Autori > Reteganul Pop
Mandra lumei
În vremile de demult zice că erau doi împărați vecini: împăratul Verde și împăratul Roșu. Împăratul Roșu a făcut odată un ospăț mare-mare, la care ospăț a chemat și pe împăratul Verde și pe toți craii și împărații din vecini. Împăratul Verde era mare iubitor de pește. Aceea o știa împăratul Roșu, deci porunci pescarului să-i aducă nici mai mult nici mai puțin de 99 cară încărcate cu pește și toate să le gătească pentru acel ospăț împărătesc. Lucru ușor nu este de a prinde atîta potop de pește, dar porunca-i poruncă, bietul pescari trebui să plece cu mrejile, și fără pește să nu se întoarcă, că de vine fără pește, – plătește cu capul, că doar porunca împărătească nu-i numai iac-așa! Cercat-a bietul pescar noaptea-ntreagă și nici un pește n-a putut prinde. Cînd se zărea de ziuă, atît era de necăjit, de sta numai să se arunce-n apă să se înnece de supărat ce era, că nu poate prinde pește. Atunci văzu venind pe apă un scai, cînd era în drept cu el, scaiul se ridică-n sus și se face un omuleț numai cît un deget de mare. Era Ucigă-l crucea.
— Ce stai așa îngîndurat? întrebă pe pescar.
— Dar cum n-oi sta îngîndurat, că împăratul mi-a poruncit să-i prind 99 cară de pește că-i trebuiesc la ospăț și pîn-acum încă nici un pește n-am prins! îmi vine să mă arunc în apă de supărat ce sînt, că să merg fără pește e și mai rău, că împăratul știu că m-a omorî, el va gîndi că n-am vrut să-i împlinesc porunca.
— Nu te supăra așa tare, că eu te pot scăpa; de-mi dai ce ai mai drag la casă, eu-ți ajut să prinzi pești cîți voiești – așa zise omuțul cel mic.
Pescariul se gîndi și se răzgîndi că oare ce are el mai drag la casă, dar nu-i veni în minte nici decît, deoarece el bine știa, că numai o biată de mîță are la casa sa. Deci zise omuțului: Bine, așa fie, cum zici tu, numai mă scapă.
Tîrgul fu gata. Ucigă-l toaca se scufundă în apă și învrăjbi atîta potop de pește, încît pescariul nu mai juoia a trage mrejile, tot pline, de se mai rumpeau. În scurtă vreme era plin pe țărmure de pește, deci merse pescariul la curtea împărătească după care să-l încarce. Și veni de la curte cu 99 de cară cîte cu patru boi și toate le încărcară de pește ca de păpușoiu, apoi le duse la curtea împăratului Roșu. Bucuria pescariului că putu împlini porunca împărătească; dar și bucuria împăratului, că are pește din greu, să-și poată omeni oaspeții. Trei săptămîni ținu ospățul împărătesc, după care se duse fiecare la ale sale. Pescariul a căpătat de la împăratul o cinste foarte frumoasă pentru că i-a împlinit așa bine porunca, iar muierea pescariului, de voioasă ce era, n-avu ce lucra făr’ făcu un copilaș cu păr de aur. Vestea se lăți iute, că muierea pescariului are un copilaș cu păr de aur, și tot plină le era căsuța de oameni să-l vază și fiecare aducea ceva cinste norocoasei mame. Bucuria cea mai mare era a pescariului și a nevestei sale, că le era cel dintîi copil și apoi ce odor de copil! în bucuria lor cea mare uitară zicala că după bucurie mare vine și întristare și mai mare. Cînd fu copilașul de un an, putea vorbi bine și umbla în piciorușe ca altul de cinci ani, că doară era năzdrăvan, și-și făcea cruce și zicea Tatăl nostru, de gîndeai că tot la școale a umblat. Dar într-o noapte tîrziu numai aud glas de om la fereastră:
— Pescariule, dă-mi făgădașul. Atunci se gîndi pescariul la făgădașul ce-l făcuse omului celui mic și mai înlemni de supărare; dar se făcu totuși uituc și zise:
— Ce făgădaș?
— Dar nu-ți aduci aminte, ce mi-ai făgăduit acumu-i anul, cînd ți-am prins pești, ca să scapi de pedeapsa împărătească?
— Ba aducu-mi aduc, zise bietul pescar îngăimăcit; dar oare ce ți-am făgăduit?
— Știi tu ce, zise omuțul de la fereastră.
Atunci pescariul luă mîța de după cuptor și i-o întinse pe fereastră, dar cum luă mamonul mîța, aceea așa-l zgîria, de o scăpă din mîni și zise răstit:
— Nu mîța mi-ai făgăduit-o, ci copilul, că pe acela-l ai mai drag la casă.
Prins-au pescariul cu muiere cu tot a plînge, că să-i fie milă de ei, să nu le ducă odorul; dar dracul drac, și pace, de ce-i auzea plîngînd, de aceea era mai vesel și nu se mișcă de la fereastră pînă nu-i dădură copilul. Acela nu plîngea, el era vesel și zicea părinților:
— Dar nu vă supărați în zadar, bag seamă așa a fost să se întîmple, lăsați-mă să merg la el, că știu, că nu m-a mînca. Și în urma urmelor, văzînd bieții părinți că n-au încotro, dădură pruncul mamonului pe fereastră. Dar cînd puse mamonul mîna pe copil, copilul își făcu cruce, care lucru atîta l-a supărat pe mamon de l-a aruncat peste nouă hotară și nu i-a mai avut grija. Acum băiatul ar fi venit acasă, dar nu știa calea. Deci merse tot înainte pe un drum părăsit, că doară va ajunge el undeva. A și ajuns într-o pădure mare, dar nu se înspăimîntă, ci merse prin pădure tot înainte, pînă nimeri într-o poiană. Acolo se certau și se pumneau trei copii negri de drac, dar se pumneau chiar drăcește, erau tot sînge. Copilul pescariului nu se înfrică de ce-i văzură ochii, ci merse ață la copiii cei de drac și întrebă:
— Dar ce faceți voi nebunii, nu puteți fi oameni de pace?
Atunci copiii cei de drac lasă pricina și prind a-i spune de ce se bat și-l roagă să-i împace.
— Uite, zise unul, ne-au murit părinții și noi am rămas trei frați gemeni și de părinți ne-au rămas un căpeneag, o păreche de păpuci și o bîtă și nu le putem împărți. Fii bun și ne fă dreptate.
— Bucuros, zise fiul pescariului, dar să-mi spuneți voi de ce sînt bune lucrurile acestea?
— Sînt bune, zise un pui de drac, de te îmbraci în căpeneag, nime nu te vede, iar tu vezi din el toate celea, ca și fără el; păpucii sînt buni, că dacă-i încalți și dai odată-n călcîie îndată ești acolo, unde ți-e gîndul; iar bățul este bun, că pe cine-i amenința cu el, stan de piatră se face.
— Bine, zise fiul pescariului, eu voi împărți pe dreptate; drept aceea, voi mergeți colo în cele trei vîrfuri de munte, fiecare într-un vîrf de munte și apoi eu voi face semn să plecați și cînd veți vedea semnul, să veniți bărbătește; care va ajunge mai întîi la mine aci, a aceluia vor fi tustrele lucrurile acestea, învoiți sînteți?
— Învoiți.
— No ce mergeți dar și într-o minută să-mi fiți aci, că nu pot sta toată ziua pentru voi, că am și eu lucrurile mele.
Și se puseră puii de drac la fugă, du-te băiete, de tot scîntei le ieșeau din călcîie. Dar și fiul pescariului era isteț; cum se văzu singur, se puse și îmbrăcă căpeneagul și-și încălță păpucii, apoi luă bîta în mînă și așteptă pe puii de drac, care veneau scoțînd foc din gură. Cînd erau puii de drac aproape de fecior, el îi amenință cu bîta și se făcură stan de piatră, trei stani de piatră neagră.
Acum o luă Făt-Frumos, că așa-i era numele la feciorul pescariului, și se tot duse prin pădure pînă nimeri la niște curți mari ca cele împărătești. Cum le vede, nu mai stă pe gînduri, ci intră înlăuntru. Adică acolo află o fată atît de frumoasă, cum nu mai era alta în lume, numită Mîndra Lumei. Mîndra Lumei îl cunoscu, cum îl văzu, deși nu-l mai văzuse pîn-atunci, dar ea era năzdrăvană, cum era și Făt-Frumos.
— Bine te-am găsit, Mîndra Lumei, zice Făt-Frumos intrînd.
— Bine ai venit, Făt-Frumos, zice fata uitîndu-se cu ochi mari la el. Hai șezi, că vei fi obosit de cale.
— Obosit și nu prea tare, că n-am mai venit eu în ruptul capului, am mai și pășit, m-am și odihnit, c-am știut că tot ajung eu la tine, dar ia spune-mi cum trăiești?
— Bine și nu prea; bine că-s sănătoasă, dar rău că-s numai singură ca cucul; ziua ar fi cum ar fi, dar noaptea nu pot să am odihnă în curțile acestea, că în toate nopțile vin dracii și țin bal în ele pînă dimineața, atunci apoi se duc, ce-i drept, și mi le lasă în bună rînduială, dar ce folos, că nu mă pot odihni în ele, fără preste noapte trebuie să merg într-o căsuță colo din jos, și acolo trebuie să dorm.
— E! zise Făt-Frumos, și oare n-ar fi ac de cojocul lor?
— Fir-ar, zice fata, dacă s-ar afla un voinic să le răscumpere de la ei, că numai de folosirea preste zi sînt răscumpărate și de folosirea preste noapte trebuiesc de acum răscumpărate.
— D-apoi de i-aș face oare stan de piatră pe toți?
— N-ar fi de nici un folos, că tot n-am avea pace de neamurile lor; și multe neamuri au dracii, de e plin iadul și pămîntul de ei. Fără cine vrea să răscumpere curțile acestea trebuie să dea piept cu dracii în trei nopți de-a rîndul, apoi fie ce va fi de el.
— Oare să cerc eu? zise Făt-Frumos.
— Cearcă, dragul meu, că eu te iubesc, și vreau apoi cu tine să trăiesc împreună în aceste curți, să fiu soția ta, muierea ta, dar mai întîi trebuie să răscumpărăm curțile de tot de la zmei, să nu mai aibă nici un drept în ele.
Tot așa se sfătuiră ei pînă-n de seară, atunci cinară, se sărutară una și se despărțiră; Mîndra Lumei merse în căsuța din grădină de se culcă, iar Făt-Frumos rămase fumînd ca un turc și umplînd din cînd în cînd cîte un pahar, și dîndu-i dușca pe grumazi la vale. Colo după cina cea bună prind a se aduna zmeii și dracii de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte, cîtă frunză și iarbă. Mult se mirară de Făt-Frumos, cum de cutează el a sta singur acolo și a-i aștepta cu paharul plin și cu pipa aprinsă. După ce se adunară toți, pîn-a nu începe jocul, luară pe Făt-Frumos la păruială, și atîta îl izbiră dintr-un părete într-altul, pînă rămase mort sărmanul fecior. Atunci îl aruncară sub o masă iar ei își începură jocurile lor cele drăcești și jucară pînă să omizi de ziuă, atunci se făcură nevăzuți.
După ce se făcu bine ziuă, merse Mîndra Lumei înlăuntru și-l află mort sub masă. Îndată căută apă moartă și apă vie, îl spălă cu amîndouă, apoi îl lovi încetinel cu trei nuiele de sînger și cu trei de înger și deloc învie mai mîndru și mai frumos de cum fusese.
— Vai, că greu adormisem, zice el rădicîndu-se, uite că-i soarele la prînzișor și eu numai acum mă scol.
— Bine că te-ai sculat și amu, zice Mîndra Lumei, că de nu eram eu, cine știe de te mai sculai ori ba?
Acum iară începură la trai bun, la povești și la jocuri, pînă-n de seară, cînd se despărțiră; fata merse să se culce în căsuța din grădină, iar feciorul rămase pipînd și bînd vin.
Colo pe la cina cea bună iar veniră zmeii și dracii și se minunară mult, cum de aflară pe Făt-Frumos viu și sănătos, iar ei îl lăsară mort. Iar se pun și-l apucă în pălmi și tot îl melestuiesc, tot mii și bucățele mi-l taie, apoi se pun la joc pînă-n zori de zi. Atunci se despart dracii, iar după ce se făcu bine ziuă, veni Mîndra Lumei înlăuntru și căută pe Făt-Frumos; dar nu dădu nicăieri de el. Atunci se uită mai bine pe jos; adică tot oscioare și mici bucățele de carne erau din el pe jos. Dar fata nu se îngrețoșă de ce văzu, adună bucățelele de carne și de oase, le frămîntă laolaltă, le stropi cu apă moartă și cu apă vie, apoi le lovi cu trei nuiele de sînger și cu trei de înger și Făt-Frumos se ridică de jos mai mîndru și mai frumos de cum fusese.
— Vai, dar greu adormisem, zise el ridicîndu-se; uite că-i soarele pe la prînzul cel bun și eu numai acum mă ridic.
— Bine că te-ai sculat și acum, dar paremi-se că de nu eram eu, dormeai somnul de veci.
Apoi îi povesti tot ce făcură dracii cu el și în ce stare îl aflase ea dimineața: mai pe urmă-i zise:
— Nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un cap de lume, va trece și ea oarecumva, apoi vom fi noi domni și stăpîni în curți. Toată ziulița mîncară, băură, se jucară ca copiii pînă-n deseară, atunci Mîndra Lumei merse în căsuța din grădină să doarmă, iar Făt-Frumos rămase pipînd și bînd vin la masă. Colo după cina cea bună prind a veni roiuri-roiuri de draci și zmei, care de care mai negru și mai cornut, pînă umplură casele, de gîndeai că-s butoieșe cu heringi așa erau de pline de draci. Și după ce erau toți adunați au ținut sfat în limba lor cea drăcească, că oare ce-i de făcut cu Făt-Frumos, că omorîtu-l-au, iar a înviat; tăiatu-l-au tot mii de bucățele și acum e mai întreg și mai frumos de cum fusese? Iară din sfat a ieșit să-l ardă-nfoc, iar cenușa să i-o sufle pe pereți. Așa și făcură, îl arseră, iar cenușa i-o suflară pe păreți. Apoi se puseră la joc, și jucară și jucară, pînă-n zori de zi, atunci își luară rămas bun de la curțile acelea pentru totdeauna. Cînd se sculă Mîndra Lumii, dă-n dreapta, dă-n stînga, fecior ca-n palmă nici urmă de el nu mai era. Se minunează, că oare ce vor fi făcut mamonii cu el, de nu-i dă de urmă nicăieri. Atunci băgă de seamă, că pereții nu-s albi ca pîn-atunci, că-s suri. Deci ia o peană de gîscă și un gîf și prinde a mătura cenușa de pe pereți bine în gîf, și umplu gîful de cenușă de pe păreți, ca de fărină de bine. Apoi puse în gîf pe cenușă apă moartă și apă vie și făcu o frămîntătură și din frămîntătură un trup de om, apoi îl lovi cu trei nuiele de sînger și cu trei de înger și se sculă Făt-Frumos mai voinic și mai frumos decum fusese.
— Bună dimineața, drăguță, te-ai sculat mai curînd decît mine!
— Na las, că de acum înainte ne vom scula totdeodată, numai să ținem laolaltă și să ascultăm unul de altul. Apoi îi spuse toată întîmplarea și se puseră la trai bun și la bucurie. De aci încolo nu mai veniră nici zmeii nici dracii pe la curțile lor și trăiră multe zile bune, vreo douăzeci de ani de-a rîndul. Odată-l lovește pe Făt-Frumos dor de părinți, deci zise cătră Mîndra Lumei:
— Tu, nevastă, oare să mergem odată-n lume, să văd ce mai fac bieții părinți, că mi-e tare dor de ei.
— Du-te, zice Mîndra Lumei, dar eu nu pot merge; dar dacă mergi, nu cumva să spui cuiva că ești însurat, că atunci nu-i bine de tine. Orice ți s-ar întîmpla, ori peste ce ai da, tu să zici că ești holtei.
Și a plecat feciorul la cale, adică și-a îmbrăcat hainele cele luate de la puii cei de drac, a dat de trei ori în călcîie și a zis:
— Să fiu numaidecît la tata acasă. Și îndată a fost acasă la ei, colo în căsuța pescariului cea sărăcuță. Bucuria părinților că-l mai văd odată, dar bucuria și a lui că-i mai vede. Se pun la ospăț, că el dusese părinților o păreche de desagi plină cu bani de aur și de argint. Îndată se lăți vestea prin vecini, că feciorul pescariului cel cu părul de aur a sosit acasă, voinic și sănătos și umplură vecinii căsuța pescariului și nu se putură destul mira de el, cît era de voinic și de frumos. Vestea merse pînă în curtea împăratului Roșu, care ședea acolo-n sat, despre mîndrenie de fecior ce este feciorul pescariului. Deci trimite împăratul un om încrezut ca să cheme pe fecior la curte. Feciorul însă zise:
— Cine vrea să mă vază, vină încoace; că eu nu pot merge, obosit fiind de cale. Trimise împăratul și a doua oară și a treia oară după el, dar el ca el, totdeauna a răspuns că: cine vrea să-l vază, vină la el acasă, că el nicăiri n-are gust să meargă. Dacă văzu împăratul și văzu că nu-i glumă, că Făt-Frumos nu merge la el, își luă căciula și se duse el la căsuța pescariului, unde era Făt-Frumos cu părinții și cu mulțime de vecini. La început împăratul a vrut să toiască pe Făt-Frumos, cum de nu ascultă poruncile să meargă la el cînd îl cheamă; dar văzîndu-l atît de zdravăn și frumos și încă cu părul de aur, numaidecît se gîndi: Ai, de n-ar fi însurat, deloc l-aș face ginere și următoriu în împărăție. Povesti împăratul puțin, apoi se duse, iar Făt-Frumos, care știa la omenie petrecu pe împăratul pînă la portița de cătră uliță cu capul gol. Acolo la portiță se părea și mai frumos feciorul decît în casă, deci nu se putu răbda împăratul să nu-l întrebe:
— Însurat ești, fătul meu?
— Ba nu sînt însurat, înălțate împărate, sînt holtei.
— Dar de ce nu te însori?
— D-apoi, înălțate împărate, pînă-mi voi agonisi cîte ceva, că vezi bine, tata n-are făr-mregea și bordeiul acest de casă, eu vreau să-mi agonisesc vreo doi bănișori de pe slugit și să-mi cumpăr moșioară și car și bouleni, să nu fiu eu chiar coada satului.
— Bun gînd, fătul meu, dar unde ești în slujbă?
— Sînt la o doamnă bogată, cale de trei săptămîni de aci.
Acum își luă împăratul rămas bun de la Făt-Frumos și așa-i plăcu de tare de el, încît se hotărî, ca ori cu ce preț să-i deie fata de muiere și jumătate împărăția zestre, iar după moartea lui toată. Spune deci, cum ajunge acasă, împărătesii și fetii, ce odor de fecior are pescariul, fecior mare cît un munte, frumos ca o zînă, și cu părul de aur. Cînd rosti împăratul vorbele din urmă, împărăteasa se uită lung la el, numai cît nu zise: ăla ar fi bun de casa noastră să ne fie ginere; iar fetei îi lăsa gura apă după el, numai din spusa tătîne-său, dar apoi dacă l-ar mai și vedea. Deci văzînd împăratul cum stau trebile pe la el p-acasă, trimise numaidecît după pescariul, să vină pîn’ la el. Pescariul și veni numaidecît, după porunca împăratului, să vază ce poruncă-i dă? Adică mirarea lui, cînd văzu că în loc să-i dea porunci, ca de altă dată, îl așeză pe scaun domnește, îi dă țigare și-l îmbie cu vinars de cel bun. Nu știa bietul pescar, pe ce lume se află, ce cinste l-a ajuns? Mai fusese el la împăratul – nu-i vorbă, că pe vremile acelea nu mai erau nici împărații așa făloși ca în zilele noastre, dar nici odată nu-i dăduse cinstea aceea, ce i-o da acum. După ce băură cîte un păhăruț-două de vinars, li se dezlegară limbile și începură a vorbi, mai de una, mai de alta, pînă veni vorba și despre feciorul pescariului, despre Făt-Frumos.
— Voinic fecior ai, bade pescariule, zice împăratul.
— Voinic și bun, măria-ta, răspunse pescariul, voinic și bun; uite, numai din slugit mi-a adus o pereche de desagi plini cu bani de aur și de argint, și iar merge să slugească, numa mi-a adus banii să-i cumpăr o leacă de moșioară și nește vituțe, că vai rău e, dacă muncește omul tot în breazdă străină; el vrea să aibă moșioară și vituțe pe cînd s-a însura.
— Dar de ce nu-l însori? întreabă împăratul.
— Bucuros l-aș însura, zise pescariul, dar el nu vrea, tot zice că mai are vreme, acum se gată să plece înapoi la slugit.
— Știi ce, zice împăratul, vrere-ai să fii cuscru cu mine?
— Da cum să nu vreau măria-ta? cum să nu vreau, dar oare poate-se una ca asta?
Bietul om gîndea că împăratul ori glumește, ori că i s-a cam suit vinarsul la cap, deci nu-și credea urechilor. Dar împăratul mai umplu odată paharele și după ce închinară unul altuia, – trimise pe pescariu acasă zicînd:
— Du-te, dragul meu, acasă și vezi să fim cuscri, spune feciorului hotărîrea noastră și nu-l mai lăsa să meargă în slugit; mai bine să se facă ginere de împărat, acum capătă fata și jumătate împărăție, iar după moartea mea toată; el e vrednic să fie împărat, nu slugă te miri la cine. Ce vremi bune erau acelea în lume cînd era prețuită vrednicia omului, nu ca astăzi, numai bogăția și rangul și starea!
Și se duse pescariul acasă voios și spuse babei și feciorului hotărîrea împăratului, dar Făt-Frumos doară gîndiți că voia să audă ceva de povestea aceea? Nicidecît! El se gătea de cale, că el pleacă și el pleacă, că mai mult nu poate rămîne. În zadar zicea tată-său și mumă-sa:
— Dar ce să mergi? Nu ți-a fi ție mai bine aici, într-un sat cu noi, ginere la împăratul Roșu, mîne poimîne împărat? El nici nu vrea să auză de una ca asta, el numai cu o vorbă sta înainte: că adică a făgăduit stăpînei, că atunci și atunci va fi îndărăt, deci trebuie să plece.
Împăratul, împărăteasa și fata lor sta ca pe spini, că nu mai vine pescariul cu răspunsul; nici prin minte nu le trecea, că doară feciorul n-ar voi să ieie de nevastă pe o fată de împărat, el un biet fecior de pescar! Nemaiputînd aștepta, iese împăratul la uliță și dă în aretul acela unde era casa pescariului, să vază singur ce-i și cum? Adică acolo era plin de neamuri, care toate stăruiau din toate puterile să facă nunta, cînd a porunci înălțatul împărat și să mulțumească lui Dumnezeu pentru cinstea la care l-a urcat. Dar el sta rece ca gheața și gata de plecare. Văzînd și auzind împăratul toate acestea, atîta se înfurie și se mînie de rușine, încît porunci ca înaintea casei pescariului să se ridice spînzurători și să spînzure pe Făt-Frumos, de ce nu vrea să-i ieie fata? Toate se făcură, după cum porunci împăratul, părinții și neamurile feciorului plîngeau și-l rugau să împlinească pofta împăratului, că fata-i frumoasă și bună... dar el pace! Nu vrea nici să audă de însurat. Atunci împăratul porunci să-l spînzure gîdea; dar cînd îi punea lațul în grumazi, strigă tare: Dar ce vreți cu mine? Cum pot să mă însor cu fata înălțatului împărat, cînd eu sînt de mult însurat, eu am muiere.
— Cine ți-e muierea? întrebă împăratul.
— Mîndra Lumei, răspunse feciorul.
Atunci împăratul l-a iertat, oamenii s-au împrăștiat, iar el și-a luat rămas bun de la părinți și s-a întors către curțile lui. După ce a ieșit din sat, și-a îmbrăcat căpeneagul și-a încălțat papucii și și-a luat bîta în mînă, apoi a bătut în călcîie și a zis: Să fiu la curțile mele. Și în minuta aceea a și fost la curțile lui, dar... le află goale goluțe: Mîndra Lumei ca-n palmă. Acum de unde să ieie el pe Mîndra Lumei, de al cărei dor se topea?
Se ia bietul Făt-Frumos și se tot duce, se tot duce pe drum înainte, pînă înnoptează bine, dar el nu se oprește fără tot merge înainte pînă zărește o zare de lumină licurînd dintr-o mică ferestruică. Grăbește pînă ajunge acolo, unde și intră înlăuntru și dete binețe la o babă bătrînă, ce află acolo scărmănînd lînă.
— Bună seara, mamă bătrînă. Iar baba-i răspunse:
— Bine făcuși că-mi ziseși mamă bătrînă, că de nu-mi ziceai așa, nu era bine, dar de unde și pînă unde?
— Eu, mamă bătrînă, sînt Făt-Frumos și-mi caut muierea, pe Mîndra Lumei și nu știu unde aș da de ea; nu m-ai ști îndrepta unde să o caut?
— Nu, fătul meu, fără stai o leacă, ți-oi da ceva de cină și apoi te-i pitula undeva să nu te afle pe aici fiul meu, Soarele. L-oi întreba eu pe el și de știe ceva despre ea, mi-a spune de bună seamă, de unde nu, te-a îndrepta Dumnezeu, că-i bun și milostiv.
Cină Făt-Frumos omenește, sărută mîna bătrînei, apoi se puse într-un ungher cu căpeneagul în cap, de nime nu mai știa că el e în casă, că nu-l vedea. Nu mult după aceea nimeri acasă și fiul babei, Soarele, și cum veni, prinse a mirosi prin casă.
— Dar ce ai, dragul mamii, de umbli cu nasul în toate părțile, parcă nu-ți vine ceva la socoteală?
— Parcă miroase a om pămîntean, mamă, zice Soarele căutînd în toate părțile prin casă.
— Da, a fost aici Făt-Frumos și m-a rugat să-i spun, unde ar putea afla pe nevasta lui, pe Mîndra Lumei, dar nu i-am știut da nici un răspuns; nu cumva știi tu de ea unde se află?
— Nu, da eu, mamă, nici de nume nu i-am auzit pînă acum.
Auzind Făt-Frumos vorbele Soarelui, se fîștică pe ușă și hai la drum, nu putea sta locului de dorul nevestei sale.
Și a tot mers toată noaptea, a doua zi încă s-a tot dus pînă pe înserate, și n-a dat nici de un om, nici de o casă. Atunci pe înserate zări o rază mică de lumină licărind din ferestruța unei căscioare. Să văd cine șede aici, își gîndi Făt-Frumos și intră înlăuntru:
— Bună seara, mamă bătrînă, zise cătră o babă bătrînă, carea depăna un ghem de lînă.
— Bună să-ți fie inima, răspunse baba; dar de unde și pînă unde? Cum de umbli pe aceste locuri, pe unde picior de om pămîntean încă n-a călcat?
— Eu, mamă bătrînă, sînt Făt-Frumos, și-mi caut pe nevasta mea, pe Mîndra Lumei; nu m-ai ști îndrepta unde s-o aflu?
— Nu, dragul mamii, nici de nume nu i-am auzit, fără voi întreba pe feciorul meu, pe Vîntul, el cum umblă lumea și țara, ziua și noaptea, poate că va fi auzit de ea, că eu nu știu. Dar tu-i fi flămînd, hai la masă și cină ceva, apoi-ți caută de cale, nu cumva să te afle feciorul meu aci și într-o bobotă să-ți facă ceva rău; apoi mîne după ce a pleca feciorul meu de acasă, să vii că-ți voi spune de Mîndra Lumei, că o să-l întreb îndată ce va sosi.
Cină feciorul omenește și apoi-și luă rămas bun de la babă, ca și cînd ar merge, dar rămase după ușă cu căpeneagul cel vrăjit în cap, de nime nu-l vedea! Ori cine ar fi jurat că nu-i nime acolo.
Într-un tîrziu sosi și Vîntul acasă, tot fluierînd ca feciorii cînd vin din șezătoare.
— Bună seara, mamă, zise încă de la fereastră.
— Bună să-ți fie inima, puiule, îi răspunde bătrîna rîzînd voioasă că-i vine feciorul cu voie bună acasă; apoi mai adause:
— Cam tîrziu vii, prășcăule, ce mă lași să te aștept atîta cu cina-n masă; de s-a fi răcit – să știi că rece-i mînca-o.
— Bună-i și rece, mamă, dar nu știu ce miroase pe aci, parcă a om pămîntean?
— A fost, puiule, un biet fecior necăjit p-aici, Făt-Frumos și m-a rugat, doară l-ai ști îndrepta unde și-ar afla nevasta, pe Mîndra Lumei? Eu i-am spus că nu știu precum nici nu știu, apoi i-am dat ceva de cină și s-a ca mai dus.
— Ducă-se învîrtindu-se, că Mîndra Lumii e mireasa mea; azi ne-am logodit și mîne ne cununăm, apoi poate sufla-n păsat de dorul ei.
Făt-Frumos bine auzea toate, dar nu zicea nimic, fără își gîndea: Vom vedea mîne, care pe care?
A doua zi Vîntul prinse caii cei mai frumoși la hinteu, puse cocișul cel de paradă în capră, să sui în ziț și porni la nuntă, dar Făt-Frumos de mult era în ziț de cînd punea cocișul hamurile pe cai; și cînd plecară, de zise Vîntul: rămas bun, mamă, pe seară vin cu muiere, Mîndra Lumei îți va fi noră! atunci Făt-Frumos pliosc! cu o palmă la Vîntul preste ochi, de tot scîntei verzi i se năzăreau. Esta-i mărăsin rău, își gîndi el numai dracul m-a putut pălmui atît de strașnic, fără a-l vedea, pe semne-i mînios pe mine că ce iau pe Mîndra Lumei; că și mîndră-i, bat-o norocul, n-are ce nu fi pismos pe mine, cine știe că azi mă cunun cu ea.
Caii zburau ca vîntul prin slava norilor și cînd fură la porțile cetății se opriră, pînă va ieși Mîndra Lumei, stăpîna curților, să-i deschidă. Cum se opriră caii cu trăsura, Făt-Frumos dădu de trei ori în călcîie și zise:
— Să fiu înlăuntru la Mîndra mea! Și în clipita aceea fu în palută lîngă Mîndra Lumei.
— Bun găsitul, drăguță!
— Bun ajunsul, scumpule, sosiși abia?
— M-a adus ibovnicul tău, Vîntul, în căruța lui pîn la poartă, nu-l auzi cum te strigă să-i deschizi?
— Mai strige, că n-are alt lucru. M-am logodit ieri cu el, ce-i drept, că sta tot narnă, dar bine știam că tu vii; apoi o țîr de lecție nici ție nu-ți strică, că nu m-ai ascultat: ai spus că ești însurat și că chiar eu ți-s muiere.
— Mă duc acum să-l trimit de unde a venit; hai ascultă cît de bine ne înțelegem.
Și se duse Mîndra Lumei pîn’ la poarta cea mare, care era de fier și înaltă pînă-n înaltul cerului, de nici pasărea nu putea străbate peste ea. Dacă fu la poartă strigă. Cine bate-n poartă?
Iar Vîntul îi răspunde:
— Eu, ibovnicul tău, dar ce întîrzii atîta?
— Să vezi, răspunse Mîndra Lumei, mi-am perdut cheia porții și am fost la faurul de mi-a făcut alta; acum pe cînd sosesc acasă cu cea nouă aflu și cea veche și-s cu două chei; ce zici tu: să folosesc cea veche, ori cea nouă?
— Ba tu să folosești cea veche, că o cunoști...
— Atunci dar du-te de unde-ai venit, că-i aici Făt-Frumos, bărbatul meu cel credincios, cel dintîi, că tu ți-ai rupt legea.
Și se mînie Vîntul pentru rușinea ce-l mîncase și suflă cu turbat, dar nici un rău nu putea face celor din curți, la Mîndra Lumei și la Făt-Frumos. Rupt-a copaci în furia lui, surpat-a păduri întregi, iar Făt-Frumos și cu Mîndra Lumei rîdeau cu hohot, ca de un nebun, rîdeau și se jucau, și – de n-au murit, și astăzi trăiesc, și rîd de suflarea vîntului. Vîntul însă, de cîte ori își aduce aminte cum l-a păcălit Mîndra Lumei, totdeauna face pozne și minuni în furia lui. Nici n-a mai umblat a peți de atunci, a rămas holtei tomnatic; de aceea-i și totdeauna mînios și îndîrjit, ca o fată bătrînă.
— Ce stai așa îngîndurat? întrebă pe pescar.
— Dar cum n-oi sta îngîndurat, că împăratul mi-a poruncit să-i prind 99 cară de pește că-i trebuiesc la ospăț și pîn-acum încă nici un pește n-am prins! îmi vine să mă arunc în apă de supărat ce sînt, că să merg fără pește e și mai rău, că împăratul știu că m-a omorî, el va gîndi că n-am vrut să-i împlinesc porunca.
— Nu te supăra așa tare, că eu te pot scăpa; de-mi dai ce ai mai drag la casă, eu-ți ajut să prinzi pești cîți voiești – așa zise omuțul cel mic.
Pescariul se gîndi și se răzgîndi că oare ce are el mai drag la casă, dar nu-i veni în minte nici decît, deoarece el bine știa, că numai o biată de mîță are la casa sa. Deci zise omuțului: Bine, așa fie, cum zici tu, numai mă scapă.
Tîrgul fu gata. Ucigă-l toaca se scufundă în apă și învrăjbi atîta potop de pește, încît pescariul nu mai juoia a trage mrejile, tot pline, de se mai rumpeau. În scurtă vreme era plin pe țărmure de pește, deci merse pescariul la curtea împărătească după care să-l încarce. Și veni de la curte cu 99 de cară cîte cu patru boi și toate le încărcară de pește ca de păpușoiu, apoi le duse la curtea împăratului Roșu. Bucuria pescariului că putu împlini porunca împărătească; dar și bucuria împăratului, că are pește din greu, să-și poată omeni oaspeții. Trei săptămîni ținu ospățul împărătesc, după care se duse fiecare la ale sale. Pescariul a căpătat de la împăratul o cinste foarte frumoasă pentru că i-a împlinit așa bine porunca, iar muierea pescariului, de voioasă ce era, n-avu ce lucra făr’ făcu un copilaș cu păr de aur. Vestea se lăți iute, că muierea pescariului are un copilaș cu păr de aur, și tot plină le era căsuța de oameni să-l vază și fiecare aducea ceva cinste norocoasei mame. Bucuria cea mai mare era a pescariului și a nevestei sale, că le era cel dintîi copil și apoi ce odor de copil! în bucuria lor cea mare uitară zicala că după bucurie mare vine și întristare și mai mare. Cînd fu copilașul de un an, putea vorbi bine și umbla în piciorușe ca altul de cinci ani, că doară era năzdrăvan, și-și făcea cruce și zicea Tatăl nostru, de gîndeai că tot la școale a umblat. Dar într-o noapte tîrziu numai aud glas de om la fereastră:
— Pescariule, dă-mi făgădașul. Atunci se gîndi pescariul la făgădașul ce-l făcuse omului celui mic și mai înlemni de supărare; dar se făcu totuși uituc și zise:
— Ce făgădaș?
— Dar nu-ți aduci aminte, ce mi-ai făgăduit acumu-i anul, cînd ți-am prins pești, ca să scapi de pedeapsa împărătească?
— Ba aducu-mi aduc, zise bietul pescar îngăimăcit; dar oare ce ți-am făgăduit?
— Știi tu ce, zise omuțul de la fereastră.
Atunci pescariul luă mîța de după cuptor și i-o întinse pe fereastră, dar cum luă mamonul mîța, aceea așa-l zgîria, de o scăpă din mîni și zise răstit:
— Nu mîța mi-ai făgăduit-o, ci copilul, că pe acela-l ai mai drag la casă.
Prins-au pescariul cu muiere cu tot a plînge, că să-i fie milă de ei, să nu le ducă odorul; dar dracul drac, și pace, de ce-i auzea plîngînd, de aceea era mai vesel și nu se mișcă de la fereastră pînă nu-i dădură copilul. Acela nu plîngea, el era vesel și zicea părinților:
— Dar nu vă supărați în zadar, bag seamă așa a fost să se întîmple, lăsați-mă să merg la el, că știu, că nu m-a mînca. Și în urma urmelor, văzînd bieții părinți că n-au încotro, dădură pruncul mamonului pe fereastră. Dar cînd puse mamonul mîna pe copil, copilul își făcu cruce, care lucru atîta l-a supărat pe mamon de l-a aruncat peste nouă hotară și nu i-a mai avut grija. Acum băiatul ar fi venit acasă, dar nu știa calea. Deci merse tot înainte pe un drum părăsit, că doară va ajunge el undeva. A și ajuns într-o pădure mare, dar nu se înspăimîntă, ci merse prin pădure tot înainte, pînă nimeri într-o poiană. Acolo se certau și se pumneau trei copii negri de drac, dar se pumneau chiar drăcește, erau tot sînge. Copilul pescariului nu se înfrică de ce-i văzură ochii, ci merse ață la copiii cei de drac și întrebă:
— Dar ce faceți voi nebunii, nu puteți fi oameni de pace?
Atunci copiii cei de drac lasă pricina și prind a-i spune de ce se bat și-l roagă să-i împace.
— Uite, zise unul, ne-au murit părinții și noi am rămas trei frați gemeni și de părinți ne-au rămas un căpeneag, o păreche de păpuci și o bîtă și nu le putem împărți. Fii bun și ne fă dreptate.
— Bucuros, zise fiul pescariului, dar să-mi spuneți voi de ce sînt bune lucrurile acestea?
— Sînt bune, zise un pui de drac, de te îmbraci în căpeneag, nime nu te vede, iar tu vezi din el toate celea, ca și fără el; păpucii sînt buni, că dacă-i încalți și dai odată-n călcîie îndată ești acolo, unde ți-e gîndul; iar bățul este bun, că pe cine-i amenința cu el, stan de piatră se face.
— Bine, zise fiul pescariului, eu voi împărți pe dreptate; drept aceea, voi mergeți colo în cele trei vîrfuri de munte, fiecare într-un vîrf de munte și apoi eu voi face semn să plecați și cînd veți vedea semnul, să veniți bărbătește; care va ajunge mai întîi la mine aci, a aceluia vor fi tustrele lucrurile acestea, învoiți sînteți?
— Învoiți.
— No ce mergeți dar și într-o minută să-mi fiți aci, că nu pot sta toată ziua pentru voi, că am și eu lucrurile mele.
Și se puseră puii de drac la fugă, du-te băiete, de tot scîntei le ieșeau din călcîie. Dar și fiul pescariului era isteț; cum se văzu singur, se puse și îmbrăcă căpeneagul și-și încălță păpucii, apoi luă bîta în mînă și așteptă pe puii de drac, care veneau scoțînd foc din gură. Cînd erau puii de drac aproape de fecior, el îi amenință cu bîta și se făcură stan de piatră, trei stani de piatră neagră.
Acum o luă Făt-Frumos, că așa-i era numele la feciorul pescariului, și se tot duse prin pădure pînă nimeri la niște curți mari ca cele împărătești. Cum le vede, nu mai stă pe gînduri, ci intră înlăuntru. Adică acolo află o fată atît de frumoasă, cum nu mai era alta în lume, numită Mîndra Lumei. Mîndra Lumei îl cunoscu, cum îl văzu, deși nu-l mai văzuse pîn-atunci, dar ea era năzdrăvană, cum era și Făt-Frumos.
— Bine te-am găsit, Mîndra Lumei, zice Făt-Frumos intrînd.
— Bine ai venit, Făt-Frumos, zice fata uitîndu-se cu ochi mari la el. Hai șezi, că vei fi obosit de cale.
— Obosit și nu prea tare, că n-am mai venit eu în ruptul capului, am mai și pășit, m-am și odihnit, c-am știut că tot ajung eu la tine, dar ia spune-mi cum trăiești?
— Bine și nu prea; bine că-s sănătoasă, dar rău că-s numai singură ca cucul; ziua ar fi cum ar fi, dar noaptea nu pot să am odihnă în curțile acestea, că în toate nopțile vin dracii și țin bal în ele pînă dimineața, atunci apoi se duc, ce-i drept, și mi le lasă în bună rînduială, dar ce folos, că nu mă pot odihni în ele, fără preste noapte trebuie să merg într-o căsuță colo din jos, și acolo trebuie să dorm.
— E! zise Făt-Frumos, și oare n-ar fi ac de cojocul lor?
— Fir-ar, zice fata, dacă s-ar afla un voinic să le răscumpere de la ei, că numai de folosirea preste zi sînt răscumpărate și de folosirea preste noapte trebuiesc de acum răscumpărate.
— D-apoi de i-aș face oare stan de piatră pe toți?
— N-ar fi de nici un folos, că tot n-am avea pace de neamurile lor; și multe neamuri au dracii, de e plin iadul și pămîntul de ei. Fără cine vrea să răscumpere curțile acestea trebuie să dea piept cu dracii în trei nopți de-a rîndul, apoi fie ce va fi de el.
— Oare să cerc eu? zise Făt-Frumos.
— Cearcă, dragul meu, că eu te iubesc, și vreau apoi cu tine să trăiesc împreună în aceste curți, să fiu soția ta, muierea ta, dar mai întîi trebuie să răscumpărăm curțile de tot de la zmei, să nu mai aibă nici un drept în ele.
Tot așa se sfătuiră ei pînă-n de seară, atunci cinară, se sărutară una și se despărțiră; Mîndra Lumei merse în căsuța din grădină de se culcă, iar Făt-Frumos rămase fumînd ca un turc și umplînd din cînd în cînd cîte un pahar, și dîndu-i dușca pe grumazi la vale. Colo după cina cea bună prind a se aduna zmeii și dracii de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte, cîtă frunză și iarbă. Mult se mirară de Făt-Frumos, cum de cutează el a sta singur acolo și a-i aștepta cu paharul plin și cu pipa aprinsă. După ce se adunară toți, pîn-a nu începe jocul, luară pe Făt-Frumos la păruială, și atîta îl izbiră dintr-un părete într-altul, pînă rămase mort sărmanul fecior. Atunci îl aruncară sub o masă iar ei își începură jocurile lor cele drăcești și jucară pînă să omizi de ziuă, atunci se făcură nevăzuți.
După ce se făcu bine ziuă, merse Mîndra Lumei înlăuntru și-l află mort sub masă. Îndată căută apă moartă și apă vie, îl spălă cu amîndouă, apoi îl lovi încetinel cu trei nuiele de sînger și cu trei de înger și deloc învie mai mîndru și mai frumos de cum fusese.
— Vai, că greu adormisem, zice el rădicîndu-se, uite că-i soarele la prînzișor și eu numai acum mă scol.
— Bine că te-ai sculat și amu, zice Mîndra Lumei, că de nu eram eu, cine știe de te mai sculai ori ba?
Acum iară începură la trai bun, la povești și la jocuri, pînă-n de seară, cînd se despărțiră; fata merse să se culce în căsuța din grădină, iar feciorul rămase pipînd și bînd vin.
Colo pe la cina cea bună iar veniră zmeii și dracii și se minunară mult, cum de aflară pe Făt-Frumos viu și sănătos, iar ei îl lăsară mort. Iar se pun și-l apucă în pălmi și tot îl melestuiesc, tot mii și bucățele mi-l taie, apoi se pun la joc pînă-n zori de zi. Atunci se despart dracii, iar după ce se făcu bine ziuă, veni Mîndra Lumei înlăuntru și căută pe Făt-Frumos; dar nu dădu nicăieri de el. Atunci se uită mai bine pe jos; adică tot oscioare și mici bucățele de carne erau din el pe jos. Dar fata nu se îngrețoșă de ce văzu, adună bucățelele de carne și de oase, le frămîntă laolaltă, le stropi cu apă moartă și cu apă vie, apoi le lovi cu trei nuiele de sînger și cu trei de înger și Făt-Frumos se ridică de jos mai mîndru și mai frumos de cum fusese.
— Vai, dar greu adormisem, zise el ridicîndu-se; uite că-i soarele pe la prînzul cel bun și eu numai acum mă ridic.
— Bine că te-ai sculat și acum, dar paremi-se că de nu eram eu, dormeai somnul de veci.
Apoi îi povesti tot ce făcură dracii cu el și în ce stare îl aflase ea dimineața: mai pe urmă-i zise:
— Nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un cap de lume, va trece și ea oarecumva, apoi vom fi noi domni și stăpîni în curți. Toată ziulița mîncară, băură, se jucară ca copiii pînă-n deseară, atunci Mîndra Lumei merse în căsuța din grădină să doarmă, iar Făt-Frumos rămase pipînd și bînd vin la masă. Colo după cina cea bună prind a veni roiuri-roiuri de draci și zmei, care de care mai negru și mai cornut, pînă umplură casele, de gîndeai că-s butoieșe cu heringi așa erau de pline de draci. Și după ce erau toți adunați au ținut sfat în limba lor cea drăcească, că oare ce-i de făcut cu Făt-Frumos, că omorîtu-l-au, iar a înviat; tăiatu-l-au tot mii de bucățele și acum e mai întreg și mai frumos de cum fusese? Iară din sfat a ieșit să-l ardă-nfoc, iar cenușa să i-o sufle pe pereți. Așa și făcură, îl arseră, iar cenușa i-o suflară pe păreți. Apoi se puseră la joc, și jucară și jucară, pînă-n zori de zi, atunci își luară rămas bun de la curțile acelea pentru totdeauna. Cînd se sculă Mîndra Lumii, dă-n dreapta, dă-n stînga, fecior ca-n palmă nici urmă de el nu mai era. Se minunează, că oare ce vor fi făcut mamonii cu el, de nu-i dă de urmă nicăieri. Atunci băgă de seamă, că pereții nu-s albi ca pîn-atunci, că-s suri. Deci ia o peană de gîscă și un gîf și prinde a mătura cenușa de pe pereți bine în gîf, și umplu gîful de cenușă de pe păreți, ca de fărină de bine. Apoi puse în gîf pe cenușă apă moartă și apă vie și făcu o frămîntătură și din frămîntătură un trup de om, apoi îl lovi cu trei nuiele de sînger și cu trei de înger și se sculă Făt-Frumos mai voinic și mai frumos decum fusese.
— Bună dimineața, drăguță, te-ai sculat mai curînd decît mine!
— Na las, că de acum înainte ne vom scula totdeodată, numai să ținem laolaltă și să ascultăm unul de altul. Apoi îi spuse toată întîmplarea și se puseră la trai bun și la bucurie. De aci încolo nu mai veniră nici zmeii nici dracii pe la curțile lor și trăiră multe zile bune, vreo douăzeci de ani de-a rîndul. Odată-l lovește pe Făt-Frumos dor de părinți, deci zise cătră Mîndra Lumei:
— Tu, nevastă, oare să mergem odată-n lume, să văd ce mai fac bieții părinți, că mi-e tare dor de ei.
— Du-te, zice Mîndra Lumei, dar eu nu pot merge; dar dacă mergi, nu cumva să spui cuiva că ești însurat, că atunci nu-i bine de tine. Orice ți s-ar întîmpla, ori peste ce ai da, tu să zici că ești holtei.
Și a plecat feciorul la cale, adică și-a îmbrăcat hainele cele luate de la puii cei de drac, a dat de trei ori în călcîie și a zis:
— Să fiu numaidecît la tata acasă. Și îndată a fost acasă la ei, colo în căsuța pescariului cea sărăcuță. Bucuria părinților că-l mai văd odată, dar bucuria și a lui că-i mai vede. Se pun la ospăț, că el dusese părinților o păreche de desagi plină cu bani de aur și de argint. Îndată se lăți vestea prin vecini, că feciorul pescariului cel cu părul de aur a sosit acasă, voinic și sănătos și umplură vecinii căsuța pescariului și nu se putură destul mira de el, cît era de voinic și de frumos. Vestea merse pînă în curtea împăratului Roșu, care ședea acolo-n sat, despre mîndrenie de fecior ce este feciorul pescariului. Deci trimite împăratul un om încrezut ca să cheme pe fecior la curte. Feciorul însă zise:
— Cine vrea să mă vază, vină încoace; că eu nu pot merge, obosit fiind de cale. Trimise împăratul și a doua oară și a treia oară după el, dar el ca el, totdeauna a răspuns că: cine vrea să-l vază, vină la el acasă, că el nicăiri n-are gust să meargă. Dacă văzu împăratul și văzu că nu-i glumă, că Făt-Frumos nu merge la el, își luă căciula și se duse el la căsuța pescariului, unde era Făt-Frumos cu părinții și cu mulțime de vecini. La început împăratul a vrut să toiască pe Făt-Frumos, cum de nu ascultă poruncile să meargă la el cînd îl cheamă; dar văzîndu-l atît de zdravăn și frumos și încă cu părul de aur, numaidecît se gîndi: Ai, de n-ar fi însurat, deloc l-aș face ginere și următoriu în împărăție. Povesti împăratul puțin, apoi se duse, iar Făt-Frumos, care știa la omenie petrecu pe împăratul pînă la portița de cătră uliță cu capul gol. Acolo la portiță se părea și mai frumos feciorul decît în casă, deci nu se putu răbda împăratul să nu-l întrebe:
— Însurat ești, fătul meu?
— Ba nu sînt însurat, înălțate împărate, sînt holtei.
— Dar de ce nu te însori?
— D-apoi, înălțate împărate, pînă-mi voi agonisi cîte ceva, că vezi bine, tata n-are făr-mregea și bordeiul acest de casă, eu vreau să-mi agonisesc vreo doi bănișori de pe slugit și să-mi cumpăr moșioară și car și bouleni, să nu fiu eu chiar coada satului.
— Bun gînd, fătul meu, dar unde ești în slujbă?
— Sînt la o doamnă bogată, cale de trei săptămîni de aci.
Acum își luă împăratul rămas bun de la Făt-Frumos și așa-i plăcu de tare de el, încît se hotărî, ca ori cu ce preț să-i deie fata de muiere și jumătate împărăția zestre, iar după moartea lui toată. Spune deci, cum ajunge acasă, împărătesii și fetii, ce odor de fecior are pescariul, fecior mare cît un munte, frumos ca o zînă, și cu părul de aur. Cînd rosti împăratul vorbele din urmă, împărăteasa se uită lung la el, numai cît nu zise: ăla ar fi bun de casa noastră să ne fie ginere; iar fetei îi lăsa gura apă după el, numai din spusa tătîne-său, dar apoi dacă l-ar mai și vedea. Deci văzînd împăratul cum stau trebile pe la el p-acasă, trimise numaidecît după pescariul, să vină pîn’ la el. Pescariul și veni numaidecît, după porunca împăratului, să vază ce poruncă-i dă? Adică mirarea lui, cînd văzu că în loc să-i dea porunci, ca de altă dată, îl așeză pe scaun domnește, îi dă țigare și-l îmbie cu vinars de cel bun. Nu știa bietul pescar, pe ce lume se află, ce cinste l-a ajuns? Mai fusese el la împăratul – nu-i vorbă, că pe vremile acelea nu mai erau nici împărații așa făloși ca în zilele noastre, dar nici odată nu-i dăduse cinstea aceea, ce i-o da acum. După ce băură cîte un păhăruț-două de vinars, li se dezlegară limbile și începură a vorbi, mai de una, mai de alta, pînă veni vorba și despre feciorul pescariului, despre Făt-Frumos.
— Voinic fecior ai, bade pescariule, zice împăratul.
— Voinic și bun, măria-ta, răspunse pescariul, voinic și bun; uite, numai din slugit mi-a adus o pereche de desagi plini cu bani de aur și de argint, și iar merge să slugească, numa mi-a adus banii să-i cumpăr o leacă de moșioară și nește vituțe, că vai rău e, dacă muncește omul tot în breazdă străină; el vrea să aibă moșioară și vituțe pe cînd s-a însura.
— Dar de ce nu-l însori? întreabă împăratul.
— Bucuros l-aș însura, zise pescariul, dar el nu vrea, tot zice că mai are vreme, acum se gată să plece înapoi la slugit.
— Știi ce, zice împăratul, vrere-ai să fii cuscru cu mine?
— Da cum să nu vreau măria-ta? cum să nu vreau, dar oare poate-se una ca asta?
Bietul om gîndea că împăratul ori glumește, ori că i s-a cam suit vinarsul la cap, deci nu-și credea urechilor. Dar împăratul mai umplu odată paharele și după ce închinară unul altuia, – trimise pe pescariu acasă zicînd:
— Du-te, dragul meu, acasă și vezi să fim cuscri, spune feciorului hotărîrea noastră și nu-l mai lăsa să meargă în slugit; mai bine să se facă ginere de împărat, acum capătă fata și jumătate împărăție, iar după moartea mea toată; el e vrednic să fie împărat, nu slugă te miri la cine. Ce vremi bune erau acelea în lume cînd era prețuită vrednicia omului, nu ca astăzi, numai bogăția și rangul și starea!
Și se duse pescariul acasă voios și spuse babei și feciorului hotărîrea împăratului, dar Făt-Frumos doară gîndiți că voia să audă ceva de povestea aceea? Nicidecît! El se gătea de cale, că el pleacă și el pleacă, că mai mult nu poate rămîne. În zadar zicea tată-său și mumă-sa:
— Dar ce să mergi? Nu ți-a fi ție mai bine aici, într-un sat cu noi, ginere la împăratul Roșu, mîne poimîne împărat? El nici nu vrea să auză de una ca asta, el numai cu o vorbă sta înainte: că adică a făgăduit stăpînei, că atunci și atunci va fi îndărăt, deci trebuie să plece.
Împăratul, împărăteasa și fata lor sta ca pe spini, că nu mai vine pescariul cu răspunsul; nici prin minte nu le trecea, că doară feciorul n-ar voi să ieie de nevastă pe o fată de împărat, el un biet fecior de pescar! Nemaiputînd aștepta, iese împăratul la uliță și dă în aretul acela unde era casa pescariului, să vază singur ce-i și cum? Adică acolo era plin de neamuri, care toate stăruiau din toate puterile să facă nunta, cînd a porunci înălțatul împărat și să mulțumească lui Dumnezeu pentru cinstea la care l-a urcat. Dar el sta rece ca gheața și gata de plecare. Văzînd și auzind împăratul toate acestea, atîta se înfurie și se mînie de rușine, încît porunci ca înaintea casei pescariului să se ridice spînzurători și să spînzure pe Făt-Frumos, de ce nu vrea să-i ieie fata? Toate se făcură, după cum porunci împăratul, părinții și neamurile feciorului plîngeau și-l rugau să împlinească pofta împăratului, că fata-i frumoasă și bună... dar el pace! Nu vrea nici să audă de însurat. Atunci împăratul porunci să-l spînzure gîdea; dar cînd îi punea lațul în grumazi, strigă tare: Dar ce vreți cu mine? Cum pot să mă însor cu fata înălțatului împărat, cînd eu sînt de mult însurat, eu am muiere.
— Cine ți-e muierea? întrebă împăratul.
— Mîndra Lumei, răspunse feciorul.
Atunci împăratul l-a iertat, oamenii s-au împrăștiat, iar el și-a luat rămas bun de la părinți și s-a întors către curțile lui. După ce a ieșit din sat, și-a îmbrăcat căpeneagul și-a încălțat papucii și și-a luat bîta în mînă, apoi a bătut în călcîie și a zis: Să fiu la curțile mele. Și în minuta aceea a și fost la curțile lui, dar... le află goale goluțe: Mîndra Lumei ca-n palmă. Acum de unde să ieie el pe Mîndra Lumei, de al cărei dor se topea?
Se ia bietul Făt-Frumos și se tot duce, se tot duce pe drum înainte, pînă înnoptează bine, dar el nu se oprește fără tot merge înainte pînă zărește o zare de lumină licurînd dintr-o mică ferestruică. Grăbește pînă ajunge acolo, unde și intră înlăuntru și dete binețe la o babă bătrînă, ce află acolo scărmănînd lînă.
— Bună seara, mamă bătrînă. Iar baba-i răspunse:
— Bine făcuși că-mi ziseși mamă bătrînă, că de nu-mi ziceai așa, nu era bine, dar de unde și pînă unde?
— Eu, mamă bătrînă, sînt Făt-Frumos și-mi caut muierea, pe Mîndra Lumei și nu știu unde aș da de ea; nu m-ai ști îndrepta unde să o caut?
— Nu, fătul meu, fără stai o leacă, ți-oi da ceva de cină și apoi te-i pitula undeva să nu te afle pe aici fiul meu, Soarele. L-oi întreba eu pe el și de știe ceva despre ea, mi-a spune de bună seamă, de unde nu, te-a îndrepta Dumnezeu, că-i bun și milostiv.
Cină Făt-Frumos omenește, sărută mîna bătrînei, apoi se puse într-un ungher cu căpeneagul în cap, de nime nu mai știa că el e în casă, că nu-l vedea. Nu mult după aceea nimeri acasă și fiul babei, Soarele, și cum veni, prinse a mirosi prin casă.
— Dar ce ai, dragul mamii, de umbli cu nasul în toate părțile, parcă nu-ți vine ceva la socoteală?
— Parcă miroase a om pămîntean, mamă, zice Soarele căutînd în toate părțile prin casă.
— Da, a fost aici Făt-Frumos și m-a rugat să-i spun, unde ar putea afla pe nevasta lui, pe Mîndra Lumei, dar nu i-am știut da nici un răspuns; nu cumva știi tu de ea unde se află?
— Nu, da eu, mamă, nici de nume nu i-am auzit pînă acum.
Auzind Făt-Frumos vorbele Soarelui, se fîștică pe ușă și hai la drum, nu putea sta locului de dorul nevestei sale.
Și a tot mers toată noaptea, a doua zi încă s-a tot dus pînă pe înserate, și n-a dat nici de un om, nici de o casă. Atunci pe înserate zări o rază mică de lumină licărind din ferestruța unei căscioare. Să văd cine șede aici, își gîndi Făt-Frumos și intră înlăuntru:
— Bună seara, mamă bătrînă, zise cătră o babă bătrînă, carea depăna un ghem de lînă.
— Bună să-ți fie inima, răspunse baba; dar de unde și pînă unde? Cum de umbli pe aceste locuri, pe unde picior de om pămîntean încă n-a călcat?
— Eu, mamă bătrînă, sînt Făt-Frumos, și-mi caut pe nevasta mea, pe Mîndra Lumei; nu m-ai ști îndrepta unde s-o aflu?
— Nu, dragul mamii, nici de nume nu i-am auzit, fără voi întreba pe feciorul meu, pe Vîntul, el cum umblă lumea și țara, ziua și noaptea, poate că va fi auzit de ea, că eu nu știu. Dar tu-i fi flămînd, hai la masă și cină ceva, apoi-ți caută de cale, nu cumva să te afle feciorul meu aci și într-o bobotă să-ți facă ceva rău; apoi mîne după ce a pleca feciorul meu de acasă, să vii că-ți voi spune de Mîndra Lumei, că o să-l întreb îndată ce va sosi.
Cină feciorul omenește și apoi-și luă rămas bun de la babă, ca și cînd ar merge, dar rămase după ușă cu căpeneagul cel vrăjit în cap, de nime nu-l vedea! Ori cine ar fi jurat că nu-i nime acolo.
Într-un tîrziu sosi și Vîntul acasă, tot fluierînd ca feciorii cînd vin din șezătoare.
— Bună seara, mamă, zise încă de la fereastră.
— Bună să-ți fie inima, puiule, îi răspunde bătrîna rîzînd voioasă că-i vine feciorul cu voie bună acasă; apoi mai adause:
— Cam tîrziu vii, prășcăule, ce mă lași să te aștept atîta cu cina-n masă; de s-a fi răcit – să știi că rece-i mînca-o.
— Bună-i și rece, mamă, dar nu știu ce miroase pe aci, parcă a om pămîntean?
— A fost, puiule, un biet fecior necăjit p-aici, Făt-Frumos și m-a rugat, doară l-ai ști îndrepta unde și-ar afla nevasta, pe Mîndra Lumei? Eu i-am spus că nu știu precum nici nu știu, apoi i-am dat ceva de cină și s-a ca mai dus.
— Ducă-se învîrtindu-se, că Mîndra Lumii e mireasa mea; azi ne-am logodit și mîne ne cununăm, apoi poate sufla-n păsat de dorul ei.
Făt-Frumos bine auzea toate, dar nu zicea nimic, fără își gîndea: Vom vedea mîne, care pe care?
A doua zi Vîntul prinse caii cei mai frumoși la hinteu, puse cocișul cel de paradă în capră, să sui în ziț și porni la nuntă, dar Făt-Frumos de mult era în ziț de cînd punea cocișul hamurile pe cai; și cînd plecară, de zise Vîntul: rămas bun, mamă, pe seară vin cu muiere, Mîndra Lumei îți va fi noră! atunci Făt-Frumos pliosc! cu o palmă la Vîntul preste ochi, de tot scîntei verzi i se năzăreau. Esta-i mărăsin rău, își gîndi el numai dracul m-a putut pălmui atît de strașnic, fără a-l vedea, pe semne-i mînios pe mine că ce iau pe Mîndra Lumei; că și mîndră-i, bat-o norocul, n-are ce nu fi pismos pe mine, cine știe că azi mă cunun cu ea.
Caii zburau ca vîntul prin slava norilor și cînd fură la porțile cetății se opriră, pînă va ieși Mîndra Lumei, stăpîna curților, să-i deschidă. Cum se opriră caii cu trăsura, Făt-Frumos dădu de trei ori în călcîie și zise:
— Să fiu înlăuntru la Mîndra mea! Și în clipita aceea fu în palută lîngă Mîndra Lumei.
— Bun găsitul, drăguță!
— Bun ajunsul, scumpule, sosiși abia?
— M-a adus ibovnicul tău, Vîntul, în căruța lui pîn la poartă, nu-l auzi cum te strigă să-i deschizi?
— Mai strige, că n-are alt lucru. M-am logodit ieri cu el, ce-i drept, că sta tot narnă, dar bine știam că tu vii; apoi o țîr de lecție nici ție nu-ți strică, că nu m-ai ascultat: ai spus că ești însurat și că chiar eu ți-s muiere.
— Mă duc acum să-l trimit de unde a venit; hai ascultă cît de bine ne înțelegem.
Și se duse Mîndra Lumei pîn’ la poarta cea mare, care era de fier și înaltă pînă-n înaltul cerului, de nici pasărea nu putea străbate peste ea. Dacă fu la poartă strigă. Cine bate-n poartă?
Iar Vîntul îi răspunde:
— Eu, ibovnicul tău, dar ce întîrzii atîta?
— Să vezi, răspunse Mîndra Lumei, mi-am perdut cheia porții și am fost la faurul de mi-a făcut alta; acum pe cînd sosesc acasă cu cea nouă aflu și cea veche și-s cu două chei; ce zici tu: să folosesc cea veche, ori cea nouă?
— Ba tu să folosești cea veche, că o cunoști...
— Atunci dar du-te de unde-ai venit, că-i aici Făt-Frumos, bărbatul meu cel credincios, cel dintîi, că tu ți-ai rupt legea.
Și se mînie Vîntul pentru rușinea ce-l mîncase și suflă cu turbat, dar nici un rău nu putea face celor din curți, la Mîndra Lumei și la Făt-Frumos. Rupt-a copaci în furia lui, surpat-a păduri întregi, iar Făt-Frumos și cu Mîndra Lumei rîdeau cu hohot, ca de un nebun, rîdeau și se jucau, și – de n-au murit, și astăzi trăiesc, și rîd de suflarea vîntului. Vîntul însă, de cîte ori își aduce aminte cum l-a păcălit Mîndra Lumei, totdeauna face pozne și minuni în furia lui. Nici n-a mai umblat a peți de atunci, a rămas holtei tomnatic; de aceea-i și totdeauna mînios și îndîrjit, ca o fată bătrînă.
Mandra lumei
Aceasta pagina a fost accesata de 622 ori.