Autori > Reteganul Pop
Omul cu trei sfaturi
A fost odată un om sărac, dar nu altmintrea sărac, fără n-avea nimic, nici chiar mîță-n vatră, din care pricină a luat lumea-n cap, și-a lăsat muierea singură, cu copil mic în brațe, și s-a tot dus pîn-a ajuns într-un sat, cale de nouă zile de la satul lui. Acolo s-a băgat slugă la un domn mare, bogat și bun. Și a slujit el cu credință la domnul acela un an, și a slujit doi, pînă s-a împlinit opt ani. Atunci s-a dus în curte la stăpînu-său și a zis:
— Domnule, opt ani ți-am fost slugă bună, rea, cum mi-a ajutat Dumnezeu sfîntul; acum m-a prins dor de casă, fă bine și-mi plătește cît știi că mi se cade, și rămîi cu Dumnezeu. Iar stăpînu-său îi părea rău după el, că fusese slugă cu credință. Deci îi zice:
— Mă, fătul meu, mai stai tu la mine barem opt ani, atunci te voi cunoaște cu o sumă frumoasă de bani, și după ce-i merge acasă nu-i mai fi silit să slujești pe alții, ci vei fi tu gazdă de rîndul tău. Și s-a învoit omul, și a mai slujit opt ani. Altu însă n-a mai vrut să slujească. S-a rugat deci de stăpînul său să-l sloboadă. Și l-a slobozit, și i-a dat stăpînă-sa trei pite mari, două să-i fie de merinde, iar în una i-a pus bani uscați cîți i se cădea pentru slujit de șașesprezece ani. Dar pînă nu plecă, i-a zis stăpînul său:
— Mă, fătul meu, la mine te-ai purtat cu cinste și cu omenie; drept aceea, pre lîngă simbrie-ți mai dau trei sfaturi, care, de le vei urma, mi-i mulțămi toată viața ta.
Întîi: nu lăsa în veci drumul pentru potec!
A doua: nu trage de mas la crîșmă, unde muierea va fi mai tînără decît bărbatul!
Și a treia: mînia de seară las-o pe dimineață!
Dacă i-a dat domnul aceste trei sfaturi, i-a zis „cale bună”, iar omul a sărutat mîna stăpînilor și s-a dus dorului.
Și cum mergea el pe drum, s-au întîlnit cu niște neguțători, care mergeau la tîrg.
— Bun ajuns la dumneavoastră.
— Să fii sănătos, om de omenie; dar de unde și pînă unde?
— Iată unde am fost, și unde mă duc.
— Da să vii cu noi în căruță, că nu mai avem nu știu ce greutate.
Și s-a suit cu neguțătorii în căruță, iar cînd era la poalele unui deal, s-au coborît toți din căruță să meargă pe jos pînă-n vîrf. Dar fiind drumul cu multe cotituri, cum e pe dealuri, de abia ajungeai în cîteva ceasuri pînă-n vîrful lui. Deci au zis neguțătorii:
— Haideți pe potecul ăsta, e mult mai drept și mai scurt, putem sosi în vîrf cu mult mai iute decît mergînd pe drum în dreptul căruții. Cu căruța s-a sui cocierul încet. Dar omul nostru numaidecît se gîndi la sfatul stăpînu-său: nu lăsa drumul pentru potec! și zise negustorilor:
— Oameni buni, să mergem noi pe drumul ăst bătut, că știți zicala: cine ocolește, nu se poticnește. Negustorii însă nu l-au ascultat, o au luat pe potec, iar omul nostru au mers singur îndărătul căruții, povestind cu cocierul. Într-un tîrziu numai aud ceva larmă și țipet în depărtare, între tufe undeva departe. Iute ia omul nostru un topor și cocierul alt topor de la loitra căruții și hai într-acolo. Căruța o lasă singură în drum. Într-o minută au fost acolo. Adică ce larmă era? Niște hoți ținuse calea la negustori și acum îi despoia de bani. Dar omul cu cocierul au sărit cu topoarele, au alungat pe hoți și au scos pe neguțători din mînile lor.
— Nu v-am spus, zise omul că nu-i de a lăsa drumul pentru potec? Acuma-i mulțămiră negustorii frumos, ba-l și mai dăruiră cîte cu ceva, și merseră împreună pînă la oraș. Acolo intrară cu căruța la o crîșmă. Omul nostru bagă de seamă, că crîșmărița-i cu mult mai tînără decît crîșmarul. Deci venindu-i în minte vorbele stăpînu-său, zise ortacilor:
— Auziți, oameni buni, oare nu ne-am putea căpăta alt conac mai potrivit, că eu unul nu aș avea plăcere să rămîn aci peste noapte?!
— Ba, zic negustorii, noi am mai fost aci, este foarte bine, ș-aci rămînem.
— Apoi, noapte bună, dară, că eu nu rămîn aci.
— Noapte bună.
Și s-a dus omul nostru în vecini de acolo și s-a rugat de gazdele casei să-l lase de mas, că e obosit de cale.
— Te lăsăm bucuros, vei dormi pe cea prispă afară, că-i cald și bine.
— Dormi-voi oriunde, bogdaproste.
Și s-a culcat pe prispă chiar într-un drept cu fereastra crîșmei, și și-a pus toporul de-a-ndemînă.
Negustorii s-au ospătat bine, au băut bine și s-au culcat ca domnii, în paturi moi. Iar cînd fu colo către miezul nopții, cineva bătu la fereastră încet, de numai de abia se auzia. Era drăguțul crîșmăriței.
— Tu ești Pavele?
— Eu, Măriuță; dar este ispravă?
— Este și încă bună. Sînt aci niște neguțători, dorm; cu un cuțit îi tăiem capul, apoi băgăm cuțitul pe tureacul cioboatei la un neguțător; și dimineață toată lumea va pune vina pe acela, în a cui tureac s-a afla cuțitul.
— Bine, Măriuță! Ei adică făceau planul cum să omoare pe crîșmarul. Apoi se aburcă Pavel frumos pe fereastră și îndată fu acolo. Nu stătu însă mult și isprăvi și dă să treacă fereastra; și o și trece, dar cînd dă să o ieie la fugă, cineva puf! cu toporul în piciorul cel stîng, de-i tăie două călcîie odată, al cioboatei cu al piciorului. Adică omul nostru auzise tot ce se petrecu, el îl pîndi și-i tăie piciorul, luă călcîiele și le puse bine, apoi ațipi o leacă, că vara-s nopțile mici; cînd e miezul nopții, minteni-i și ziuă.
Dimineața era mare larmă prin oraș. Toată lumea zicea că niște neguțători au omorît pe crîșmarul cutare, că cuțitul s-a aflat la unul pe tureacul cismei și că pe neguțătorii aceia-i vor spînzura. Vestea o dusese slujnicile, care fuseseră după apă ori după carne. Judecătorii ieșiră des-de-dimineață la fața locului, judecară pe negustori la furci și și vrură a se depărta. Atunci intră înaintea lor un om străin și scoase de sub suman un călcîi de cioboată și în el altul de om, tăiat, prospăt. Era omul nostru.
— Cinstiți judecători, zise el, nu zic să sloboziți pe negustori pînă s-a adeveri dreptatea, dar vă pot spune, că ei vinovați la moartea crîșmarului nu sînt. Acela a omorît pe crîșmariul, a cui sînt călcîiele acestea.
— Și a cui sînt? întreabă judecătorii.
— Să răspundă jupîneasa crîșmăriță, că ea știe mai bine decît toți, strîngeți-o numai bine în curele, că va spune ea.
Și se pun judecătorii și leagă pe jupîneasa cu lanțuri peste mîni, iar geandarmii prind a o îmbia din patul puștilor, și îndată le spuse că sînt ale lui Pavel, juratului celui mare, care vrea s-o ieie nevastă.
— Așa! zic, judecătorii, geandarmi, haideți curînd să aduceți pe juratul cel mare de unde a fi.
Și s-au dus geandarmii ață la el acasă și l-au aflat în pat schilav.
— Da bună-i dragostea, Pavele?
— Ce dragoste?
— Hai numai cu noi, că-i vedea.
Și l-au luat pe sus, că un picior nu-l putea pune în pămînt și l-au dus înaintea judecătorilor. Acolo au mărturisit tot cum au fost. Judecătorii apoi pe el cu crîșmăriță i-au spînzurat, pe neguțători i-au slobozit, iar pe omul nostru l-au cinstit cu o frumoasă sumă de bani pentru băgarea lui de seamă. Neguțătorii încă l-au cinstit și acum.
În satul lui au ajuns omul nostru noaptea tîrziu pe la cina cea bună. În casa lui era lumină, și nevasta lui cina dintr-un blid plăcintă și pui fript cu un junișan frumos, numai ei amîndoi. Ba și o glajă cu vin aveau dinainte, că era chiar la lăsatul de postul Sfîntă-Măriei. Văzînd omul nostru una ca asta, i se suie sîngele în cap de mînie și-și gîndește: Eu slujesc atîta amar de vreme ca să avem și noi ca altă lume și ea uite! cu ficiorii la plăcinte și la vin! O pușc ca pe o cioară! Și trase cocoșul de la pușcă și puse buza puștei pe fereastră, dar iar se gîndi: Mînia de seară las-o pe dimineață! Așa m-a învățat stăpînul, și luă pușca de pe fereastră.
Atunci auzi glasul muierii:
— Săracul tată-tău, cum ar mai cina și el de bine cu noi, să fie aici, da Dumnezeu știe pe unde a fi el acum! Și prinse a plînge muierea, cînd zise vorbele astea. Iar flăcăul o mîngîie:
— Nu plînge mamă, că bun e Dumnezeu, numai ne-om trezi odată cu tata între noi.
Auzind omul nostru vorbele astea, bătu cu degetul în fereastră și zise plîngînd și el de bucurie:
— Aci sînt, dragii mei, lăsați-mă înlăuntru. Și-l lăsară înlăuntru, și se sărutară și se strînseră, și plînseră, și cinară și se ospătară, și nici unul nu închise ochii în acea noapte, ci tot povestiră și rîseră și plînseră de bucurie. Omul le povesti toate pățaniile lui, iar în urmă zise cătră copilul lui:
— Dragul tatii, bine am trăit pe unde am umblat; că am fost om cu credință către Dumnezeu și cu dreptate către stăpîni; buni stăpîni mi-a și dat Dumnezeu, frumoasă simbrie mi-au dat la plecare, dar mai mult bine mi-au prins trei sfaturi care mi le-au dat domnul înainte de plecare, și fără care sfaturi noi nu ne vedeam în veci.
— Ce sfaturi, tată? întrebă feciorul.
— Chiar voiam să ți le spun:
1. Nu lăsa drumul pentru potec.
2. Unde-i bărbatul cu mult mai bătrîn decît muierea, nu dormi.
3. Mînia de seară las-o pe dimineață.
Ascultă, fiule, sfaturile mele, cum le-am ascultat eu ale stăpînului meu, și bine-ți va merge. Aci le povesti întîmplările călătoriei, iar cînd le gătă era ziuă albă. Atunci au ieșit afară, s-au pus cu fața către soare și au mulțămit lui Dumnezeu, că i-a întîlnit în pace. Din simbria adunată și-a cumpărat car și boi, vaci și oi, și în scurtă vreme se făcu bocotanul satului, dar tot om de omenie, nu cum sînt mulți din bocotanii de azi. Și de n-a murit, și astăzi trăiește; și de nu mai trăiește, totuși vestea îi vecuiește!
— Domnule, opt ani ți-am fost slugă bună, rea, cum mi-a ajutat Dumnezeu sfîntul; acum m-a prins dor de casă, fă bine și-mi plătește cît știi că mi se cade, și rămîi cu Dumnezeu. Iar stăpînu-său îi părea rău după el, că fusese slugă cu credință. Deci îi zice:
— Mă, fătul meu, mai stai tu la mine barem opt ani, atunci te voi cunoaște cu o sumă frumoasă de bani, și după ce-i merge acasă nu-i mai fi silit să slujești pe alții, ci vei fi tu gazdă de rîndul tău. Și s-a învoit omul, și a mai slujit opt ani. Altu însă n-a mai vrut să slujească. S-a rugat deci de stăpînul său să-l sloboadă. Și l-a slobozit, și i-a dat stăpînă-sa trei pite mari, două să-i fie de merinde, iar în una i-a pus bani uscați cîți i se cădea pentru slujit de șașesprezece ani. Dar pînă nu plecă, i-a zis stăpînul său:
— Mă, fătul meu, la mine te-ai purtat cu cinste și cu omenie; drept aceea, pre lîngă simbrie-ți mai dau trei sfaturi, care, de le vei urma, mi-i mulțămi toată viața ta.
Întîi: nu lăsa în veci drumul pentru potec!
A doua: nu trage de mas la crîșmă, unde muierea va fi mai tînără decît bărbatul!
Și a treia: mînia de seară las-o pe dimineață!
Dacă i-a dat domnul aceste trei sfaturi, i-a zis „cale bună”, iar omul a sărutat mîna stăpînilor și s-a dus dorului.
Și cum mergea el pe drum, s-au întîlnit cu niște neguțători, care mergeau la tîrg.
— Bun ajuns la dumneavoastră.
— Să fii sănătos, om de omenie; dar de unde și pînă unde?
— Iată unde am fost, și unde mă duc.
— Da să vii cu noi în căruță, că nu mai avem nu știu ce greutate.
Și s-a suit cu neguțătorii în căruță, iar cînd era la poalele unui deal, s-au coborît toți din căruță să meargă pe jos pînă-n vîrf. Dar fiind drumul cu multe cotituri, cum e pe dealuri, de abia ajungeai în cîteva ceasuri pînă-n vîrful lui. Deci au zis neguțătorii:
— Haideți pe potecul ăsta, e mult mai drept și mai scurt, putem sosi în vîrf cu mult mai iute decît mergînd pe drum în dreptul căruții. Cu căruța s-a sui cocierul încet. Dar omul nostru numaidecît se gîndi la sfatul stăpînu-său: nu lăsa drumul pentru potec! și zise negustorilor:
— Oameni buni, să mergem noi pe drumul ăst bătut, că știți zicala: cine ocolește, nu se poticnește. Negustorii însă nu l-au ascultat, o au luat pe potec, iar omul nostru au mers singur îndărătul căruții, povestind cu cocierul. Într-un tîrziu numai aud ceva larmă și țipet în depărtare, între tufe undeva departe. Iute ia omul nostru un topor și cocierul alt topor de la loitra căruții și hai într-acolo. Căruța o lasă singură în drum. Într-o minută au fost acolo. Adică ce larmă era? Niște hoți ținuse calea la negustori și acum îi despoia de bani. Dar omul cu cocierul au sărit cu topoarele, au alungat pe hoți și au scos pe neguțători din mînile lor.
— Nu v-am spus, zise omul că nu-i de a lăsa drumul pentru potec? Acuma-i mulțămiră negustorii frumos, ba-l și mai dăruiră cîte cu ceva, și merseră împreună pînă la oraș. Acolo intrară cu căruța la o crîșmă. Omul nostru bagă de seamă, că crîșmărița-i cu mult mai tînără decît crîșmarul. Deci venindu-i în minte vorbele stăpînu-său, zise ortacilor:
— Auziți, oameni buni, oare nu ne-am putea căpăta alt conac mai potrivit, că eu unul nu aș avea plăcere să rămîn aci peste noapte?!
— Ba, zic negustorii, noi am mai fost aci, este foarte bine, ș-aci rămînem.
— Apoi, noapte bună, dară, că eu nu rămîn aci.
— Noapte bună.
Și s-a dus omul nostru în vecini de acolo și s-a rugat de gazdele casei să-l lase de mas, că e obosit de cale.
— Te lăsăm bucuros, vei dormi pe cea prispă afară, că-i cald și bine.
— Dormi-voi oriunde, bogdaproste.
Și s-a culcat pe prispă chiar într-un drept cu fereastra crîșmei, și și-a pus toporul de-a-ndemînă.
Negustorii s-au ospătat bine, au băut bine și s-au culcat ca domnii, în paturi moi. Iar cînd fu colo către miezul nopții, cineva bătu la fereastră încet, de numai de abia se auzia. Era drăguțul crîșmăriței.
— Tu ești Pavele?
— Eu, Măriuță; dar este ispravă?
— Este și încă bună. Sînt aci niște neguțători, dorm; cu un cuțit îi tăiem capul, apoi băgăm cuțitul pe tureacul cioboatei la un neguțător; și dimineață toată lumea va pune vina pe acela, în a cui tureac s-a afla cuțitul.
— Bine, Măriuță! Ei adică făceau planul cum să omoare pe crîșmarul. Apoi se aburcă Pavel frumos pe fereastră și îndată fu acolo. Nu stătu însă mult și isprăvi și dă să treacă fereastra; și o și trece, dar cînd dă să o ieie la fugă, cineva puf! cu toporul în piciorul cel stîng, de-i tăie două călcîie odată, al cioboatei cu al piciorului. Adică omul nostru auzise tot ce se petrecu, el îl pîndi și-i tăie piciorul, luă călcîiele și le puse bine, apoi ațipi o leacă, că vara-s nopțile mici; cînd e miezul nopții, minteni-i și ziuă.
Dimineața era mare larmă prin oraș. Toată lumea zicea că niște neguțători au omorît pe crîșmarul cutare, că cuțitul s-a aflat la unul pe tureacul cismei și că pe neguțătorii aceia-i vor spînzura. Vestea o dusese slujnicile, care fuseseră după apă ori după carne. Judecătorii ieșiră des-de-dimineață la fața locului, judecară pe negustori la furci și și vrură a se depărta. Atunci intră înaintea lor un om străin și scoase de sub suman un călcîi de cioboată și în el altul de om, tăiat, prospăt. Era omul nostru.
— Cinstiți judecători, zise el, nu zic să sloboziți pe negustori pînă s-a adeveri dreptatea, dar vă pot spune, că ei vinovați la moartea crîșmarului nu sînt. Acela a omorît pe crîșmariul, a cui sînt călcîiele acestea.
— Și a cui sînt? întreabă judecătorii.
— Să răspundă jupîneasa crîșmăriță, că ea știe mai bine decît toți, strîngeți-o numai bine în curele, că va spune ea.
Și se pun judecătorii și leagă pe jupîneasa cu lanțuri peste mîni, iar geandarmii prind a o îmbia din patul puștilor, și îndată le spuse că sînt ale lui Pavel, juratului celui mare, care vrea s-o ieie nevastă.
— Așa! zic, judecătorii, geandarmi, haideți curînd să aduceți pe juratul cel mare de unde a fi.
Și s-au dus geandarmii ață la el acasă și l-au aflat în pat schilav.
— Da bună-i dragostea, Pavele?
— Ce dragoste?
— Hai numai cu noi, că-i vedea.
Și l-au luat pe sus, că un picior nu-l putea pune în pămînt și l-au dus înaintea judecătorilor. Acolo au mărturisit tot cum au fost. Judecătorii apoi pe el cu crîșmăriță i-au spînzurat, pe neguțători i-au slobozit, iar pe omul nostru l-au cinstit cu o frumoasă sumă de bani pentru băgarea lui de seamă. Neguțătorii încă l-au cinstit și acum.
În satul lui au ajuns omul nostru noaptea tîrziu pe la cina cea bună. În casa lui era lumină, și nevasta lui cina dintr-un blid plăcintă și pui fript cu un junișan frumos, numai ei amîndoi. Ba și o glajă cu vin aveau dinainte, că era chiar la lăsatul de postul Sfîntă-Măriei. Văzînd omul nostru una ca asta, i se suie sîngele în cap de mînie și-și gîndește: Eu slujesc atîta amar de vreme ca să avem și noi ca altă lume și ea uite! cu ficiorii la plăcinte și la vin! O pușc ca pe o cioară! Și trase cocoșul de la pușcă și puse buza puștei pe fereastră, dar iar se gîndi: Mînia de seară las-o pe dimineață! Așa m-a învățat stăpînul, și luă pușca de pe fereastră.
Atunci auzi glasul muierii:
— Săracul tată-tău, cum ar mai cina și el de bine cu noi, să fie aici, da Dumnezeu știe pe unde a fi el acum! Și prinse a plînge muierea, cînd zise vorbele astea. Iar flăcăul o mîngîie:
— Nu plînge mamă, că bun e Dumnezeu, numai ne-om trezi odată cu tata între noi.
Auzind omul nostru vorbele astea, bătu cu degetul în fereastră și zise plîngînd și el de bucurie:
— Aci sînt, dragii mei, lăsați-mă înlăuntru. Și-l lăsară înlăuntru, și se sărutară și se strînseră, și plînseră, și cinară și se ospătară, și nici unul nu închise ochii în acea noapte, ci tot povestiră și rîseră și plînseră de bucurie. Omul le povesti toate pățaniile lui, iar în urmă zise cătră copilul lui:
— Dragul tatii, bine am trăit pe unde am umblat; că am fost om cu credință către Dumnezeu și cu dreptate către stăpîni; buni stăpîni mi-a și dat Dumnezeu, frumoasă simbrie mi-au dat la plecare, dar mai mult bine mi-au prins trei sfaturi care mi le-au dat domnul înainte de plecare, și fără care sfaturi noi nu ne vedeam în veci.
— Ce sfaturi, tată? întrebă feciorul.
— Chiar voiam să ți le spun:
1. Nu lăsa drumul pentru potec.
2. Unde-i bărbatul cu mult mai bătrîn decît muierea, nu dormi.
3. Mînia de seară las-o pe dimineață.
Ascultă, fiule, sfaturile mele, cum le-am ascultat eu ale stăpînului meu, și bine-ți va merge. Aci le povesti întîmplările călătoriei, iar cînd le gătă era ziuă albă. Atunci au ieșit afară, s-au pus cu fața către soare și au mulțămit lui Dumnezeu, că i-a întîlnit în pace. Din simbria adunată și-a cumpărat car și boi, vaci și oi, și în scurtă vreme se făcu bocotanul satului, dar tot om de omenie, nu cum sînt mulți din bocotanii de azi. Și de n-a murit, și astăzi trăiește; și de nu mai trăiește, totuși vestea îi vecuiește!
Omul cu trei sfaturi
Aceasta pagina a fost accesata de 1179 ori.