Autori > Reteganul Pop
Stan Bolovan
Zice că era odată un om, om cu stare și cu socoteală, după cum se mai află și astăzi cîte unul ici-colea, el își avea vituțele sale, moșioara sa, căsuța sa, cu un cuvînt avea ce-i trebuia. Un năcaz însă avea și el ca toți oamenii, că bag-seamă om fără nici un năcaz și iarnă fără frig nu se poate. Năcazul și supărarea lui era aceea, că n-avea copii. Și se ruga bietul om zi și noapte, se ruga în coate și în genunchi să-i dăruiască Dumnezeu copii, dar în zadar, că tot nu-i se împlinea rugarea. Era cît pre aci să piardă și nădejdea, ba-și făcuse și cîntec:
Doamne, Doamne!
Mult zic Doamne,
Dumnezeu gîndești că doarme
Cu capul pe mînăstire,
Că de mine n-are știre.
O dată, cum mergea el gîndindu-se la bucuria oamenilor cu copii și la nefericirea lui, se întîlnește cu Dumnezeu și cu Sfîntul Petru.
— Dar unde mergi, măi omule? îl întrebă Dumnezeu.
— O, Doamne! Mă duc să mă prăpădesc de năcaz, răspunse omul.
— Și ce năcaz ai, omule? Spune-mi ce dorești? căci eu îți pot împlini orice poftă a ta. Ce-ai vrea ca să ai?
— Copii, Doamne! Copii aș vrea să am!
— Și ce ai mai vrea să ai? Iar Stan, că așa-i era numele răspunse și-a două oară, că copii ar vrea să aibă.
— Te mai întreb o dată omule, zise Dumnezeu.
— Ce-ai mai vrea tu să ai? Iar Stan răspunse și a treia oară că copii ar vrea să aibă.
— Bine, zise Dumnezeu, copii să ai după cum ai cerut tu. Și se duse Stan acasă; adecă ce să vezi? și casa și curtea îi era plină de copii; nici mai mulți nici mai puțini decît o sută de copii află el acasă, care toți îi ziceau tată și-i cereau de mîncare. Acum dă-le, Stane, de mîncare dacă ai de unde! se puse omul meu pe gînduri: cu ce să hrănească atîta amar de copil? Vîndu tot ce avu pe lîngă casă și cumpără tot fărină, apoi se duse în lume să le cîștige hrană.
Mergînd el prin această sîcreată de lume mare, ajunse seara la o stînă, lîngă o pădure mare. În staur erau cîteva mii de oi, iar în comarnic vreo doisprezece păcurari unul mai lat în spate decît celălalt.
— Bună seara feciori, zise Stan intrînd în comarnic.
— Să fii sănătos, bade, răspunseră ciobanii, apoi îi puseră scăuneciu să șadă, ca la om strein și începură a vorbi mai de una, mai de alta, pînă Stan le spune, că el a luat lumea în cap să cîștige de mîncare la cei o sută de copii. Păcurarii încă-i povestiră, că lor le merge bine, că oile au pășune destulă, dar s-a învățat un trăsnit de zmeu și în toată noaptea fură cîte trei oi.
— Oh, zice Stan, și voi nu vă puteți apăra de el?
— Nu, răspunseră păcurarii.
— Haidați să ne tocmim; ce-mi dați să vă mîntuiesc de el?
Și se tocmiră să-i dea a treia parte din toate oile, dacă va fi harnic să alunge pe zmeu de la turmă.
Acum se puse Stan la pîndă, în staur, în mijlocul oilor, de bună samă după ce cinară un balmoș păcurăresc. Colo cătră miezul nopții veni zmeul și dă să intre în staur, dar Stan îi strigă răstit:
— Mai încet, mă! Ce vrei să faci? Dară foruitul de zmeu rîse cu hohote și zise:
— Cine ești tu, care vrei să mă oprești, să nu intru în staur?
— Eu sînt Stan Bolovan, care mănînc pietri și carne de zmeu, dar tu cine ești?
— Eu sînt zmeul, dar dacă tu zici că mănînci pietri și carne de zmeu, hai să ne cercăm puterile.
— Nu-mi pasă, zice Stan, să vedem dară care din noi va putea stoarce apă din piatră?
Și apucă zmeul un bolovan mare și tot îl sfarmă în mînă, dar nu ieși pic de apă din el; atunci apucă Stan un bruș de caș ce-l avea în traistă și cum îl strînge începe a-i curge zărul printre degete. Noa, vezi zmeule, așa să faci tu, dacă ești tare? Iar zmeul răspunse:
— Cunosc, că ești mai tare decît mine, dar știi ce? Hai la noi slugă, că mama de multă vreme tot cearcă doară va afla o slugă tare ca tine.
— E bine, zise Stan, și ce simbrie îmi vei da pe un an?
— Eu, răspunse zmeul, îți dau o desagă de bani de aur.
Tîrgul fu gata. Stan intră în comarnic la păcurari și le spuse că de zmeu i-a mîntuit pe vecie, dar ei să facă bine și să ducă partea lui de oi la el acasă, să nu-i moară copiii de foame, că el a intrat în slujba zmeului pe un an de zile. Păcurarii se legară că-i vor duce oile acasă pînă într-una, ceea ce și făcură, că vedeau cu cine au de lucru, iar Stan merse cu zmeul acasă. Pe atunci anul era de trei zile.
Cînd ajunseră acasă aflară pe mama zmeului cu trei căldări cu apă fierbinte, ca să opărească oile ce le va aduce zmeul. După ce intrară în casă, spuse zmeul bătrînei numai la ureche, ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare de scoate apă din piatră.
— Și cine e acela, Stan Bolovan? întreabă zmeoaica.
— Iată! L-am băgat slugă pe un an, aici e.
— Bine, zise zmeoaica, bine, să vă cercați puterile, să văd care sînteți mai tari!
Și se apucă zmeul și-și aruncă buzduganul cel de nouăzeci și nouă de măji cale de o poștă. Apoi zise cătră Stan:
— Noa, Stane, haida după buzdugan și să vedem tu pînă unde-l vei putea arunca?
— Să cercăm, zise Stan, dar să ne luăm merinde barem pe trei zile, că eu vreau să-ți arăt ce pot! Și-și luară merinde și se puseră la drum și du-te, du-te pînă deteră de buzdugan. Acolo Stan nu mai putea de obosit, deci se puse să șadă pe buzdugan.
— Dar ce faci, Stane, întreabă zmeul, nu mai dai?
— Ba dau îndată, răspunse Stan, numai aștept oleacă pînă ce trece luna, să n-o nimeresc cumva s-o stric, ori să-ți rămînă buzduganul pe-acolo, că chiar în lună am un frate faur de ți-l prinde știu că nu-l mai vezi.
— Ba, zice zmeul, decît să faci atîta pagubă, mai bine lasă că dau eu și pentru tine.
— Cum vrei, zise Stan, iar zmeul luă buzduganul și-l aruncă îndărăpt acasă. O zi era trecută.
Seara spuse zmeul mamei sale toată întîmplarea și se mirară grozav de puterea lui Stan cea mare.
A doua zi îi mînă zmeoaica după apă. Fiecare luă cîte o piele mare de bivol cusută ca burduful, că în de acelea aduceau apă, alte vase n-aveau. Cînd ajunse la fîntînă, zmeul umplu pieile amîndouă cu apă și dă să plece. Dar Stan zise:
— Ho! ho! cine să care atîta apă în toate zilele? Dacă-ți sînt slugă, voi să te slujesc cu dreptate. Și scoase Stan cuțitul din șerpar și începu a brăzda locul în giurul fîntînei.
— Ce faci, bre? întreabă zmeul.
— Ce să fac, zice Stan, voi să duc toată fîntîna odată!
— Ba lasă-te, zise zmeul, mai bine duc eu și burduful tău, numai nu strica fîntîna; că o avem de la moși-strămoși.
— Cum voiești, zice Stan, numai să nu zici, că nu te slujesc pe dreptate.
Două zile trecură. Seara iar povesti zmeul mamei sale de toată întîmplarea și se mirară amîndoi de puterea lui Stan.
A treia zi îi trimise zmeoaica după lemne; după ce ajunseră la pădure, zmeul rupse un copaciu din rădăcină și dă să plece cătră casă. Stan însă tot lega la vițe de curpen una de alta, să facă, drag Doamne, funie din ele și să facă nu știu ce lucru mare cu ele.
— Ce faci, Stane? întreabă zmeul.
— Ce să fac, răspunse Stan, doară numai n-am nebunit să merg cu vreascuri acasă ca țiganii, eu vreau să duc cu o cale toată pădurea acasă, să nu zici că nu-s slugă cu dreptate!
— Ba, zice zmeul, una ca aceea n-o fi, să scoți tu din pămînt astă dragă de pădure toată o dată, mai bine duc eu și pentru tine un copaci!
— Cum vreai, zice Stan, numai să nu zici că nu te-am slujit pe dreptate!
Și luă zmeul încă un copaci în spate și mergea gîfîind cătră casă, iar Stan mergea îndărăptul lui, duhănind ca un domn. Trei zile trecură, anul era împlinit. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. După cină însă zise zmeoaica cătră zmeu:
— Mă, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan, mergi la noapte, cînd doarme și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? chiar în frunte, să piară că și de-atîța bani ce-i dăm îmi pare rău, dar mai rău îmi pare de voi ști că scapă sănătos din casa mea, c-atunci nu mai cutezăm a ieși de-aci de frica lui.
Stan ascultase la ușă, dar nu se înspăimântă, știind că zmeul e prost ca miezul nopții. Deci merse în casa lui și culcă în pat un butuc mare de lemn, apoi după ce-l acoperi bine cu țolul se băgă sub pat. Colo cătră miezul nopții vine zmeul și dă de vreo cîteva ori cu sabia în butuc, crezînd că s-a văieta de durere, apoi mai în urmă dete cît putu de tare cu buzduganul și merse voios la mumă-sa.
— Noa, da omorîtu-l-ai?
— L-am șters dintre cei vii, răspunse zmeul. Adecă dimineața, spre mirarea lor Stan se scoală intinzîndu-se și căscînd o gură de gîndeai că vrea să-i soarbă.
— Dar cum te hodiniși astă-noapte, Stane? întreabă zmeoaica.
— Mulțam de întrebare, stăpînă, bine, numai cît am visat ca și cînd m-ar fi mușcat nescai pureci și parcă peste frunte mi-a trecut un șoarece.
Și nu se puteau destul mira de tăria lui, deci zise zmeoaica:
— Te-ai purtat bine, fătul meu Stane, ți-ai împlinit anul foarte omenește acum aci-ți e simbria, o desagă de galbini, poți merge acasă și să-i folosești în pace.
Dar Stan bine vedea că zmeul cu mumă-sa îi duc frica, deci zise hotărît:
— Eu gîndeam că barem doi-trei ani să slujesc la voi, să am cu ce merge acasă la copilași, numai cu atîta agonisită ce voi ști eu face cu o sută de copii? băgați-mă slugă baremi pe un an încă.
Dar zmeul cu mumă-sa atîta frică știau de Stan, încît se hotărîră a-i da și două și trei perechi de desagi cu galbini, numai să se vadă scăpați de el, deci zise zmeul:
— Stane, îți dăm două perechi de desagi pline cu galbini, numai mergi și ne lasă în pace. Dar Stan nu se învoi.
— Auzi, Stane, zise zmeoaica, îți dăm trei părechi de desagi plini cu galbini, numai fii bun și ne lasă în pace, că nu mai avem lipsă de slugă.
Stan ce cugetă puțin apoi zice:
— Fie, dacă-mi dați trei părechi de desagi plini plinuți cu galbini de aur, atunci plec, dar să mi-i și ducă zmeul pînă la mine acasă. Și se învoiră. Zmeul luă trei părechi de desagi plini cu galbini în spate și merse după Stan. Dar zmeul așa greu sufla de greutatea poverii încît, cînd sufla, Stan mergea fuga înainte, ca suflat de-un vînt pogan, cînd își trăgea zmeul răsuflarea, Stan iar venea îndărăpt tras de răsuflarea lui. Tot mergea zmeul și tace mult timp, dar o dată nu se poate răbda să nu întrebe pe Stan:
— De ce fugi tot înainte și vii iar îndărăpt?
Iar Stan răspunse:
— Să pot aș zbura pînă acasă, dar văd că nu te poți ținea de mine și-mi vine să mă întorc la tine și numai una să-ți dau cu pumnul în frunte, să te învăț cum ai de mers pe drum cînd ești cu mine pe cale.
Zmeul tremura și mergea după Stan.
Cînd erau aproape de casa lui Stan, ieșiră toți copiii în calea lor zbierînd de foame.
— Ce zic copiii aceia, întreabă zmeul pe Stan.
— Iată, răspunse Stan, copilării de-a lor, zic c-ar mînca carne de zmeu! Atunci zmeul aruncă desagii jos și... du-te, copile!
Ce-o fi spus la mumă-sa nu mai știu, atîta știu, că din minuta aceea copiii lui Stan nu se mai văietau de foame. Mulți din ei vor fi murit de-atunci, că doar e de mult, dar care n-au murit încă, aceia și azi trăiesc.
Auzită de la un primar din Reteag și scrisă în Deva ca pedagog
Doamne, Doamne!
Mult zic Doamne,
Dumnezeu gîndești că doarme
Cu capul pe mînăstire,
Că de mine n-are știre.
O dată, cum mergea el gîndindu-se la bucuria oamenilor cu copii și la nefericirea lui, se întîlnește cu Dumnezeu și cu Sfîntul Petru.
— Dar unde mergi, măi omule? îl întrebă Dumnezeu.
— O, Doamne! Mă duc să mă prăpădesc de năcaz, răspunse omul.
— Și ce năcaz ai, omule? Spune-mi ce dorești? căci eu îți pot împlini orice poftă a ta. Ce-ai vrea ca să ai?
— Copii, Doamne! Copii aș vrea să am!
— Și ce ai mai vrea să ai? Iar Stan, că așa-i era numele răspunse și-a două oară, că copii ar vrea să aibă.
— Te mai întreb o dată omule, zise Dumnezeu.
— Ce-ai mai vrea tu să ai? Iar Stan răspunse și a treia oară că copii ar vrea să aibă.
— Bine, zise Dumnezeu, copii să ai după cum ai cerut tu. Și se duse Stan acasă; adecă ce să vezi? și casa și curtea îi era plină de copii; nici mai mulți nici mai puțini decît o sută de copii află el acasă, care toți îi ziceau tată și-i cereau de mîncare. Acum dă-le, Stane, de mîncare dacă ai de unde! se puse omul meu pe gînduri: cu ce să hrănească atîta amar de copil? Vîndu tot ce avu pe lîngă casă și cumpără tot fărină, apoi se duse în lume să le cîștige hrană.
Mergînd el prin această sîcreată de lume mare, ajunse seara la o stînă, lîngă o pădure mare. În staur erau cîteva mii de oi, iar în comarnic vreo doisprezece păcurari unul mai lat în spate decît celălalt.
— Bună seara feciori, zise Stan intrînd în comarnic.
— Să fii sănătos, bade, răspunseră ciobanii, apoi îi puseră scăuneciu să șadă, ca la om strein și începură a vorbi mai de una, mai de alta, pînă Stan le spune, că el a luat lumea în cap să cîștige de mîncare la cei o sută de copii. Păcurarii încă-i povestiră, că lor le merge bine, că oile au pășune destulă, dar s-a învățat un trăsnit de zmeu și în toată noaptea fură cîte trei oi.
— Oh, zice Stan, și voi nu vă puteți apăra de el?
— Nu, răspunseră păcurarii.
— Haidați să ne tocmim; ce-mi dați să vă mîntuiesc de el?
Și se tocmiră să-i dea a treia parte din toate oile, dacă va fi harnic să alunge pe zmeu de la turmă.
Acum se puse Stan la pîndă, în staur, în mijlocul oilor, de bună samă după ce cinară un balmoș păcurăresc. Colo cătră miezul nopții veni zmeul și dă să intre în staur, dar Stan îi strigă răstit:
— Mai încet, mă! Ce vrei să faci? Dară foruitul de zmeu rîse cu hohote și zise:
— Cine ești tu, care vrei să mă oprești, să nu intru în staur?
— Eu sînt Stan Bolovan, care mănînc pietri și carne de zmeu, dar tu cine ești?
— Eu sînt zmeul, dar dacă tu zici că mănînci pietri și carne de zmeu, hai să ne cercăm puterile.
— Nu-mi pasă, zice Stan, să vedem dară care din noi va putea stoarce apă din piatră?
Și apucă zmeul un bolovan mare și tot îl sfarmă în mînă, dar nu ieși pic de apă din el; atunci apucă Stan un bruș de caș ce-l avea în traistă și cum îl strînge începe a-i curge zărul printre degete. Noa, vezi zmeule, așa să faci tu, dacă ești tare? Iar zmeul răspunse:
— Cunosc, că ești mai tare decît mine, dar știi ce? Hai la noi slugă, că mama de multă vreme tot cearcă doară va afla o slugă tare ca tine.
— E bine, zise Stan, și ce simbrie îmi vei da pe un an?
— Eu, răspunse zmeul, îți dau o desagă de bani de aur.
Tîrgul fu gata. Stan intră în comarnic la păcurari și le spuse că de zmeu i-a mîntuit pe vecie, dar ei să facă bine și să ducă partea lui de oi la el acasă, să nu-i moară copiii de foame, că el a intrat în slujba zmeului pe un an de zile. Păcurarii se legară că-i vor duce oile acasă pînă într-una, ceea ce și făcură, că vedeau cu cine au de lucru, iar Stan merse cu zmeul acasă. Pe atunci anul era de trei zile.
Cînd ajunseră acasă aflară pe mama zmeului cu trei căldări cu apă fierbinte, ca să opărească oile ce le va aduce zmeul. După ce intrară în casă, spuse zmeul bătrînei numai la ureche, ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare de scoate apă din piatră.
— Și cine e acela, Stan Bolovan? întreabă zmeoaica.
— Iată! L-am băgat slugă pe un an, aici e.
— Bine, zise zmeoaica, bine, să vă cercați puterile, să văd care sînteți mai tari!
Și se apucă zmeul și-și aruncă buzduganul cel de nouăzeci și nouă de măji cale de o poștă. Apoi zise cătră Stan:
— Noa, Stane, haida după buzdugan și să vedem tu pînă unde-l vei putea arunca?
— Să cercăm, zise Stan, dar să ne luăm merinde barem pe trei zile, că eu vreau să-ți arăt ce pot! Și-și luară merinde și se puseră la drum și du-te, du-te pînă deteră de buzdugan. Acolo Stan nu mai putea de obosit, deci se puse să șadă pe buzdugan.
— Dar ce faci, Stane, întreabă zmeul, nu mai dai?
— Ba dau îndată, răspunse Stan, numai aștept oleacă pînă ce trece luna, să n-o nimeresc cumva s-o stric, ori să-ți rămînă buzduganul pe-acolo, că chiar în lună am un frate faur de ți-l prinde știu că nu-l mai vezi.
— Ba, zice zmeul, decît să faci atîta pagubă, mai bine lasă că dau eu și pentru tine.
— Cum vrei, zise Stan, iar zmeul luă buzduganul și-l aruncă îndărăpt acasă. O zi era trecută.
Seara spuse zmeul mamei sale toată întîmplarea și se mirară grozav de puterea lui Stan cea mare.
A doua zi îi mînă zmeoaica după apă. Fiecare luă cîte o piele mare de bivol cusută ca burduful, că în de acelea aduceau apă, alte vase n-aveau. Cînd ajunse la fîntînă, zmeul umplu pieile amîndouă cu apă și dă să plece. Dar Stan zise:
— Ho! ho! cine să care atîta apă în toate zilele? Dacă-ți sînt slugă, voi să te slujesc cu dreptate. Și scoase Stan cuțitul din șerpar și începu a brăzda locul în giurul fîntînei.
— Ce faci, bre? întreabă zmeul.
— Ce să fac, zice Stan, voi să duc toată fîntîna odată!
— Ba lasă-te, zise zmeul, mai bine duc eu și burduful tău, numai nu strica fîntîna; că o avem de la moși-strămoși.
— Cum voiești, zice Stan, numai să nu zici, că nu te slujesc pe dreptate.
Două zile trecură. Seara iar povesti zmeul mamei sale de toată întîmplarea și se mirară amîndoi de puterea lui Stan.
A treia zi îi trimise zmeoaica după lemne; după ce ajunseră la pădure, zmeul rupse un copaciu din rădăcină și dă să plece cătră casă. Stan însă tot lega la vițe de curpen una de alta, să facă, drag Doamne, funie din ele și să facă nu știu ce lucru mare cu ele.
— Ce faci, Stane? întreabă zmeul.
— Ce să fac, răspunse Stan, doară numai n-am nebunit să merg cu vreascuri acasă ca țiganii, eu vreau să duc cu o cale toată pădurea acasă, să nu zici că nu-s slugă cu dreptate!
— Ba, zice zmeul, una ca aceea n-o fi, să scoți tu din pămînt astă dragă de pădure toată o dată, mai bine duc eu și pentru tine un copaci!
— Cum vreai, zice Stan, numai să nu zici că nu te-am slujit pe dreptate!
Și luă zmeul încă un copaci în spate și mergea gîfîind cătră casă, iar Stan mergea îndărăptul lui, duhănind ca un domn. Trei zile trecură, anul era împlinit. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. După cină însă zise zmeoaica cătră zmeu:
— Mă, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan, mergi la noapte, cînd doarme și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? chiar în frunte, să piară că și de-atîța bani ce-i dăm îmi pare rău, dar mai rău îmi pare de voi ști că scapă sănătos din casa mea, c-atunci nu mai cutezăm a ieși de-aci de frica lui.
Stan ascultase la ușă, dar nu se înspăimântă, știind că zmeul e prost ca miezul nopții. Deci merse în casa lui și culcă în pat un butuc mare de lemn, apoi după ce-l acoperi bine cu țolul se băgă sub pat. Colo cătră miezul nopții vine zmeul și dă de vreo cîteva ori cu sabia în butuc, crezînd că s-a văieta de durere, apoi mai în urmă dete cît putu de tare cu buzduganul și merse voios la mumă-sa.
— Noa, da omorîtu-l-ai?
— L-am șters dintre cei vii, răspunse zmeul. Adecă dimineața, spre mirarea lor Stan se scoală intinzîndu-se și căscînd o gură de gîndeai că vrea să-i soarbă.
— Dar cum te hodiniși astă-noapte, Stane? întreabă zmeoaica.
— Mulțam de întrebare, stăpînă, bine, numai cît am visat ca și cînd m-ar fi mușcat nescai pureci și parcă peste frunte mi-a trecut un șoarece.
Și nu se puteau destul mira de tăria lui, deci zise zmeoaica:
— Te-ai purtat bine, fătul meu Stane, ți-ai împlinit anul foarte omenește acum aci-ți e simbria, o desagă de galbini, poți merge acasă și să-i folosești în pace.
Dar Stan bine vedea că zmeul cu mumă-sa îi duc frica, deci zise hotărît:
— Eu gîndeam că barem doi-trei ani să slujesc la voi, să am cu ce merge acasă la copilași, numai cu atîta agonisită ce voi ști eu face cu o sută de copii? băgați-mă slugă baremi pe un an încă.
Dar zmeul cu mumă-sa atîta frică știau de Stan, încît se hotărîră a-i da și două și trei perechi de desagi cu galbini, numai să se vadă scăpați de el, deci zise zmeul:
— Stane, îți dăm două perechi de desagi pline cu galbini, numai mergi și ne lasă în pace. Dar Stan nu se învoi.
— Auzi, Stane, zise zmeoaica, îți dăm trei părechi de desagi plini cu galbini, numai fii bun și ne lasă în pace, că nu mai avem lipsă de slugă.
Stan ce cugetă puțin apoi zice:
— Fie, dacă-mi dați trei părechi de desagi plini plinuți cu galbini de aur, atunci plec, dar să mi-i și ducă zmeul pînă la mine acasă. Și se învoiră. Zmeul luă trei părechi de desagi plini cu galbini în spate și merse după Stan. Dar zmeul așa greu sufla de greutatea poverii încît, cînd sufla, Stan mergea fuga înainte, ca suflat de-un vînt pogan, cînd își trăgea zmeul răsuflarea, Stan iar venea îndărăpt tras de răsuflarea lui. Tot mergea zmeul și tace mult timp, dar o dată nu se poate răbda să nu întrebe pe Stan:
— De ce fugi tot înainte și vii iar îndărăpt?
Iar Stan răspunse:
— Să pot aș zbura pînă acasă, dar văd că nu te poți ținea de mine și-mi vine să mă întorc la tine și numai una să-ți dau cu pumnul în frunte, să te învăț cum ai de mers pe drum cînd ești cu mine pe cale.
Zmeul tremura și mergea după Stan.
Cînd erau aproape de casa lui Stan, ieșiră toți copiii în calea lor zbierînd de foame.
— Ce zic copiii aceia, întreabă zmeul pe Stan.
— Iată, răspunse Stan, copilării de-a lor, zic c-ar mînca carne de zmeu! Atunci zmeul aruncă desagii jos și... du-te, copile!
Ce-o fi spus la mumă-sa nu mai știu, atîta știu, că din minuta aceea copiii lui Stan nu se mai văietau de foame. Mulți din ei vor fi murit de-atunci, că doar e de mult, dar care n-au murit încă, aceia și azi trăiesc.
Auzită de la un primar din Reteag și scrisă în Deva ca pedagog
Stan Bolovan
Aceasta pagina a fost accesata de 633 ori.