
Feciorul uriașului se chema Dalcar și era frumos, atît de frumos cît fără voie cucerise inima multor fete de uriaș, cu toate că el se purta rece cu ele, necunoscînd încă dragostea. (Cine știe cum s-o fi numit acea pomană în limba uriașilor!)
Odată umblînd iară la vînat – patima vînatului îl duse departe de locuința sa și înnoptă în munți. Acolo se culcă, temîndu-se să nu se înfunde mai tare în cei codri neumblați, dar nu putu să doarmă, că pînă la ochii lui străbătu o rază de foc, iar pînă la ureche un cîntec de harfă. Neputînd dormi s-a ridicat și s-a dus tot cătră raza cea de foc, dincotro îi venea și sunetul. Cînd colo ce să vezi? Nu după mult umblat dă de o zînă, cîntînd în harfă.
Cum dete zîna de veste că o vede cineva, se retrase spăriată, dar junele o liniști, zicîndu-i:
— Nu te teme, zînișoară, de nu ți-oi putea face vreun bine, dar rău de bună seamă nu-ți voi face. Aș dori să te văd în toată viața mea și să nu-mi mai iau ochii de pe tine; nu fugi dară, stai, să te văd mai bine. Tînăra zînă se îmbărbătă la cuvintele junelui, pierdu frica și-l așteptă pînă se apropie de ea, atunci îi zise:
— Vei fi ostenit, băiete, vino de te odihnește.
Oare mai e lipsă să vă spun, că tinerii se îndrăgostiră foc din acea minută. Nu fiecare va ghici, că Dalcar a început a iubi pe frumoasa Ocna – așa se chema zîna – încă din minuta cînd a auzit-o cîntînd în harfă, fără de a o vedea și Ocna încă începu a iubi pe Dalcar de cînd îi auzi cele dintîi cuvinte încurăjătoare? Iaca-așa se începu dragostea!
Dalcar se întoarse a doua zi acasă, dar nu ca pînă atunci, parcă-i lipsea ceva, se afla cum nu știu cum, gîndeai că-i în loc strein, așa era de gînditor. Tatăl său, vulpe bătrînă, cum văzu una ca asta, îndată pricepu că Dalcar este îndrăgostit, ci nu-l mustră, dar nici nu se putu răbda să nu-i zică una alta, cum fac toți părinții.
— Dragul meu copil, cam văd eu ce-ți lipsește, cam gîndesc eu ce bubă ai, de ești îngîndurat; nu face însă nimic, așa e lumea, așa ne-am pomenit și așa ne-om sfîrși, la feciori le-au fost dragi fetele și la fete feciorii; una însă bagă de seamă, să nu te pună păcatele să te îndrăgostești în zîne, că sînt neam slab și cel mai dușmănos cătră noi, cătră neamul urieșesc. M-am și jurat, copile, m-am jurat pe barba mea, că voi stîrpi tot neamul zînelor, de aceea să nu cutezi a iubi o zînă, că n-ar fi bine, ba, dimpotrivă, să fii cel mai neîmpăcat dușman al lor, precum sînt și eu, tatăl tău și precum sînt ele cătră noi; așa te ia pe samă, copile!
Cam așa sfătuia tatăl pe copil, dar copilul cît oamenii, ba și mai mare, cît uriașii, asculta de ascultat cu cele urechi, ci picioarele tot îl duceau unde vrea inima și nu unde ar fi voit bătrînul cel nătîng. Mai în toată ziua mergea tînărul la vînat, mai în toată ziua nu vîna nimic, dar nu mergea odată să nu se întîlnească cu Ocna, cu ibovnica lui, care-l aștepta cu atîta dor și sete, cu dragoste, cum numai zînele știau să-și aleagă iubiții. Mult timp petrecură ei în această iubire înfocată, multe zile le-au fost mai dulci ca mierea tuturor stupilor din lume, multe ceasuri mai plăcute decît toate plăcerile vieții, dar, vai, și ei fură scoși din rai! Și ei trebuiră să cunoască adevărul zicalei:
După dragoste, suspin,
După dulceață, venin!
De cîte ori se despărțeau, totdeauna trebuia să făgăduiască că mîine iară-și caută iubita, pînă atunci ea nu-l lăsa din brațe, iar după ce-i auzea făgăduința întărită cu jurămînt, îl săruta de despărțire un sărutat lung cît o zi din postul mare și se ducea cîntînd către peștera sa, uitîndu-se adesea în urma iubitului ei, care încă-și arunca ochii peste umăr.
Amîndoi erau fericiți, dar și nefericiți totodată; fericiți, fiindcă iubeau și nefericiți că nu puteau fi pururea împreună. Fiecare din ei știa ce știa: el știa că Ocna îl așteaptă cu iubire și ea știa că Dalcar vine de bună seamă, după cum au fost înțeleși și niciodată nu trebuia să aștepte prea mult. Dar un neastîmpăr se încuibase într-amîndouă inimile și era destul pentru a le face nefericite.
Odată însă trebui să aștepte zîna prea mult și iubitul nu se mai ivea; mii de gînduri îi trecură prin minte: oare nu s-a primejduit cumva? Oare nu-i bolnav? Oare...? Oare...? dar nu se poate, eu nu cred să mă părăsească scumpul meu Dalcar, nu, el e cu mult mai bun, cu mult mai credincios decît să-și bată joc de mine; așa zicea Ocna! Dar cînd credea că amu-amu îi vine iubitul, se văzu încunjurată de uriași nătîngi, grosolani, prostălăi, urîți ca miezul nopții și crunți ca niște fiare sălbatice; o mînă aspră o prinse de piept; ea scoase un țipăt și se simți căzînd, în urma mai multor lovituri cu arme ucigătoare, apoi se tăvăli în pulberea muiată de sîngele ei și horcăia de moarte.
Într-aceea ajunse și Dalcar și văzîndu-și drăguța moartă, străpunge cu arma sa pe ucigătorul ei, pe omorîtorul ei, pe omorîtorul de zînă. Ucigașul era însă tatăl său, ceea ce văzînd Dalcar, era ca nebun de durere, atît pentru tatăl său, cît și pentru iubita sa. De durere a răcnit ca un leu întărîtat, iar la răcnetele sale au răspuns ca un ecou trăsnetele răsunătoare, după durduitul trăsnetelor pămîntul s-a deschis și a înghițit în sînul său atît pe fată, cît și pe fecior într-un mormînt. Iar căpitanul de uriași, cu toată oastea lui a fost răpit în fundul vulcanului, care se deschide de răcnetele lui Dalcar în tunetele ceriului, și focul mistuitor îl prefăceau în piatră. Din trupurile lor petrificate stînd în picioare, se formară curțile frumoasei Detunata, care apare ca o oaste petrificată.
Poporul mai zice că mult timp după aceea umbla pe aci în toate sările un duh, care ținea în mînă o ceteră neagră și cîntînd din ea își ascundea durerile. De aci apoi Detunata se mai numește și Piatra, lăuta și cetera neagră.
*
Cele pîn-aci înșirate le scrisei după cartea lui Kövari Laszlo: "Erdély folds ritkaságat" (Raritățile pămîntului Ardealului), dar pe cînd trăiam ca învățător în Bucium-Șasa, chiar sub Detunata, altcum auzii povestea ei și adecă de la vestitul bocotan Teodor Ciuca o auzii în următorul mod:
Detunata n-a fost nici ea de cînd lumea tot Detunată; ea e făcută, bunăoară cum facem noi o șură, o casă, ori altă clădire din material de lemn, numai cît de bună seamă e făcută de o mînă mai tare, mai puternică, de mînă de uriaș.
Urzitorul ei a fost o fată de uriaș. Ea mai avea o soră. Amîndouă se gîndiră să facă cîte o cetate și și făcură, una "Detunata stîncoasă", iar alta "Detunata flocoasă". Și una și alta lucrară bărbătește, dar cdată, cînd erau mai gata, zise una din ele:
— Soro, găta-ți-vei tu cetatea pe sîmbătă seara? Iar aceea-i răspunse:
— De va voi Dumnezeu, așa cred că voi fi gata, dar tu?
— Eu, zise cealaltă, ori va voi Dumnezeu ori ba, tot o gat pe sîmbătă seara, de nu mai curînd încă. Și lucrară mai departe, dar colo, sîmbătă seara, Detunata stîncoasă era gata, frumoasă, luminoasă, înaltă pînă în ceri, cum numai la uriași s-a putut vedea așa cetate. Cealaltă soră nu-și putu găta cetatea din pricină că lucra fără ajutorul lui Dumnezeu și ce lucra ziua se surpa noaptea. Din pricina asta atît s-a mîniat și s-a înfuriat de tare pe soru-sa și pe cetatea ei, cît luă un bolovan mare cît un deal și trăsni cu el în cetatea cea mare și pompoasă, a surorei sale; cetatea s-a scuturat din temelii, s-a ruinat mult din ea, s-a prefăcut deloc în piatră și i-a rămas numele Detunata.
Altă legendă a Detunatei este următoarea:
Un jidov voi să-și facă aci o cetate mare, puternică. A și început a lucra, dar asta s-a întîmplat de mult, tare de mult, pe cînd erau și jidovii uriași, adecă pe cînd era lupul cățel și Barna vițel. S-a pus deci jidovul cel uriaș la lucru și a lucrat și a lucrat, pînă a ajuns la ceriu cu lucrul. Dar în ceri nu a putut străbate, căci pelița ceriului e foarte tare. Jidovul însă voia să străbată și în ceri, cu orice preț, deci căută după un sfredel, să sfredelească el bolta ceriului și să poată el străbate acolo: sfredel nu află acolo de-a îndemână. Știa el că jos are sfredele destule, că doară bărdașii la locurile lor cîte unelte folosesc și apoi el bărdaș era, din grinzi de brad făcuse toată cetatea pînă la ceri. Trimite deci și femeia sa, jupîneasa Ruhălă, jos, după sfredel. Aceea, ce să facă, trebuie să asculte și merse în jos cum merse, cu mare greu, căci era tăroasă dar cînd fu la suiș nu mai putea de ostenită. Ce și vreți, doar e o cale de aici pînă la ceri, să te cobori odată, apoi iar să te sui! Deci, suind ea cu mare greu, cînd o mai părăseau puterile, mai auzind și cum o înjură bărbatul, căci nu mergea mai iute, începu a plînge și a blăstăma: "Dare-ar Dumnezeu să te prăbușești și să te faci stan de piatră!" Atunci, paf! un sunet nimerește cetatea jidovului atît de bine, încît toată o prăbușește pînă în temelie și se face piatră. Jidovul cu jidovanca zac îngropați sub ruinele cetății care, cum zisei, fu de lemn și se petrifică după blăstămul jidovăncii și azi se numește Detunata. (Eu cred însă că poporul leagă de Detunata în acest caz legenda "Jidovului", un deal de lîngă Zlatna).
Altă legendă. Zice că Detunata-i făcută de o fată mare, o fată de uriaș. După ce a gătat-o, a voit să se suie în vîrful ei pe din afară, călare pe o pajură, nu pe dinlăuntru, pe trepte, cum se suise pînă atunci. Încalecă deci pe pajură și pune merinde pajurei un bou fript și o bute de vin. Și începe pajura a zbura, a se înălța și unde flămînzea îi tot da fata din carne, să mînce și din vin, să bea. Dar în darn îi fu toată truda, toată încercarea, căci pajura-și gătă toată merindea și tot nu putu ajunge în vîrful cetății, că era mare pînă-n ceri. Mai înălțîndu-se, flămîndă, tot mai sus și mai sus, o părăsiră puterile, începu să cadă la vale și, atît pajura cît și fata, vedeau bine că nu-i modru să ajungă vii la suprafața pămîntului. Fata în deznădejdea ei, începu a blăstăma din spatele pajurei celei cu două capete: Tune-te Dumnezeu și te facă piatră, cetate blăstămată; nu-i destul că m-am năcăjit cu tine pînă te-am făcut, acum îmi mai mînci și capul!"
Ruga-i fu ascultată, blăstămul se prinse. Cînd cădea ea cu pajura jos, se făcea praf și cenușe, un tunet zgudui cetatea din temelie și o prefăcu piatră, cum e pînă-n ziua de azi, că fata cea de uriaș o făcuse din lemn și tunetul o nimeri atît de bine de rămăsese numai cît se vede. Detunata i-a rămas numele. Nici pajura cu două capete nu s-a mai văzut de atunci, nici fete de uriaș și nici cetăți așa de mari, cît să ajungă pînă la ceri. Așa spune mitologia poporului!
În adevăr însă Detunata este un pisc de piatră de bazalt, compusă din prisme mari de bazalt, ce stau din jos oblu în sus, ca și cînd ar fi niște arbori uriași unul lîngă altul, în munții Abrudului, spre miază-noapte-răsărit de la Bucium-Șasa. Apare ca o casă mare, uriașă, în mijlocul unui islaz, înaltă de vreo 200 coți și în periferie de vreo mie de coți. Azi apare ca și cînd ar fi avut cîndva o periferie cerculară, rotundă și ar fi căzut partea dinspre apus. În Europa numai despre Scoția se zice că ar avea asemenea locuri.
De la Detunata spre vest e țara moților.
Locuitorii de la poalele Detunății sînt toți români metalurgi (băieși), oameni frumoși, ospitalieri, isteți. Portul lor e din cele mai frumoase porturi țărănești.
În Ardeal au viețuit pe atunci zînele, împărțite în mai multe republice; erau însă precum ne spune tradițiunea mitologică și cîteva state urieșești în Ardeal, dar acele pare-mi-se că au fost regate despotice. Destul că zînele erau vecinele uriașilor... precum se întîmplă și între vecini, cîte odată, cîte o vrajbă, ceartă și neînțelegere, care ne îndeamnă să facem răzmeliță, așa se întîmplă și între neamul zînelor și uriașilor.
Numai puține zîne scăpară din încăierarea cea din urmă, cele mai multe căzură în lupta pentru neatîrnare, iar uriașii începură a le prăda țara, că doară erau păgîni.
Pre cînd oastea uriașilor se năpusti asupra zînelor Ardealului și dărîmă cetate după cetate pustiind patria zînelor, pre cînd bietele zîne fugeau deznădăjduite în toate părțile, cu lacrămile pe obraz, cu părul despletit, unele fără crătință, altele fără șorț dinainte, scăpîndu-și poate bietele răvășele de dragoste, pe atunci s-a așezat în ținutul unde azi e comuna Bucium, în Munții Apuseni, lîngă Abrud, un căpitan de uriași, care era fiară sălbatică față cu zînele, era groaza lor; de suflarea lui se înspăimîntau și frunzele, de pășirea lui se îngrozea căprioara, iar de răcnetul lui tremurau urșii și mistreții ca varga; era uriaș și pace!
Atunci poporul zînelor, cît a mai scăpat din clacă, s-a retras între munți dinaintea acestui uriaș turbat, fără să se poată odihni dinaintea lui chiar și aci, afară de o zînă, care rămăsese ascunsă în codrii deși ai munților. Eu cred că zîna aceasta a cîntat mai întîi cîntecul:
În munți e libertate,
Căci aburii cei răi
Din văi nu pot străbate
Prin aer sus la ei!
De la ea s-ar fi dus vorbele acestea din gură în gură, din neam în neam, pînă ce poetul Andreiu Murășanu le-a scris, ca să nu piară.
Dar ăst căpcîn al uriașilor, ce și-a fost așezat reședința în Bucium, avea un fecior, apoi ce fecior! frumos și voinic cît nu-i mai aflai păreche, apoi avea o inimă bună, de ai fi jurat că nu-i fecior de uriaș, cu toate aceste în multe rînduri a dovedit curaj atît de mare cît chiar uriașii îl numeau erou.
Prin învingerea zînelor a trăit și el în Buciumani, cu tatăl său; însă nu-i plăcea nicidecum de singurătate și ca să o alunge de la sine începu să umble la vînat prin munții străbuni, seculari, prin Cruțul și Corabia, prin Frasinul și Vulcoiu, prin Găina și Dealul mare și el mai știa pre unde; cine mai poate ști pre unde mai îmblă vînătorii dacă ies de acasă?!
Feciorul uriașului se chema Dalcar și era frumos, atît de frumos cît fără voie cucerise inima multor fete de uriaș, cu toate că el se purta rece cu ele, necunoscînd încă dragostea. (Cine știe cum s-o fi numit acea pomană în limba uriașilor!)
Odată umblînd iară la vînat – patima vînatului îl duse departe de locuința sa și înnoptă în munți. Acolo se culcă, temîndu-se să nu se înfunde mai tare în cei codri neumblați, dar nu putu să doarmă, că pînă la ochii lui străbătu o rază de foc, iar pînă la ureche un cîntec de harfă. Neputînd dormi s-a ridicat și s-a dus tot cătră raza cea de foc, dincotro îi venea și sunetul. Cînd colo ce să vezi? Nu după mult umblat dă de o zînă, cîntînd în harfă.
Cum dete zîna de veste că o vede cineva, se retrase spăriată, dar junele o liniști, zicîndu-i:
— Nu te teme, zînișoară, de nu ți-oi putea face vreun bine, dar rău de bună seamă nu-ți voi face. Aș dori să te văd în toată viața mea și să nu-mi mai iau ochii de pe tine; nu fugi dară, stai, să te văd mai bine. Tînăra zînă se îmbărbătă la cuvintele junelui, pierdu frica și-l așteptă pînă se apropie de ea, atunci îi zise:
— Vei fi ostenit, băiete, vino de te odihnește.
Oare mai e lipsă să vă spun, că tinerii se îndrăgostiră foc din acea minută. Nu fiecare va ghici, că Dalcar a început a iubi pe frumoasa Ocna – așa se chema zîna – încă din minuta cînd a auzit-o cîntînd în harfă, fără de a o vedea și Ocna încă începu a iubi pe Dalcar de cînd îi auzi cele dintîi cuvinte încurăjătoare? Iaca-așa se începu dragostea!
Dalcar se întoarse a doua zi acasă, dar nu ca pînă atunci, parcă-i lipsea ceva, se afla cum nu știu cum, gîndeai că-i în loc strein, așa era de gînditor. Tatăl său, vulpe bătrînă, cum văzu una ca asta, îndată pricepu că Dalcar este îndrăgostit, ci nu-l mustră, dar nici nu se putu răbda să nu-i zică una alta, cum fac toți părinții.
— Dragul meu copil, cam văd eu ce-ți lipsește, cam gîndesc eu ce bubă ai, de ești îngîndurat; nu face însă nimic, așa e lumea, așa ne-am pomenit și așa ne-om sfîrși, la feciori le-au fost dragi fetele și la fete feciorii; una însă bagă de seamă, să nu te pună păcatele să te îndrăgostești în zîne, că sînt neam slab și cel mai dușmănos cătră noi, cătră neamul urieșesc. M-am și jurat, copile, m-am jurat pe barba mea, că voi stîrpi tot neamul zînelor, de aceea să nu cutezi a iubi o zînă, că n-ar fi bine, ba, dimpotrivă, să fii cel mai neîmpăcat dușman al lor, precum sînt și eu, tatăl tău și precum sînt ele cătră noi; așa te ia pe samă, copile!
Cam așa sfătuia tatăl pe copil, dar copilul cît oamenii, ba și mai mare, cît uriașii, asculta de ascultat cu cele urechi, ci picioarele tot îl duceau unde vrea inima și nu unde ar fi voit bătrînul cel nătîng. Mai în toată ziua mergea tînărul la vînat, mai în toată ziua nu vîna nimic, dar nu mergea odată să nu se întîlnească cu Ocna, cu ibovnica lui, care-l aștepta cu atîta dor și sete, cu dragoste, cum numai zînele știau să-și aleagă iubiții. Mult timp petrecură ei în această iubire înfocată, multe zile le-au fost mai dulci ca mierea tuturor stupilor din lume, multe ceasuri mai plăcute decît toate plăcerile vieții, dar, vai, și ei fură scoși din rai! Și ei trebuiră să cunoască adevărul zicalei:
După dragoste, suspin,
După dulceață, venin!
De cîte ori se despărțeau, totdeauna trebuia să făgăduiască că mîine iară-și caută iubita, pînă atunci ea nu-l lăsa din brațe, iar după ce-i auzea făgăduința întărită cu jurămînt, îl săruta de despărțire un sărutat lung cît o zi din postul mare și se ducea cîntînd către peștera sa, uitîndu-se adesea în urma iubitului ei, care încă-și arunca ochii peste umăr.
Amîndoi erau fericiți, dar și nefericiți totodată; fericiți, fiindcă iubeau și nefericiți că nu puteau fi pururea împreună. Fiecare din ei știa ce știa: el știa că Ocna îl așteaptă cu iubire și ea știa că Dalcar vine de bună seamă, după cum au fost înțeleși și niciodată nu trebuia să aștepte prea mult. Dar un neastîmpăr se încuibase într-amîndouă inimile și era destul pentru a le face nefericite.
Odată însă trebui să aștepte zîna prea mult și iubitul nu se mai ivea; mii de gînduri îi trecură prin minte: oare nu s-a primejduit cumva? Oare nu-i bolnav? Oare...? Oare...? dar nu se poate, eu nu cred să mă părăsească scumpul meu Dalcar, nu, el e cu mult mai bun, cu mult mai credincios decît să-și bată joc de mine; așa zicea Ocna! Dar cînd credea că amu-amu îi vine iubitul, se văzu încunjurată de uriași nătîngi, grosolani, prostălăi, urîți ca miezul nopții și crunți ca niște fiare sălbatice; o mînă aspră o prinse de piept; ea scoase un țipăt și se simți căzînd, în urma mai multor lovituri cu arme ucigătoare, apoi se tăvăli în pulberea muiată de sîngele ei și horcăia de moarte.
Într-aceea ajunse și Dalcar și văzîndu-și drăguța moartă, străpunge cu arma sa pe ucigătorul ei, pe omorîtorul ei, pe omorîtorul de zînă. Ucigașul era însă tatăl său, ceea ce văzînd Dalcar, era ca nebun de durere, atît pentru tatăl său, cît și pentru iubita sa. De durere a răcnit ca un leu întărîtat, iar la răcnetele sale au răspuns ca un ecou trăsnetele răsunătoare, după durduitul trăsnetelor pămîntul s-a deschis și a înghițit în sînul său atît pe fată, cît și pe fecior într-un mormînt. Iar căpitanul de uriași, cu toată oastea lui a fost răpit în fundul vulcanului, care se deschide de răcnetele lui Dalcar în tunetele ceriului, și focul mistuitor îl prefăceau în piatră. Din trupurile lor petrificate stînd în picioare, se formară curțile frumoasei Detunata, care apare ca o oaste petrificată.
Poporul mai zice că mult timp după aceea umbla pe aci în toate sările un duh, care ținea în mînă o ceteră neagră și cîntînd din ea își ascundea durerile. De aci apoi Detunata se mai numește și Piatra, lăuta și cetera neagră.
*
Cele pîn-aci înșirate le scrisei după cartea lui Kövari Laszlo: "Erdély folds ritkaságat" (Raritățile pămîntului Ardealului), dar pe cînd trăiam ca învățător în Bucium-Șasa, chiar sub Detunata, altcum auzii povestea ei și adecă de la vestitul bocotan Teodor Ciuca o auzii în următorul mod:
Detunata n-a fost nici ea de cînd lumea tot Detunată; ea e făcută, bunăoară cum facem noi o șură, o casă, ori altă clădire din material de lemn, numai cît de bună seamă e făcută de o mînă mai tare, mai puternică, de mînă de uriaș.
Urzitorul ei a fost o fată de uriaș. Ea mai avea o soră. Amîndouă se gîndiră să facă cîte o cetate și și făcură, una "Detunata stîncoasă", iar alta "Detunata flocoasă". Și una și alta lucrară bărbătește, dar cdată, cînd erau mai gata, zise una din ele:
— Soro, găta-ți-vei tu cetatea pe sîmbătă seara? Iar aceea-i răspunse:
— De va voi Dumnezeu, așa cred că voi fi gata, dar tu?
— Eu, zise cealaltă, ori va voi Dumnezeu ori ba, tot o gat pe sîmbătă seara, de nu mai curînd încă. Și lucrară mai departe, dar colo, sîmbătă seara, Detunata stîncoasă era gata, frumoasă, luminoasă, înaltă pînă în ceri, cum numai la uriași s-a putut vedea așa cetate. Cealaltă soră nu-și putu găta cetatea din pricină că lucra fără ajutorul lui Dumnezeu și ce lucra ziua se surpa noaptea. Din pricina asta atît s-a mîniat și s-a înfuriat de tare pe soru-sa și pe cetatea ei, cît luă un bolovan mare cît un deal și trăsni cu el în cetatea cea mare și pompoasă, a surorei sale; cetatea s-a scuturat din temelii, s-a ruinat mult din ea, s-a prefăcut deloc în piatră și i-a rămas numele Detunata.
Altă legendă a Detunatei este următoarea:
Un jidov voi să-și facă aci o cetate mare, puternică. A și început a lucra, dar asta s-a întîmplat de mult, tare de mult, pe cînd erau și jidovii uriași, adecă pe cînd era lupul cățel și Barna vițel. S-a pus deci jidovul cel uriaș la lucru și a lucrat și a lucrat, pînă a ajuns la ceriu cu lucrul. Dar în ceri nu a putut străbate, căci pelița ceriului e foarte tare. Jidovul însă voia să străbată și în ceri, cu orice preț, deci căută după un sfredel, să sfredelească el bolta ceriului și să poată el străbate acolo: sfredel nu află acolo de-a îndemână. Știa el că jos are sfredele destule, că doară bărdașii la locurile lor cîte unelte folosesc și apoi el bărdaș era, din grinzi de brad făcuse toată cetatea pînă la ceri. Trimite deci și femeia sa, jupîneasa Ruhălă, jos, după sfredel. Aceea, ce să facă, trebuie să asculte și merse în jos cum merse, cu mare greu, căci era tăroasă dar cînd fu la suiș nu mai putea de ostenită. Ce și vreți, doar e o cale de aici pînă la ceri, să te cobori odată, apoi iar să te sui! Deci, suind ea cu mare greu, cînd o mai părăseau puterile, mai auzind și cum o înjură bărbatul, căci nu mergea mai iute, începu a plînge și a blăstăma: "Dare-ar Dumnezeu să te prăbușești și să te faci stan de piatră!" Atunci, paf! un sunet nimerește cetatea jidovului atît de bine, încît toată o prăbușește pînă în temelie și se face piatră. Jidovul cu jidovanca zac îngropați sub ruinele cetății care, cum zisei, fu de lemn și se petrifică după blăstămul jidovăncii și azi se numește Detunata. (Eu cred însă că poporul leagă de Detunata în acest caz legenda "Jidovului", un deal de lîngă Zlatna).
Altă legendă. Zice că Detunata-i făcută de o fată mare, o fată de uriaș. După ce a gătat-o, a voit să se suie în vîrful ei pe din afară, călare pe o pajură, nu pe dinlăuntru, pe trepte, cum se suise pînă atunci. Încalecă deci pe pajură și pune merinde pajurei un bou fript și o bute de vin. Și începe pajura a zbura, a se înălța și unde flămînzea îi tot da fata din carne, să mînce și din vin, să bea. Dar în darn îi fu toată truda, toată încercarea, căci pajura-și gătă toată merindea și tot nu putu ajunge în vîrful cetății, că era mare pînă-n ceri. Mai înălțîndu-se, flămîndă, tot mai sus și mai sus, o părăsiră puterile, începu să cadă la vale și, atît pajura cît și fata, vedeau bine că nu-i modru să ajungă vii la suprafața pămîntului. Fata în deznădejdea ei, începu a blăstăma din spatele pajurei celei cu două capete: Tune-te Dumnezeu și te facă piatră, cetate blăstămată; nu-i destul că m-am năcăjit cu tine pînă te-am făcut, acum îmi mai mînci și capul!"
Ruga-i fu ascultată, blăstămul se prinse. Cînd cădea ea cu pajura jos, se făcea praf și cenușe, un tunet zgudui cetatea din temelie și o prefăcu piatră, cum e pînă-n ziua de azi, că fata cea de uriaș o făcuse din lemn și tunetul o nimeri atît de bine de rămăsese numai cît se vede. Detunata i-a rămas numele. Nici pajura cu două capete nu s-a mai văzut de atunci, nici fete de uriaș și nici cetăți așa de mari, cît să ajungă pînă la ceri. Așa spune mitologia poporului!
În adevăr însă Detunata este un pisc de piatră de bazalt, compusă din prisme mari de bazalt, ce stau din jos oblu în sus, ca și cînd ar fi niște arbori uriași unul lîngă altul, în munții Abrudului, spre miază-noapte-răsărit de la Bucium-Șasa. Apare ca o casă mare, uriașă, în mijlocul unui islaz, înaltă de vreo 200 coți și în periferie de vreo mie de coți. Azi apare ca și cînd ar fi avut cîndva o periferie cerculară, rotundă și ar fi căzut partea dinspre apus. În Europa numai despre Scoția se zice că ar avea asemenea locuri.
De la Detunata spre vest e țara moților.
Locuitorii de la poalele Detunății sînt toți români metalurgi (băieși), oameni frumoși, ospitalieri, isteți. Portul lor e din cele mai frumoase porturi țărănești.
Detunata
Aceasta pagina a fost accesata de 627 ori.