Autori > Reteganul Pop
Salvina - Capitolul 01
Frumos e Ardealul, ca puține țări din lume, și multe văi frumoase are, despre care cărțile de geografie au puțină știre. Una din văile cele mai frumoase ale Ardealului este și valea Buciumanilor, ce se întinde de la răsărit spre apus, pe la poalele Detunatei. Pe lîngă valea aceasta e înșirată comuna Bucium, care e împărțită în șase cătunuri, avînd fiecare cătun biserica sa și preotul său. Locuitorii, din veacuri uitate, toți sînt români metalurgi, băieși de aur, cum zic ei. Despre ospitalitatea lor a mers vestea și povestea pînă prin țările vecine. Frumosul lor port încă-i face cunoscuți dintr-un tîrg de oameni.
Pe la anul 1780 se ivi în Bucium o fată străină, frumoasă, zdravănă, bine îmbrăcată și cu o legătură de haină subsuoară. Ea umbla din casă în casă, pe la oamenii mai cu stare și se îmbia de servitoare. Buciumanii noștri și atunci, ca și acum, erau oameni darnici. Toți o miluiau cîte cu ceva fără însă a o primi servitoare; le era oarecumva să ia o servitoare pe o fată atît de frumoasă, atît de frumos îmbrăcată și cu așa purtări alese, semne de bună creștere. Ba muierile cu bărbați tineri se temeau să-i dea și adăpost peste noapte, că știau cine poate fi acea fată, nu cumva să le ademenească bărbații și să le facă trai rău în casă. Dacă o întrebau de unde e și cum o cheamă, ea răspundea că-i din Ardeal, o cheamă Salvina și că i-au murit amîndoi părinții, de aceea a luat lumea-n cap, să afle loc de slujit. Unii credeau că așa este, alții însă se îndoiau, dar a o descoase mai departe nimeni nu încerca.
Despre dreptăți încă nu o întreba nimeni, că pe acele vremuri erau scrisorile mai rare decît azi, nu mai era în fiecare sat om cărturar afară de popa, și el nu era dator să dea pașapoarte celor ce mergeau dintr-un ținut într-altul. Nici nu era pe atunci obiceiul țării să mai întrebi pe fiecare om de scrisori de la sat. Orice străin se așeza unde-l arunca soarta, numai om de omenie să fi fost, ca să nu aibă de-a ajunge înaintea judecăților. Așa și Salvina s-ar fi putut așeza servitoare oriunde, numai de și-ar fi aflat stăpîn; din partea dreptăților de la satul ei habar n-avea să aibă.
Dar cît e de mare Buciumul cu ale lui cele șase biserici, și tot l-a cutreierat și loc de slujit nu și-a aflat. Cînd era cît p-aci să iasă din astă vale frumoasă, în care-și pusese toată nădejdea, își mai încercă norocul o dată la popa din Montări, unde o îndreptară acei oameni. Părintele Nicolae și primi pe Salvina servitoare, dar îi spuse că numai pe timp nehotărît o poate primi, pînă i-o vedea hărnicia și purtarea. Preoteasa popii Nicolae nu se prea bucura că-i mai bagă popa o servitoare, fiindcă aceasta nouă, și străină, Salvina, prea era nu știu cum, mai altfel decît alte fete de vîrsta ei, și se temea nu cumva părintele să cadă în ispită.
Dar nu avea de ce se teme maica preoteasă; în scurt timp se dovedi că Salvina cu privirile ei și cu vorbele ei știe să inspire respect oricui. Ei, săraca de ea, nu-i zburda mintea a dragoste, că sufletul ei era cuprins de mare jale și de mult necaz, iar capul ei era atît de plin de griji, cît nici un colț cît de mic nu mai era gol, în care să se poată sălășlui gînduri de dragoste. Lucra Salvina cu tragere de inimă, nu ca o servitoare pe plată, ci ca o stăpînă pe seama ei. Și era de lucru la casa părintelui Nicolae, că ținea cîte 6 vaci cu viței mici, 8-12 porci la îngrășat, apoi păcurar la oi, oameni la băi, oameni la șteampuri, servitori și servitoare care cărau piatră de la băi la șteampuri, la care trebuia tot mîncare și haine.
D-apoi curățenia cea mare ce trebuia ținută la casa părintelui, că era casă de popă! De aceea și luase părintele pe Salvina să fie mînă de ajutor maicii preotese. Și în adevăr era. Că ea nu aștepta să fie nici mînată, nici îndemnată, ea făcea tot, ce vedea că-i de făcut. Dimineața, cînd se scula maica preoteasă, afla vacile mulse, porcii hrăniți, casa măturată, focul făcut, oale cu apă proaspătă la foc, și Salvina gîndeai că nimic nu lucra, atît erau hainele pe ea de albe și atît era ea de spălată și de pieptănată în toată vremea.
Cînd vedea că pîinea-i pe gătate, nu aștepta să zică maica preoteasă, ci se punea și cernea și frămînta și ardea focul, ca o muiere bătrînă. În veci însă nu o vedea nime rîzînd, dar nici plîngînd; lucra întins, nu în fuga mare, ci lucra de la inimă și de aceea lucrul ei și avea spor.
Ceilalți argați ai părintelui Nicolae erau oareșicum smeriți înaintea ei, mai că mai smeriți decît înaintea maicii preotese. Dacă cumva se cuteza careva să facă o glumă nesărată în fața ei, era destul ca ea să se uite o dată lung la el, și acela îndată roșea și țipa fața-n pămînt. Dacă cutare servitoare cerca a-i povesti casele stăpînilor pe unde mai slujise, Salvina o făcea curînd să tacă, că numai două-trei vorbe-i spunea de la inimă și cuminte și aceea tăcea rușinată.
Se și vorbea mult în sat de ea. Unii șopteau, că ar fi fata părintelui, ce o ar fi avut încă de cînd a fost cleric la curs; că și vorba și hainele-i seamănă cu a ardelenilor; alții spuneau că-i nevastă tînără fugită de la bărbat și slujește pe părintele de cinste, numai să-i facă scrisori de despărțanie; alții credeau că-i fată nenorocită și că acum se pocăiește. Dar adevărul nime nu-l știa spune.
Întrebat-au ele, cele muieri, pe maica preoteasă, că de unde-i Salvina? Pe cîtă vreme-i tocmită la domniaei servitoare? Cîtă simbrie-i dau? Iar maica preoteasă ce putea să le răspundă? Zice că o cheamă Salvina, că-i din țară, și n-are părinți. A băgat-o părintele. De rîndul simbriei n-au vorbit. A zis fata așa:
— Mi-ți ține cîtă vreme v-a plăcea purtarea mea; cînd voi fi de prisos în casa dumneavoastră, îmi veți plăti cît v-a trage inima și m-oi duce unde m-a îndrepta Cel de sus.
Așa și era. Atîta știa și maica preoteasă și taica părintele, mai mult nici unul nu știa, și nici unul nu putea spune mai mult.
Cercat-a maica preoteasă să o descoasă în cîteva rînduri, dar nimic n-a putut scoate de la Salvina. Ea i-a spus numai atîta:
— Maică preoteasă, fă-ți milă și pomană și nu mă mai descoase. Sînt fată săracă, n-am pe nime, numai pe Dumnezeu în cer și pe dumneata pe pămînt; Dumnezeu îmi e tată, dumneata îmi ești stăpînă și mamă. De-ți place purtarea mea, ține-mă, de unde nu, dă-mi drumul, că voi merge cît m-or duce doi ochi, dar fii bună nu mă mai descoase cu vorbe de aceste.
Se cătrăni foc maica preoteasă pe Salvina pentru răspunsul acesta, o probozi cum îi veni la gură, dar în urma urmelor, iar ea se înturna și zise: "Cine-i, cine nu-i, bine că mă slujește cu credință. Ce mi-oi sparge eu capul să știu toată vița porodița ei? Cîtă vreme s-a purta cum se poartă, are omenie la mine; cînd s-a încîni, cum se încînesc toți servitorii după ce se satură bine, îi dau drumul și alta părăsită-mi aduc".
Că era rea de gură, maica preoteasă, cînd era cătrănită și era și rea de pagubă, zgîrcită; de aceea ținea mult la Salvina, văzînd-o cu tragere de inimă către casa ei, dar o și propodea rău, cînd se cătrănea.
Pe la anul 1780 se ivi în Bucium o fată străină, frumoasă, zdravănă, bine îmbrăcată și cu o legătură de haină subsuoară. Ea umbla din casă în casă, pe la oamenii mai cu stare și se îmbia de servitoare. Buciumanii noștri și atunci, ca și acum, erau oameni darnici. Toți o miluiau cîte cu ceva fără însă a o primi servitoare; le era oarecumva să ia o servitoare pe o fată atît de frumoasă, atît de frumos îmbrăcată și cu așa purtări alese, semne de bună creștere. Ba muierile cu bărbați tineri se temeau să-i dea și adăpost peste noapte, că știau cine poate fi acea fată, nu cumva să le ademenească bărbații și să le facă trai rău în casă. Dacă o întrebau de unde e și cum o cheamă, ea răspundea că-i din Ardeal, o cheamă Salvina și că i-au murit amîndoi părinții, de aceea a luat lumea-n cap, să afle loc de slujit. Unii credeau că așa este, alții însă se îndoiau, dar a o descoase mai departe nimeni nu încerca.
Despre dreptăți încă nu o întreba nimeni, că pe acele vremuri erau scrisorile mai rare decît azi, nu mai era în fiecare sat om cărturar afară de popa, și el nu era dator să dea pașapoarte celor ce mergeau dintr-un ținut într-altul. Nici nu era pe atunci obiceiul țării să mai întrebi pe fiecare om de scrisori de la sat. Orice străin se așeza unde-l arunca soarta, numai om de omenie să fi fost, ca să nu aibă de-a ajunge înaintea judecăților. Așa și Salvina s-ar fi putut așeza servitoare oriunde, numai de și-ar fi aflat stăpîn; din partea dreptăților de la satul ei habar n-avea să aibă.
Dar cît e de mare Buciumul cu ale lui cele șase biserici, și tot l-a cutreierat și loc de slujit nu și-a aflat. Cînd era cît p-aci să iasă din astă vale frumoasă, în care-și pusese toată nădejdea, își mai încercă norocul o dată la popa din Montări, unde o îndreptară acei oameni. Părintele Nicolae și primi pe Salvina servitoare, dar îi spuse că numai pe timp nehotărît o poate primi, pînă i-o vedea hărnicia și purtarea. Preoteasa popii Nicolae nu se prea bucura că-i mai bagă popa o servitoare, fiindcă aceasta nouă, și străină, Salvina, prea era nu știu cum, mai altfel decît alte fete de vîrsta ei, și se temea nu cumva părintele să cadă în ispită.
Dar nu avea de ce se teme maica preoteasă; în scurt timp se dovedi că Salvina cu privirile ei și cu vorbele ei știe să inspire respect oricui. Ei, săraca de ea, nu-i zburda mintea a dragoste, că sufletul ei era cuprins de mare jale și de mult necaz, iar capul ei era atît de plin de griji, cît nici un colț cît de mic nu mai era gol, în care să se poată sălășlui gînduri de dragoste. Lucra Salvina cu tragere de inimă, nu ca o servitoare pe plată, ci ca o stăpînă pe seama ei. Și era de lucru la casa părintelui Nicolae, că ținea cîte 6 vaci cu viței mici, 8-12 porci la îngrășat, apoi păcurar la oi, oameni la băi, oameni la șteampuri, servitori și servitoare care cărau piatră de la băi la șteampuri, la care trebuia tot mîncare și haine.
D-apoi curățenia cea mare ce trebuia ținută la casa părintelui, că era casă de popă! De aceea și luase părintele pe Salvina să fie mînă de ajutor maicii preotese. Și în adevăr era. Că ea nu aștepta să fie nici mînată, nici îndemnată, ea făcea tot, ce vedea că-i de făcut. Dimineața, cînd se scula maica preoteasă, afla vacile mulse, porcii hrăniți, casa măturată, focul făcut, oale cu apă proaspătă la foc, și Salvina gîndeai că nimic nu lucra, atît erau hainele pe ea de albe și atît era ea de spălată și de pieptănată în toată vremea.
Cînd vedea că pîinea-i pe gătate, nu aștepta să zică maica preoteasă, ci se punea și cernea și frămînta și ardea focul, ca o muiere bătrînă. În veci însă nu o vedea nime rîzînd, dar nici plîngînd; lucra întins, nu în fuga mare, ci lucra de la inimă și de aceea lucrul ei și avea spor.
Ceilalți argați ai părintelui Nicolae erau oareșicum smeriți înaintea ei, mai că mai smeriți decît înaintea maicii preotese. Dacă cumva se cuteza careva să facă o glumă nesărată în fața ei, era destul ca ea să se uite o dată lung la el, și acela îndată roșea și țipa fața-n pămînt. Dacă cutare servitoare cerca a-i povesti casele stăpînilor pe unde mai slujise, Salvina o făcea curînd să tacă, că numai două-trei vorbe-i spunea de la inimă și cuminte și aceea tăcea rușinată.
Se și vorbea mult în sat de ea. Unii șopteau, că ar fi fata părintelui, ce o ar fi avut încă de cînd a fost cleric la curs; că și vorba și hainele-i seamănă cu a ardelenilor; alții spuneau că-i nevastă tînără fugită de la bărbat și slujește pe părintele de cinste, numai să-i facă scrisori de despărțanie; alții credeau că-i fată nenorocită și că acum se pocăiește. Dar adevărul nime nu-l știa spune.
Întrebat-au ele, cele muieri, pe maica preoteasă, că de unde-i Salvina? Pe cîtă vreme-i tocmită la domniaei servitoare? Cîtă simbrie-i dau? Iar maica preoteasă ce putea să le răspundă? Zice că o cheamă Salvina, că-i din țară, și n-are părinți. A băgat-o părintele. De rîndul simbriei n-au vorbit. A zis fata așa:
— Mi-ți ține cîtă vreme v-a plăcea purtarea mea; cînd voi fi de prisos în casa dumneavoastră, îmi veți plăti cît v-a trage inima și m-oi duce unde m-a îndrepta Cel de sus.
Așa și era. Atîta știa și maica preoteasă și taica părintele, mai mult nici unul nu știa, și nici unul nu putea spune mai mult.
Cercat-a maica preoteasă să o descoasă în cîteva rînduri, dar nimic n-a putut scoate de la Salvina. Ea i-a spus numai atîta:
— Maică preoteasă, fă-ți milă și pomană și nu mă mai descoase. Sînt fată săracă, n-am pe nime, numai pe Dumnezeu în cer și pe dumneata pe pămînt; Dumnezeu îmi e tată, dumneata îmi ești stăpînă și mamă. De-ți place purtarea mea, ține-mă, de unde nu, dă-mi drumul, că voi merge cît m-or duce doi ochi, dar fii bună nu mă mai descoase cu vorbe de aceste.
Se cătrăni foc maica preoteasă pe Salvina pentru răspunsul acesta, o probozi cum îi veni la gură, dar în urma urmelor, iar ea se înturna și zise: "Cine-i, cine nu-i, bine că mă slujește cu credință. Ce mi-oi sparge eu capul să știu toată vița porodița ei? Cîtă vreme s-a purta cum se poartă, are omenie la mine; cînd s-a încîni, cum se încînesc toți servitorii după ce se satură bine, îi dau drumul și alta părăsită-mi aduc".
Că era rea de gură, maica preoteasă, cînd era cătrănită și era și rea de pagubă, zgîrcită; de aceea ținea mult la Salvina, văzînd-o cu tragere de inimă către casa ei, dar o și propodea rău, cînd se cătrănea.
Salvina - Capitolul 01
Salvina - Capitolul 02
Salvina - Capitolul 03
Salvina - Capitolul 04
Salvina - Capitolul 05
Salvina - Capitolul 06
Aceasta pagina a fost accesata de 611 ori.