Autori > Reteganul Pop
Salvina - Capitolul 05
Ionuț Dandea se grăbi să plece curînd din Abrud, mai curînd decît altă dată. Deci îndată ce plecă Horia, merse și el în ospătărie, stătu puțin, apoi zise către cumnatu-său și către soru-sa:
— Haidați să plecăm, că încă azi putem umbla botezați.
— Doar se înnorează dinspre Vulcoiu? întrebă popa.
— Ba nu, dar fumegă Detunata, răspunse Ionuț.
Pe cale vorbiră puțin. Muierile mergeau călări pe caii încărcați cu tîrgaș, iar bărbații în urma lor tot călări, unii cîntînd, alții fiuierînd. Ionuț cît fu din Abrud pînă-n Bucium, mersese tot zicînd în frunză. Semn că era îngîndurat, că altcum el nu ar fi mers atîta cale fără vorbă.
Cînd fură în Cerbu se opri o leacă la popa la poartă, îi spuse popii nu știu ce; acela scoase din șerpar nu știu ce și-i dete lui Ionuț, cu vorbele: numai de-ar fi într-un ceas bun. În Sat încă a făcut așa: tot așa și în Izbita și în Șeasa, de unde apucă pe luncă-n sus spre Montări. Nici că i-ar fi fost calea de-a lungul Buciumului, dar spuse ortacilor că are unele afaceri băieșești și așa va merge pe acolo să se mai înțeleagă cu ortacii, care nu fură în Abrud. Adevărul însă era, că el aduna bani pentru calea deputaților la Sibiu și Viena.
Seara stătu la soru-sa și aci încă vorbi tare puțin, pînă le puse Salvina cina pe masă. Dar cînd văzu pe Salvina intrînd cu cina, se ridică de pe scaun și punîndu-i amîndouă mîinile pe umeri, îi zise:
— Salvină, acum adă tot ce ai de gînd să ne pui pe masă, apoi haide șezi cu noi la masă, că avem mari taine de descoperit. Acum nu te mai codi, nu zice nimic, ci dă ce ai și șezi cu noi. Tuspatru încăpem numai bine la masă.
Fu cea dintîi dată că Salvina șezu cu stăpînii la masă, de cînd se afla în casa lor și cea dintîi servitoare ce fu poftită de maica preoteasă să mănînce cu ea la masă fu Salvina, dar pînă acum nu primise. Acum însă după multe vorbiri și înțelegeri avute cu Ionuț, primi să șadă și ea cu el la o masă și cu stăpînii ei.
Cinară în cea mai mare tăcere. Nici unul nu nimerea vorba potrivită, cu care să înceapă. După cină zise popa, dar numai ca să fie fără vorbă:
— Salvină... umple paharele, umple paharele... ba nu că-s pline; Ionuț zîmbi și el și luînd un pahar în mînă, grăi numai atîta:
— Apoi să ne fie de bine! Și ciocni cu soru-sa și cu cumnatu-său și cu Salvina. Ea însă ciocni cu toți și de astă dată își muie buzele cele subțiri în vin. Iar după ce Ionuț o întrebă:
— Numai atîta?
Ea răspunse după obiceiul ei.
— Și atîta-i prea mult, dar acum treacă, ducă-se pentru ziua de azi!
— Așa zic și eu, pentru ziua de azi! adause Ionuț; pentru ziua de azi, care a lăsat-o Domnul să ne destăinuim tainele, să știm pe cine avem la noi și oare e vrednic să-l ținem între noi, să-l apropiem de noi, ori trebuie numaidecît depărtat de la noi? Ce zici tu, Salvină, la aceasta?
— Ce să zic? Zic, că ai dreptate! Vremile sînt grele și mai grele pot să vie și ar fi rău destul ca să ții în aretul casei oameni care te pot și vinde la caz de nevoie. Eu am venit în munți că am știut că de nu aflu în ei adăpost din calea dușmanilor, atunci și de m-oi băga în gaură de șarpe tot nu scap dinaintea lor. Dar cei ce mă primiră, nu știură pe cine primesc. Acum a venit vremea ca dumneavoastră, trei oameni de cinste și de omenie, să știți cine sînt și de unde sînt, să știți dacă mai am drept să fiu ocrotită, ori trebuiesc izgonită?
— Salvină, grăi Ionuț, de-ai fi chiar fata unui ucigaș, purtarea ta te arată că ești vrednică să ai intrare în orice casă de omenie. Așadar, fii bună și ne spune cine ești și de unde și ce vînturi te-au adus pe aici?
— Așa zic și eu, grăi popa Nicolae.
— D-apoi să vă spun din fir în păr. Eu sînt din Ardeal, din Țara Hațegului. Tatăl meu a fost popă într-un sat ce-i zic Vîlcele. La părinți eram numai eu și un frate, Toma. Cînd mă apucam fecioriță a abătut pe la noi boierul ai cui sînt iobagii din Vîlcele cu un copil al lui, un domnișor, ce atunci îi mijau mustățile. Eu spălam grîu la fîntîna dinaintea casei, mama era în grădină, plivea legume, tata era în pridvor citea din psaltirea asta ce o port eu dimpreună cu paraclisul, iar frate-meu Toma îmi scotea apă cu găleata. Cît ce intră boierul, tata îl pofti în sus, Toma îi ajută cocișului să desprindă, mama intra și ea înlăuntru, iar eu îmi căutai mai departe de lucru. Dar diavolul de domnișor nu merse în casă, el stătu tot pe cocie și prinse a vorbi cu mine. Cum mă cheamă, de cîți ani sînt, am pețitori și cîte și mai cîte. Eu, vezi bine, trebuie să dau răspuns ca la feciorul boierului, de la care atîrna să fie tata popă ori ba. Și după ce-i spusei toate și-i spusei că mă cere feciorul popii Buzdugan din Măceu, care s-a popi lîngă tatăl său, că-i bătrîn, numai atîta zise domnișorul: "S-a popi de a vrea tata", apoi merse și el înlăuntru. Mult nu au stat la noi și s-au dus, dar cît a stat carul în curte pînă să plece, boierul cel bătrîn și cel tînăr tot la mine se înholbară, de mă temeam că m-or deochea. Iar cînd să plece, cel bătrîn zise numai atîta:
— Așa, părinte, cum am zis: de vrei, poți fi protopop, ori poți fi despopit, alege.
— Tata rămase îngîndurat, mama rupse într-un plîns îndată ce ieși trăsura boierului din ograda noastră, iar eu stam cu Toma și ne uitam încremeniți unul la altul, apoi la părinții noștri. Nu știam ce li s-a întîmplat, ce poruncă o fi adus domnul, de a pus în așa mare groază pe părinții mei. Tata scoase de după șerpar acest paraclis, care azi e la mine-n sîn, din acea minută dimpreună cu psaltirea cea subțire și chemîndu-mă să mă apropii de pridvor, îmi zise:
— Salvină, na această carte, este paraclisul Maicii Domnului, ține-l tot la tine, citește din el cît vei avea lumină-n ochi și viață-n oase. Maica Domnului te păzească! Ia-ți curînd ce poți într-o pereche de desagi și tu, Tomo, o petreci pînă la mătușa voastră la preoteasa din Luncani, de acolo ea o să vă treacă-n țară, cînd i-oi trimite vorbă; iar acasă să nu veniți pînă nu-ți primi semn de la mine psaltirea cea groasă; înțeles-ați?
Eu prinsei a plînge și întrebai pe tata, de ce-i așa grabă să fug de la ei? Iar el numai atîta-mi zise:
— Să mergi, mai bine să mori pribeagă, decît să ajungi fată necinstită în casa boierului. Că uite, draga tatului: De aceea fu el aici, mă îmbie să mă fac protopop și pe feciorul popii din Măceu popă, dar pînă va fi el la curs în Sibiu, tu să stai la boier în curte. O batjocură ca asta nu poate suferi sufletul meu. Neam de neamul nostru a fost preoți și oameni cinstiți, iar eu să vînd sufletul băiatei mele pentru un brîu roșu? Mai bine radă-mi și barba, decît să ajung și să pat acea nelegiure.
Mama plîngea, eu plîngeam, Toma sta încremenit, iar tata își freca mîinile și striga, degrabă, degrabă, gată-te și te du.
Și m-am gătat repede. Mi-am scos din ladă două rînduri de haine noi, mi-am luat salba cea de bani în care erau 40 de taleri și 5 galbeni, toate le-am pus în desagi, iar paraclisul în sîn și încă în ziua aceea am suit prin făget pe cărarea boilor pînă la mătușa din Luncani.
La săptămîna veni la noi unchiul diacul, fratele tatei, și ne spuse, că a doua zi după fuga mea cu a fratelui meu sosi de la curtea boierului o căruță cu slujitori de ai lui și cu poruncă să mă ducă cu puterea, de n-oi voi să merg de bunăvoie. Dacă nu mă aflară acasă, cutreierară tot satul, întrebară de toți vecinii că unde-s? Și dacă nime nu le spuse, legară pe tata și pe mama și-i suiră în căruță să-i ducă la curtea boierului. În zadar le-a fost ruga, în zadar văietarea, îi legară bulz și-i duseră. Pe cale, mama cum se smînci, cum nu, că sări din căruță, dar sări rău, că căzu sub roată cu grumazul și rămase moartă, iar la tata cum ajunse la curte, îi raseră barba și-l duseră în Deva, în cetate, rob, sub nume că nu-i vrednic de preoție, că și-a omorît preoteasa și și-a alungat copiii de la casă. Averea noastră toată o duse la curtea boierească.
Cînd auzii acestea, mi se facu ceață înaintea ochilor, murii o dată. Iar când m-am deșteptat, frate-meu Toma nu era nicăieri, cică fugise să intre la miliție de bunăvoie colo la Bălgrad. Nici nu l-am mai văzut. Eu mult nu putui sta în Luncani, mă temeam că vor da de urma mea, că pusese 100 de taleri pe capul meu la acela care va duce pe boierul unde sînt eu. Mă temeam să nu lăcomească cineva la bani și să mă vîndă. Deci, din Luncani coborîi îmbrăcată bărbătește, tot prin munți și prin păduri, pînă la un sat de-i zic Cugir. Acolo pentru 4 taleri din zgardă îmi cumpărai 2 rînduri de haine muierești, de care poartă pe acolo; un rînd îl îmbrăcai și unul îl pusei în desagă și plecai cu un cărăuș să vin încoace pînă la Zlatna și de la Zlatna în Bucium, că auzisem în casa părinților mei cînd se adunau popii la Nedee, că cine scapă o dată aici în munți, acela-i mîntuit de domni, că aici se tem domnii să vină. Cu mare greu ajunsei, dar în urmă îmi ajută Maica Domnului și nimerii aici. De cînd sînt aici, îmi știți povestea; ce să mai adaug? De Toma nu știu nimica, nici de tata nu știu de a scăpat din temniță ori ba?
Acum știți cine sînt?
Așa să-mi ajute Dumnezeu, precum am spus adevărul!
Ionuț cu popa Nicolae și cu preoteasa rămaseră ca înlemniți cînd auziră povestea Salvinei, iar ea rupse într-un plîns amar, dureros. Cel dintîi ce se dezmetici fu Ionuț; se sculă în picioare, se apropie de Salvina, o luă în brațe, o sărută pe frunte și cu ochii lăcrimați și suspinînd zise:
— Simțeam eu, Salvină, că tu nu ești o fată de rînd. A mea vei fi, numai să putem scoate mai întîi pe tată-to din închisoare. Încă mîine plec și îl scot viu ori mort, de unde va fi!
— Haidați să plecăm, că încă azi putem umbla botezați.
— Doar se înnorează dinspre Vulcoiu? întrebă popa.
— Ba nu, dar fumegă Detunata, răspunse Ionuț.
Pe cale vorbiră puțin. Muierile mergeau călări pe caii încărcați cu tîrgaș, iar bărbații în urma lor tot călări, unii cîntînd, alții fiuierînd. Ionuț cît fu din Abrud pînă-n Bucium, mersese tot zicînd în frunză. Semn că era îngîndurat, că altcum el nu ar fi mers atîta cale fără vorbă.
Cînd fură în Cerbu se opri o leacă la popa la poartă, îi spuse popii nu știu ce; acela scoase din șerpar nu știu ce și-i dete lui Ionuț, cu vorbele: numai de-ar fi într-un ceas bun. În Sat încă a făcut așa: tot așa și în Izbita și în Șeasa, de unde apucă pe luncă-n sus spre Montări. Nici că i-ar fi fost calea de-a lungul Buciumului, dar spuse ortacilor că are unele afaceri băieșești și așa va merge pe acolo să se mai înțeleagă cu ortacii, care nu fură în Abrud. Adevărul însă era, că el aduna bani pentru calea deputaților la Sibiu și Viena.
Seara stătu la soru-sa și aci încă vorbi tare puțin, pînă le puse Salvina cina pe masă. Dar cînd văzu pe Salvina intrînd cu cina, se ridică de pe scaun și punîndu-i amîndouă mîinile pe umeri, îi zise:
— Salvină, acum adă tot ce ai de gînd să ne pui pe masă, apoi haide șezi cu noi la masă, că avem mari taine de descoperit. Acum nu te mai codi, nu zice nimic, ci dă ce ai și șezi cu noi. Tuspatru încăpem numai bine la masă.
Fu cea dintîi dată că Salvina șezu cu stăpînii la masă, de cînd se afla în casa lor și cea dintîi servitoare ce fu poftită de maica preoteasă să mănînce cu ea la masă fu Salvina, dar pînă acum nu primise. Acum însă după multe vorbiri și înțelegeri avute cu Ionuț, primi să șadă și ea cu el la o masă și cu stăpînii ei.
Cinară în cea mai mare tăcere. Nici unul nu nimerea vorba potrivită, cu care să înceapă. După cină zise popa, dar numai ca să fie fără vorbă:
— Salvină... umple paharele, umple paharele... ba nu că-s pline; Ionuț zîmbi și el și luînd un pahar în mînă, grăi numai atîta:
— Apoi să ne fie de bine! Și ciocni cu soru-sa și cu cumnatu-său și cu Salvina. Ea însă ciocni cu toți și de astă dată își muie buzele cele subțiri în vin. Iar după ce Ionuț o întrebă:
— Numai atîta?
Ea răspunse după obiceiul ei.
— Și atîta-i prea mult, dar acum treacă, ducă-se pentru ziua de azi!
— Așa zic și eu, pentru ziua de azi! adause Ionuț; pentru ziua de azi, care a lăsat-o Domnul să ne destăinuim tainele, să știm pe cine avem la noi și oare e vrednic să-l ținem între noi, să-l apropiem de noi, ori trebuie numaidecît depărtat de la noi? Ce zici tu, Salvină, la aceasta?
— Ce să zic? Zic, că ai dreptate! Vremile sînt grele și mai grele pot să vie și ar fi rău destul ca să ții în aretul casei oameni care te pot și vinde la caz de nevoie. Eu am venit în munți că am știut că de nu aflu în ei adăpost din calea dușmanilor, atunci și de m-oi băga în gaură de șarpe tot nu scap dinaintea lor. Dar cei ce mă primiră, nu știură pe cine primesc. Acum a venit vremea ca dumneavoastră, trei oameni de cinste și de omenie, să știți cine sînt și de unde sînt, să știți dacă mai am drept să fiu ocrotită, ori trebuiesc izgonită?
— Salvină, grăi Ionuț, de-ai fi chiar fata unui ucigaș, purtarea ta te arată că ești vrednică să ai intrare în orice casă de omenie. Așadar, fii bună și ne spune cine ești și de unde și ce vînturi te-au adus pe aici?
— Așa zic și eu, grăi popa Nicolae.
— D-apoi să vă spun din fir în păr. Eu sînt din Ardeal, din Țara Hațegului. Tatăl meu a fost popă într-un sat ce-i zic Vîlcele. La părinți eram numai eu și un frate, Toma. Cînd mă apucam fecioriță a abătut pe la noi boierul ai cui sînt iobagii din Vîlcele cu un copil al lui, un domnișor, ce atunci îi mijau mustățile. Eu spălam grîu la fîntîna dinaintea casei, mama era în grădină, plivea legume, tata era în pridvor citea din psaltirea asta ce o port eu dimpreună cu paraclisul, iar frate-meu Toma îmi scotea apă cu găleata. Cît ce intră boierul, tata îl pofti în sus, Toma îi ajută cocișului să desprindă, mama intra și ea înlăuntru, iar eu îmi căutai mai departe de lucru. Dar diavolul de domnișor nu merse în casă, el stătu tot pe cocie și prinse a vorbi cu mine. Cum mă cheamă, de cîți ani sînt, am pețitori și cîte și mai cîte. Eu, vezi bine, trebuie să dau răspuns ca la feciorul boierului, de la care atîrna să fie tata popă ori ba. Și după ce-i spusei toate și-i spusei că mă cere feciorul popii Buzdugan din Măceu, care s-a popi lîngă tatăl său, că-i bătrîn, numai atîta zise domnișorul: "S-a popi de a vrea tata", apoi merse și el înlăuntru. Mult nu au stat la noi și s-au dus, dar cît a stat carul în curte pînă să plece, boierul cel bătrîn și cel tînăr tot la mine se înholbară, de mă temeam că m-or deochea. Iar cînd să plece, cel bătrîn zise numai atîta:
— Așa, părinte, cum am zis: de vrei, poți fi protopop, ori poți fi despopit, alege.
— Tata rămase îngîndurat, mama rupse într-un plîns îndată ce ieși trăsura boierului din ograda noastră, iar eu stam cu Toma și ne uitam încremeniți unul la altul, apoi la părinții noștri. Nu știam ce li s-a întîmplat, ce poruncă o fi adus domnul, de a pus în așa mare groază pe părinții mei. Tata scoase de după șerpar acest paraclis, care azi e la mine-n sîn, din acea minută dimpreună cu psaltirea cea subțire și chemîndu-mă să mă apropii de pridvor, îmi zise:
— Salvină, na această carte, este paraclisul Maicii Domnului, ține-l tot la tine, citește din el cît vei avea lumină-n ochi și viață-n oase. Maica Domnului te păzească! Ia-ți curînd ce poți într-o pereche de desagi și tu, Tomo, o petreci pînă la mătușa voastră la preoteasa din Luncani, de acolo ea o să vă treacă-n țară, cînd i-oi trimite vorbă; iar acasă să nu veniți pînă nu-ți primi semn de la mine psaltirea cea groasă; înțeles-ați?
Eu prinsei a plînge și întrebai pe tata, de ce-i așa grabă să fug de la ei? Iar el numai atîta-mi zise:
— Să mergi, mai bine să mori pribeagă, decît să ajungi fată necinstită în casa boierului. Că uite, draga tatului: De aceea fu el aici, mă îmbie să mă fac protopop și pe feciorul popii din Măceu popă, dar pînă va fi el la curs în Sibiu, tu să stai la boier în curte. O batjocură ca asta nu poate suferi sufletul meu. Neam de neamul nostru a fost preoți și oameni cinstiți, iar eu să vînd sufletul băiatei mele pentru un brîu roșu? Mai bine radă-mi și barba, decît să ajung și să pat acea nelegiure.
Mama plîngea, eu plîngeam, Toma sta încremenit, iar tata își freca mîinile și striga, degrabă, degrabă, gată-te și te du.
Și m-am gătat repede. Mi-am scos din ladă două rînduri de haine noi, mi-am luat salba cea de bani în care erau 40 de taleri și 5 galbeni, toate le-am pus în desagi, iar paraclisul în sîn și încă în ziua aceea am suit prin făget pe cărarea boilor pînă la mătușa din Luncani.
La săptămîna veni la noi unchiul diacul, fratele tatei, și ne spuse, că a doua zi după fuga mea cu a fratelui meu sosi de la curtea boierului o căruță cu slujitori de ai lui și cu poruncă să mă ducă cu puterea, de n-oi voi să merg de bunăvoie. Dacă nu mă aflară acasă, cutreierară tot satul, întrebară de toți vecinii că unde-s? Și dacă nime nu le spuse, legară pe tata și pe mama și-i suiră în căruță să-i ducă la curtea boierului. În zadar le-a fost ruga, în zadar văietarea, îi legară bulz și-i duseră. Pe cale, mama cum se smînci, cum nu, că sări din căruță, dar sări rău, că căzu sub roată cu grumazul și rămase moartă, iar la tata cum ajunse la curte, îi raseră barba și-l duseră în Deva, în cetate, rob, sub nume că nu-i vrednic de preoție, că și-a omorît preoteasa și și-a alungat copiii de la casă. Averea noastră toată o duse la curtea boierească.
Cînd auzii acestea, mi se facu ceață înaintea ochilor, murii o dată. Iar când m-am deșteptat, frate-meu Toma nu era nicăieri, cică fugise să intre la miliție de bunăvoie colo la Bălgrad. Nici nu l-am mai văzut. Eu mult nu putui sta în Luncani, mă temeam că vor da de urma mea, că pusese 100 de taleri pe capul meu la acela care va duce pe boierul unde sînt eu. Mă temeam să nu lăcomească cineva la bani și să mă vîndă. Deci, din Luncani coborîi îmbrăcată bărbătește, tot prin munți și prin păduri, pînă la un sat de-i zic Cugir. Acolo pentru 4 taleri din zgardă îmi cumpărai 2 rînduri de haine muierești, de care poartă pe acolo; un rînd îl îmbrăcai și unul îl pusei în desagă și plecai cu un cărăuș să vin încoace pînă la Zlatna și de la Zlatna în Bucium, că auzisem în casa părinților mei cînd se adunau popii la Nedee, că cine scapă o dată aici în munți, acela-i mîntuit de domni, că aici se tem domnii să vină. Cu mare greu ajunsei, dar în urmă îmi ajută Maica Domnului și nimerii aici. De cînd sînt aici, îmi știți povestea; ce să mai adaug? De Toma nu știu nimica, nici de tata nu știu de a scăpat din temniță ori ba?
Acum știți cine sînt?
Așa să-mi ajute Dumnezeu, precum am spus adevărul!
Ionuț cu popa Nicolae și cu preoteasa rămaseră ca înlemniți cînd auziră povestea Salvinei, iar ea rupse într-un plîns amar, dureros. Cel dintîi ce se dezmetici fu Ionuț; se sculă în picioare, se apropie de Salvina, o luă în brațe, o sărută pe frunte și cu ochii lăcrimați și suspinînd zise:
— Simțeam eu, Salvină, că tu nu ești o fată de rînd. A mea vei fi, numai să putem scoate mai întîi pe tată-to din închisoare. Încă mîine plec și îl scot viu ori mort, de unde va fi!
Salvina - Capitolul 01
Salvina - Capitolul 02
Salvina - Capitolul 03
Salvina - Capitolul 04
Salvina - Capitolul 05
Salvina - Capitolul 06
Aceasta pagina a fost accesata de 588 ori.