Autori > Reteganul Pop
Man talhariul
Fost-au în săcreata astă de lume mare, de cînd s-a zămislit ea și pînă astăzi, multe feliuri de oameni, cu fire bună și cu fire slabă, care precum i-a fost ursita; dar om ca Man tîlhariul nu s-a mai pomenit altul pe podul pămîntului. Zice că el a fost cel mai mic din trei copii, ce avu tatăl său. Odată, cînd erau ei mărișori, i-a luat tată-său, cu sine și s-a dus cu ei în pădure. Cum mergeau ei așa prin pădure, iacă cel mai mare din frați se oprește și zice: Tată, uite ce lemn tăios, bun ar mai fi de butuci de roată!
— Rotari harnic va fi din tine, dragul tatii, îi răspunse tată-său.
Mai mergînd ei așa prin pădure, numai se oprește feciorul cel mai mijlociu, înaintea unui lemn și zice:
— Uite, tată, ce mai grindei de plug ai scoate din lemnul acesta.
— Plugari bun vei fi dragul tatii, zise bătrînul.
Nu mai merg mult și dau de un cătur zdravăn, gros ca mîna și cu o măciucă la pămînt cît capul unui copil.
— Ce mai măciucă, mămulica mea! strigă fiul cel mai mic, Man, cum o văzu – cu asta cui ai da una, știu că nu s-ar mai scula!
— Hoț de codru vei fi tu, mișelule; piei din fața mea, strigă tată-său.
Cu aceste vorbe se despărțiră; bătrînul cu cei doi feciori mai mari merse acasă, iar Man își tăie măciuca și se afundă în pădure.
Nu merse mult și zări fum gros înaintea lui și trase ață într-acolo. Adică într-o poieniță era un foc zdravăn, ocolit de 12 hoți, care de care mai lat la piept și mai încrețit la frunte. Și Man trase aproape de ei: Bună ziua, oameni de omenie!
— Să trăiești, melene, dar ce umbli cu măciucoaia aceea mare? întrebă vătavul hoților.
— Umblu și eu cu ce am, răspunse Man; cătanele umblă cu pușca, popii cu cădelnița, iar voinicii... vezi, cum pot și ei!
Mult plăcu vătavului răspunsul lui Man, deci îl cheamă mai aproape, îl omeni din carnea ce se frigea în frigare, și-l îmbie să intre în ceata lui.
Man, ca toți voinicii de felul lui, nu așteptă să-l mai îmbie odată, ci intră în ceata voinicilor de codru, jură frăție cu ei; vătavul îl cinsti cu o lingură, o furcuță și un cuțit de argint, după felul ce aveau toți ortacii și se puseră la trai voinicesc.
A doua zi trimise vătavul pe unul din hoți după merinde. El merse și îndată aduse un berbece gras și o desagă de fărină de coleșe. În altă zi mînă pe altul și mai în urmă pe Man. Dar Man nu prea era voios de ortacii ce-i are, văzînd că fiecare aduce numai cîte o oaie, un berbece, ba altul numai cîte un miel sugător. Sînt slăbuleni ortacii mei, își gîndea el, dar tăcu pînă să-i vină rîndul. Cînd îl trimise vătaful pe el, își luă măciuca și uneltele lui și plecă pe drum înainte. Și nu merse cale de o pipă bună de tăbac, și zări pe un măcelar, gras călare, mînînd un bou ca de două sute bune. Ăsta ar fi de mine, gîndi Man și aruncă cuțitul cel de argint în drum, iar el se trase în tufe. Cînd fu măcelariul pe acolo, zări cuțitul în drum, dar gras cum era, îi fu silă să se mai coboare de pe cal, ci își căută de drum. Man luă cuțitul și pe o cărare se fîștică iar la drum și aruncă furcuța înaintea măcelariului. Cînd ajunse măcelariul acolo, văzu furcuța, dar de lene nu se coborî să o ridice.
O ridică însă Man și iar o tuli pe o cărare lăturișe pînă-i ieși înainte, și acum aruncă lingura cea de argint jos și se tupilă în tufe.
Cînd văzu măcelariul și lingura în drum, își zise: Uite, de luam eu cuțitul cela și furculița ceea, acum aveam trei unelte de argint; o să mă cobor să întorc după ele.
Așa și făcu sasul, că sas era măcelariul, se coborî de pe cal, legă calul de o tufă și boul de alta, apoi băgă lingura în desagă și înturnă să afle și cuțitul și furcuța cea de argint.
Dar Man, îndată ce se văzu numai singur, tăie coada boului, o afundă într-o baltă din apropiere, se sui călare și hai cu boul pe alt drum la ortaci. Aceia se mirară văzîndu-l venind călare pe un cal scump și aducînd pentru merinde un bou săsesc ca de 6 ani. După ce ajunse, îi căutară desagii, adecă acolo aflară pîne albă, ploscă cu vin, slănină afumată, ceapă săsească și sare de la Ocna, iar o desagă era mai plină de bani.
După ce ajunse sasul la locul unde-și lăsase calul și boul, se minună văzînd că acolo nu-i nimic. Se uită deci în toate părți și zări în baltă coada boului. Aha! zise sasul, la bou i-a fost sete și mergînd la baltă să beie s-a nămolit acolo. Dă să-l tragă, dar rămîne numai cu coada în mînă. Aha! își zise sasul, i-am rupt coada și tot nu l-am putut scoate!
Ortacii lui Man se grăbeau să belească boul, să frigă carne, că erau flămînzi ca lupii, că vătavul nu le dădu nimic din merindea aflată în desaga sasului; el se ospăta singur și se gîndea, cum s-ar putea mîntui de Man, care o să se pună vătav, după cît e de harnic. Deci zise lui Man:
— Ei, prietine, merinde ai adus, du-te și adă și apă, că la noi așa-i legea, cine te satură, să te și adăpe.
Hoții se bucurară la acea poruncă, căci credeau că pînă să vină Man cu apa, vătaful va împărți banii din desaga de pe calul sasului. Așa s-ar fi și întîmplat dacă Man n-ar fi ghicit gîndul lor. El plecă deci după apă cu un foaie mare de țap, dar își luă și măciuca cu sine.
După ce ajunse la fîntînă, își umplu foalele cu apă, îl legă bine și plecă cu el de-a umăr. Dar venind așa îi plesni prin minte să facă o glumă: ia să văd, cît sînt de curagioși ortacii mei și cu ce inimă sînt ei cătră mine?! Aruncă deci burduful jos și prinde a-l îmblăti cu bîta, buf, buf! și strigă cît îl ținea gura: "Nu mai da, domnule, că te duc la bou și la cal, sînt numai colea în poiană la ortaci".
Ortacii lui, auzind bătaia și țipetele, nu se gîndiră nici să meargă să-l scoată, nici să-și adune ce aveau, ci o tuliră care-ncătrău ca dinaintea turcilor.
După ce se osteni Man de blănit la cel burduf, îl luă de-a umăr și plecă spre foc. Dar ortaci află cîți peri în palmă; carnea boului se frigea, și calul sta priponit cu desagii pe el. Hei, se gîndi Man, cu oameni de aceștia nu-i de stat în codru! Să-mi caut eu alți ortaci! își sătură calul, se sătură pe sine, apoi se sui călare și plecă spre oraș, că auzise de la ortaci că în oraș au ei o gazdă bună, care bucuros ascunde și păstrează ce agonisesc ei. Ajungînd în oraș, trage oblu la el, după cum știa să-l caute din spusa ortacilor lui. Mult se bucură orășanul de Man, văzîndu-l voinic, colea făcut ca din fierul omului, bine făcut, îndrăzneț, tare și viclean ca o vulpe. Se ospătară ei aci cît se ospătară, se făcură frați de cruce și-și spuseră fiecare povestea lui, că zice că tot omul are un joc, o hore și o poveste.
Într-o seară zice orășanul cătră Man:
— Măi frate, noi bem și trăim bine, dar de muncă nu gîndim; știi tu zisa aceea: de unde tot iei și nu mai pui, – se gată. E lesne de cheltuit, dar să mai vedem și de agonisit.
— Bine zici, tu frate, răspunse Man, să vedem să adunăm cîte ceva, că s-apropie și iarna și va fi rău fără nimica cîștig; dar ce gîndești, oare încotro s-o dăm?
— Vom merge – zise orășanul, la curțile împăratului și vom lua din banii țării azi o leacă, mîni o leacă, știi, să nu se cunoască; de acolo, de vom fi cu minte, și de vom avea și ceva și noroc, în tot anul dacă vom scoate numai odată, putem avea cît ne trebuie nouă destul pe toată viața.
Colo pe la miezul nopții se luară amîndoi și hai la curțile împăratului, că într-acel oraș ședea și împăratul și ce făcură, cum făcură, destul că intrară chiar acolo, unde-și ținea împăratul banii și se încărcară cum știură ei mai bine cu galbeni de aur și cu taleri de argint, și apoi se duseră la odihnă.
A doua zi dimineața împăratul avea să-și plătească cătanele, merse deci în chilia cu banii să-și ieie bani. Dar numaidecît zăpsi că-i lipsesc din bani. Hm, se gîndi împăratul, dac-odată au prins hoții a îmbla la banii mei, nu s-or lăsa pînă mi-i vor căra frumușel și eu voi rămîne cu buzele umflate, de nu cumva vor intra și în paiuta mea. O să cerc a-i depărta din aretul curții mele.
Avea împăratul la închisoare un hoț vestit ca Ruja Șandor, care de 10 ani era la robie; pe acel hoț îl cheamă împăratul la sine și-i zise:
— Măi, hoții au prins a îmbla la comorile împărăției mele, și acesta nu-i semn bun; spune-mi, tu, ce să fac, ca să scap de ei? — De scăpat de hoți nu-i poveste, răspunse hoțul, cîtă vreme scapă numai unul cu zile; să ne batem deci capul, cum să-i prindem pe toți cîți sînt? că mulți nu sînt, că la lucruri de acestea gingașe cam 2 mult 3 de se însoțesc, ca să nu fie tărăboiul mare, dar unul singur încă nu se prea leagă de un lucru ca acesta; deci hoții, care au îmbiat astă-noapte la bani, sînt 2 sau 3. Ei nu se bagă toți în curți după bani, ci numai unul odată, iar ceilalți păzesc. Apoi ași! de-i prinde pe cel ce intră, tot nu-i știi pe soții lui și aceia de bună seamă l-ar fura, de nu cumva ai da poruncă să-l omoare numaidecît; omorîndu-l, tot îi rămîn ortacii, care-și mai cearcă norocul barem odată în an.
Așa învăța Ruja Șandor pe împăratul, și mai așa se întîmplă. A doua noapte hai iar după bani la curțile împăratului. Man tîlhariul străjui la fereastră, iar hoțul de orășan intră pe fereastră înlăuntru. Dar cînd să sară de pe fereastră în cămara cu banii, țup într-o bute cu clei, ce era anume pusă acolo unde era să coboare. Acum mai ieși drace, dacă poți! Nu era chip de ieșit, Deci zice cătră ortacul său: "Măi fîrtate, de aci nu-i chip de scăpare, dar ca să nu ajung viu în mîna păzitorilor, cari-i aud venind și întorcînd cheia în broasca ușei, taie-mi capul cu paloșul tău și mi-l du cu tine, apoi vezi la timpul său, doară-mi vei putea fura și trupul să mă îngropi omenește. Dacă mă vor afla fără cap, nu vor ști cel puțin cine am fost, și nu va cădea urgia și pre casa mea.
Așa a și făcut Man tîlhariul, i-a tăiat capul, l-a băgat în traistă, și talpa, băiete, că auzia păzitorii intrînd în cămara cu bani.
Păzitorii dimineața fac raport la împăratul, că iată un trup fără de cap este prins în butea cu cleiu. Împăratul mere la Ruja Șandor și-i spune întîmplarea, iar acela, adică Ruja Șandor, zice cătră împăratul așa:
— Înălțate împărate, hoțul care îmblă la bani e în viață, el și-a omorît și ortacul, numai să nu fie descoperit și să știi că și trupul îl va fura.
— Vom vedea, zise împăratul și porunci de spînzurară trupul hoțului din bute între hotare, și puse străzi să păzească, nu care cumva să-l fure cineva.
Man tîlhariul auzi că trupul ortacului lui este spînzurat pe o dîlmă între hotare, chiar lîngă drumul țării; deci se puse și-și cumpără o cărucioară cu un cal rău, numai pielea pe el, apoi se îmbrăcă jidovește, tot rupt, și mere la prepanație de cumpără o bute de șligoviț și o pune pe căruță. Dacă înserează, pleacă încet pe drumul țării, către dîlmă, unde era ortacul spînzurat. Cînd era sub dîlmă, prinde a striga: haideți, oameni buni, de-mi ajutați să sui hula că vă dau șligoviț. Străjerii îl auziră și merseră de-i ajutară, împinseră de leuce, pînă fură în vîrful hulei. Acolo jidanul, adecă Man tîlhariu, care era îmbrăcat în haine jidovești, prinse a scoate la șligoviț și a da la străji, pînă pre toți mi-i culcă la pămînt, apoi mi-i dezbracă de hainele lor cătunești și-i îmbracă în haine călugărești și așa-i lăsă dormind în mijlocul cîmpului, iar el pune trupul ortacului său pe căruță și hai cătră casă, unde-l îngroapă cu cinste, ca pe un bun creștin ce fusese.
Împăratul nu se putu destul mira, cînd văzu dimineața trupul hoțului furat, iar străjile îmbrăcate în haine călugărești; deci trimise cărți în toate părți și răvașe în toate orașele că cine a făcut lucrul acesta atît de cutezat, și nime nu l-a prins, să vie la curtea împăratului că grație capului i-a da și frumoasă cinste va căpăta.
Man tîlhariu auzi porunca împăratului, dar se gîndi: oare să mai fac o nefăcută? Deci se duse din sus de oraș, unde știa că mere fata împăratului în toată ziua la fîntînă după apă, se făcu un ghinerar mare într-o căruță cu 6 cai și se preumbla p-acolo. Cînd mergea fata împăratului cu urcioarele cu apa, se făcu că-i este sete și ceru apă să beie. Fata se apropia de hinteu să deie ghinerariului apă, dar acela, după ce bău, o trase lîngă sine în hinteu și hi să meargă!
Așteptară la curțile împăratului cu prînzul pînă a veni fata cu apa, dar de la o vreme nu mai putură aștepta, deci trimiseră pe cineva să vază, de ce întîrzia atîta?
Acela nu află fata nicăiri, gîndeai că s-a băgat în pămînt.
Cum auzi împăratul una ca asta, îi peri gustul prînzului și merse și el să-și caute fata. Gîscariul împăratului, care era cu gîștele chiar în aretul fîntînei, spuse împăratului, că iată domnișoara ducea apă, și un domn mare dintr-un hinteu s-a rugat să-i deie apă, și ea i-a dat, dar domnul acela a tras-o la el în căruță și s-a cam mai dus.
Auzind împăratul și una ca asta, îngălbeni ca ceara și zise: "Cine s-a afla să-mi aducă fata, de-i holtei a lui să fie, cu jumătate împărăția mea, iar de-i însurat îl fac baron și-i dau avere să fie bun bunilor în veci."
Vestea se lăți lesne, că fata împăratului e furată; vorbele împăratului încă au mers din gură în gură, pînă au ajuns la urechile lui Man tîlhariul. Acum e bine, gîndi el, împăratul nu-și poate trage vorba, trebuie să împlinească făgădașul. El cu fata împăratului se aveau foarte bine, că era frumos tîlhariul, și din minutul cînd a furat-o trăiau la olaltă ca bărbatul cu muierea; deci i spune muierii, că amu așa cît să-i zicem.
— Mă boreasă, uite ce am auzit, c-a zis tată-tău, că cine s-ar afla să te ducă la curțile lui, de-a fi holtei – îl cunună cu tine și-i dă jumătate împărăția, iar de a fi însurat, îl face baron și gazdă mare; ce zici tu că ar fi de făcut?
— Ce să zic, răspunse fata, hai să mergem, du-mă la el, că el ca împărat nu-și poate călca vorba.
Așa și făcură, se duseră la curțile împăratului, și Man tîlhariu zise: înălțate împărate, ți-am aflat fata, iată-o aici e.
Împăratul s-a bucurat tare că-și mai vede fata și că i-o aduce un fecior așa zdravăn și voinic, care-i vrednic să-i fie ginere, deci îl cunună numaidecît, cu atît mai vîrtos, că fetei îi plăcea de fecior, iar după cununie a urmat un ospăț și o veselie, cum numai la împărați se pot vedea. La ospăț au fost chemați și părinții și frații mirelui, rotariul și plugariul. Cînd au văzut aceia, cine e ginere la împăratul, mai înlemniră și se uitau uimiți unul la altul, cum adecă acela din tîlhariu – precum îl știau – ajunge la cinste mare? Dar tatăl lor le zise:
— Hoția încă-i un meșteșug, care te duce departe, numai rari-s cari îl învață cum se cade; de n-a fi născut în planeta hoției, de n-a bea mai întîi apă prin gîtlan de lup, și de n-a ave iarba fiarelor, nu o poate scoate la cale; fratele vostru, Man tîlhariu, toate însușirile hoțești le-a avut, de aceea s-a și ridicat așa sus cum îl vedeți.
După nuntă și-au spus Man tîlhariu toate pățaniile lui, și toți se mirau de ele, iar după ce sfîrși, împăratul cel bătrîn îi zise:
— Amu ești ginere de împărat, mîne poimîne vei fi tu împărat; deci lasă nebuniile la alții, că ție nu-ți mai stă bine a face nebunii!
Din Bîrgău, Transilvania
— Rotari harnic va fi din tine, dragul tatii, îi răspunse tată-său.
Mai mergînd ei așa prin pădure, numai se oprește feciorul cel mai mijlociu, înaintea unui lemn și zice:
— Uite, tată, ce mai grindei de plug ai scoate din lemnul acesta.
— Plugari bun vei fi dragul tatii, zise bătrînul.
Nu mai merg mult și dau de un cătur zdravăn, gros ca mîna și cu o măciucă la pămînt cît capul unui copil.
— Ce mai măciucă, mămulica mea! strigă fiul cel mai mic, Man, cum o văzu – cu asta cui ai da una, știu că nu s-ar mai scula!
— Hoț de codru vei fi tu, mișelule; piei din fața mea, strigă tată-său.
Cu aceste vorbe se despărțiră; bătrînul cu cei doi feciori mai mari merse acasă, iar Man își tăie măciuca și se afundă în pădure.
Nu merse mult și zări fum gros înaintea lui și trase ață într-acolo. Adică într-o poieniță era un foc zdravăn, ocolit de 12 hoți, care de care mai lat la piept și mai încrețit la frunte. Și Man trase aproape de ei: Bună ziua, oameni de omenie!
— Să trăiești, melene, dar ce umbli cu măciucoaia aceea mare? întrebă vătavul hoților.
— Umblu și eu cu ce am, răspunse Man; cătanele umblă cu pușca, popii cu cădelnița, iar voinicii... vezi, cum pot și ei!
Mult plăcu vătavului răspunsul lui Man, deci îl cheamă mai aproape, îl omeni din carnea ce se frigea în frigare, și-l îmbie să intre în ceata lui.
Man, ca toți voinicii de felul lui, nu așteptă să-l mai îmbie odată, ci intră în ceata voinicilor de codru, jură frăție cu ei; vătavul îl cinsti cu o lingură, o furcuță și un cuțit de argint, după felul ce aveau toți ortacii și se puseră la trai voinicesc.
A doua zi trimise vătavul pe unul din hoți după merinde. El merse și îndată aduse un berbece gras și o desagă de fărină de coleșe. În altă zi mînă pe altul și mai în urmă pe Man. Dar Man nu prea era voios de ortacii ce-i are, văzînd că fiecare aduce numai cîte o oaie, un berbece, ba altul numai cîte un miel sugător. Sînt slăbuleni ortacii mei, își gîndea el, dar tăcu pînă să-i vină rîndul. Cînd îl trimise vătaful pe el, își luă măciuca și uneltele lui și plecă pe drum înainte. Și nu merse cale de o pipă bună de tăbac, și zări pe un măcelar, gras călare, mînînd un bou ca de două sute bune. Ăsta ar fi de mine, gîndi Man și aruncă cuțitul cel de argint în drum, iar el se trase în tufe. Cînd fu măcelariul pe acolo, zări cuțitul în drum, dar gras cum era, îi fu silă să se mai coboare de pe cal, ci își căută de drum. Man luă cuțitul și pe o cărare se fîștică iar la drum și aruncă furcuța înaintea măcelariului. Cînd ajunse măcelariul acolo, văzu furcuța, dar de lene nu se coborî să o ridice.
O ridică însă Man și iar o tuli pe o cărare lăturișe pînă-i ieși înainte, și acum aruncă lingura cea de argint jos și se tupilă în tufe.
Cînd văzu măcelariul și lingura în drum, își zise: Uite, de luam eu cuțitul cela și furculița ceea, acum aveam trei unelte de argint; o să mă cobor să întorc după ele.
Așa și făcu sasul, că sas era măcelariul, se coborî de pe cal, legă calul de o tufă și boul de alta, apoi băgă lingura în desagă și înturnă să afle și cuțitul și furcuța cea de argint.
Dar Man, îndată ce se văzu numai singur, tăie coada boului, o afundă într-o baltă din apropiere, se sui călare și hai cu boul pe alt drum la ortaci. Aceia se mirară văzîndu-l venind călare pe un cal scump și aducînd pentru merinde un bou săsesc ca de 6 ani. După ce ajunse, îi căutară desagii, adecă acolo aflară pîne albă, ploscă cu vin, slănină afumată, ceapă săsească și sare de la Ocna, iar o desagă era mai plină de bani.
După ce ajunse sasul la locul unde-și lăsase calul și boul, se minună văzînd că acolo nu-i nimic. Se uită deci în toate părți și zări în baltă coada boului. Aha! zise sasul, la bou i-a fost sete și mergînd la baltă să beie s-a nămolit acolo. Dă să-l tragă, dar rămîne numai cu coada în mînă. Aha! își zise sasul, i-am rupt coada și tot nu l-am putut scoate!
Ortacii lui Man se grăbeau să belească boul, să frigă carne, că erau flămînzi ca lupii, că vătavul nu le dădu nimic din merindea aflată în desaga sasului; el se ospăta singur și se gîndea, cum s-ar putea mîntui de Man, care o să se pună vătav, după cît e de harnic. Deci zise lui Man:
— Ei, prietine, merinde ai adus, du-te și adă și apă, că la noi așa-i legea, cine te satură, să te și adăpe.
Hoții se bucurară la acea poruncă, căci credeau că pînă să vină Man cu apa, vătaful va împărți banii din desaga de pe calul sasului. Așa s-ar fi și întîmplat dacă Man n-ar fi ghicit gîndul lor. El plecă deci după apă cu un foaie mare de țap, dar își luă și măciuca cu sine.
După ce ajunse la fîntînă, își umplu foalele cu apă, îl legă bine și plecă cu el de-a umăr. Dar venind așa îi plesni prin minte să facă o glumă: ia să văd, cît sînt de curagioși ortacii mei și cu ce inimă sînt ei cătră mine?! Aruncă deci burduful jos și prinde a-l îmblăti cu bîta, buf, buf! și strigă cît îl ținea gura: "Nu mai da, domnule, că te duc la bou și la cal, sînt numai colea în poiană la ortaci".
Ortacii lui, auzind bătaia și țipetele, nu se gîndiră nici să meargă să-l scoată, nici să-și adune ce aveau, ci o tuliră care-ncătrău ca dinaintea turcilor.
După ce se osteni Man de blănit la cel burduf, îl luă de-a umăr și plecă spre foc. Dar ortaci află cîți peri în palmă; carnea boului se frigea, și calul sta priponit cu desagii pe el. Hei, se gîndi Man, cu oameni de aceștia nu-i de stat în codru! Să-mi caut eu alți ortaci! își sătură calul, se sătură pe sine, apoi se sui călare și plecă spre oraș, că auzise de la ortaci că în oraș au ei o gazdă bună, care bucuros ascunde și păstrează ce agonisesc ei. Ajungînd în oraș, trage oblu la el, după cum știa să-l caute din spusa ortacilor lui. Mult se bucură orășanul de Man, văzîndu-l voinic, colea făcut ca din fierul omului, bine făcut, îndrăzneț, tare și viclean ca o vulpe. Se ospătară ei aci cît se ospătară, se făcură frați de cruce și-și spuseră fiecare povestea lui, că zice că tot omul are un joc, o hore și o poveste.
Într-o seară zice orășanul cătră Man:
— Măi frate, noi bem și trăim bine, dar de muncă nu gîndim; știi tu zisa aceea: de unde tot iei și nu mai pui, – se gată. E lesne de cheltuit, dar să mai vedem și de agonisit.
— Bine zici, tu frate, răspunse Man, să vedem să adunăm cîte ceva, că s-apropie și iarna și va fi rău fără nimica cîștig; dar ce gîndești, oare încotro s-o dăm?
— Vom merge – zise orășanul, la curțile împăratului și vom lua din banii țării azi o leacă, mîni o leacă, știi, să nu se cunoască; de acolo, de vom fi cu minte, și de vom avea și ceva și noroc, în tot anul dacă vom scoate numai odată, putem avea cît ne trebuie nouă destul pe toată viața.
Colo pe la miezul nopții se luară amîndoi și hai la curțile împăratului, că într-acel oraș ședea și împăratul și ce făcură, cum făcură, destul că intrară chiar acolo, unde-și ținea împăratul banii și se încărcară cum știură ei mai bine cu galbeni de aur și cu taleri de argint, și apoi se duseră la odihnă.
A doua zi dimineața împăratul avea să-și plătească cătanele, merse deci în chilia cu banii să-și ieie bani. Dar numaidecît zăpsi că-i lipsesc din bani. Hm, se gîndi împăratul, dac-odată au prins hoții a îmbla la banii mei, nu s-or lăsa pînă mi-i vor căra frumușel și eu voi rămîne cu buzele umflate, de nu cumva vor intra și în paiuta mea. O să cerc a-i depărta din aretul curții mele.
Avea împăratul la închisoare un hoț vestit ca Ruja Șandor, care de 10 ani era la robie; pe acel hoț îl cheamă împăratul la sine și-i zise:
— Măi, hoții au prins a îmbla la comorile împărăției mele, și acesta nu-i semn bun; spune-mi, tu, ce să fac, ca să scap de ei? — De scăpat de hoți nu-i poveste, răspunse hoțul, cîtă vreme scapă numai unul cu zile; să ne batem deci capul, cum să-i prindem pe toți cîți sînt? că mulți nu sînt, că la lucruri de acestea gingașe cam 2 mult 3 de se însoțesc, ca să nu fie tărăboiul mare, dar unul singur încă nu se prea leagă de un lucru ca acesta; deci hoții, care au îmbiat astă-noapte la bani, sînt 2 sau 3. Ei nu se bagă toți în curți după bani, ci numai unul odată, iar ceilalți păzesc. Apoi ași! de-i prinde pe cel ce intră, tot nu-i știi pe soții lui și aceia de bună seamă l-ar fura, de nu cumva ai da poruncă să-l omoare numaidecît; omorîndu-l, tot îi rămîn ortacii, care-și mai cearcă norocul barem odată în an.
Așa învăța Ruja Șandor pe împăratul, și mai așa se întîmplă. A doua noapte hai iar după bani la curțile împăratului. Man tîlhariul străjui la fereastră, iar hoțul de orășan intră pe fereastră înlăuntru. Dar cînd să sară de pe fereastră în cămara cu banii, țup într-o bute cu clei, ce era anume pusă acolo unde era să coboare. Acum mai ieși drace, dacă poți! Nu era chip de ieșit, Deci zice cătră ortacul său: "Măi fîrtate, de aci nu-i chip de scăpare, dar ca să nu ajung viu în mîna păzitorilor, cari-i aud venind și întorcînd cheia în broasca ușei, taie-mi capul cu paloșul tău și mi-l du cu tine, apoi vezi la timpul său, doară-mi vei putea fura și trupul să mă îngropi omenește. Dacă mă vor afla fără cap, nu vor ști cel puțin cine am fost, și nu va cădea urgia și pre casa mea.
Așa a și făcut Man tîlhariul, i-a tăiat capul, l-a băgat în traistă, și talpa, băiete, că auzia păzitorii intrînd în cămara cu bani.
Păzitorii dimineața fac raport la împăratul, că iată un trup fără de cap este prins în butea cu cleiu. Împăratul mere la Ruja Șandor și-i spune întîmplarea, iar acela, adică Ruja Șandor, zice cătră împăratul așa:
— Înălțate împărate, hoțul care îmblă la bani e în viață, el și-a omorît și ortacul, numai să nu fie descoperit și să știi că și trupul îl va fura.
— Vom vedea, zise împăratul și porunci de spînzurară trupul hoțului din bute între hotare, și puse străzi să păzească, nu care cumva să-l fure cineva.
Man tîlhariul auzi că trupul ortacului lui este spînzurat pe o dîlmă între hotare, chiar lîngă drumul țării; deci se puse și-și cumpără o cărucioară cu un cal rău, numai pielea pe el, apoi se îmbrăcă jidovește, tot rupt, și mere la prepanație de cumpără o bute de șligoviț și o pune pe căruță. Dacă înserează, pleacă încet pe drumul țării, către dîlmă, unde era ortacul spînzurat. Cînd era sub dîlmă, prinde a striga: haideți, oameni buni, de-mi ajutați să sui hula că vă dau șligoviț. Străjerii îl auziră și merseră de-i ajutară, împinseră de leuce, pînă fură în vîrful hulei. Acolo jidanul, adecă Man tîlhariu, care era îmbrăcat în haine jidovești, prinse a scoate la șligoviț și a da la străji, pînă pre toți mi-i culcă la pămînt, apoi mi-i dezbracă de hainele lor cătunești și-i îmbracă în haine călugărești și așa-i lăsă dormind în mijlocul cîmpului, iar el pune trupul ortacului său pe căruță și hai cătră casă, unde-l îngroapă cu cinste, ca pe un bun creștin ce fusese.
Împăratul nu se putu destul mira, cînd văzu dimineața trupul hoțului furat, iar străjile îmbrăcate în haine călugărești; deci trimise cărți în toate părți și răvașe în toate orașele că cine a făcut lucrul acesta atît de cutezat, și nime nu l-a prins, să vie la curtea împăratului că grație capului i-a da și frumoasă cinste va căpăta.
Man tîlhariu auzi porunca împăratului, dar se gîndi: oare să mai fac o nefăcută? Deci se duse din sus de oraș, unde știa că mere fata împăratului în toată ziua la fîntînă după apă, se făcu un ghinerar mare într-o căruță cu 6 cai și se preumbla p-acolo. Cînd mergea fata împăratului cu urcioarele cu apa, se făcu că-i este sete și ceru apă să beie. Fata se apropia de hinteu să deie ghinerariului apă, dar acela, după ce bău, o trase lîngă sine în hinteu și hi să meargă!
Așteptară la curțile împăratului cu prînzul pînă a veni fata cu apa, dar de la o vreme nu mai putură aștepta, deci trimiseră pe cineva să vază, de ce întîrzia atîta?
Acela nu află fata nicăiri, gîndeai că s-a băgat în pămînt.
Cum auzi împăratul una ca asta, îi peri gustul prînzului și merse și el să-și caute fata. Gîscariul împăratului, care era cu gîștele chiar în aretul fîntînei, spuse împăratului, că iată domnișoara ducea apă, și un domn mare dintr-un hinteu s-a rugat să-i deie apă, și ea i-a dat, dar domnul acela a tras-o la el în căruță și s-a cam mai dus.
Auzind împăratul și una ca asta, îngălbeni ca ceara și zise: "Cine s-a afla să-mi aducă fata, de-i holtei a lui să fie, cu jumătate împărăția mea, iar de-i însurat îl fac baron și-i dau avere să fie bun bunilor în veci."
Vestea se lăți lesne, că fata împăratului e furată; vorbele împăratului încă au mers din gură în gură, pînă au ajuns la urechile lui Man tîlhariul. Acum e bine, gîndi el, împăratul nu-și poate trage vorba, trebuie să împlinească făgădașul. El cu fata împăratului se aveau foarte bine, că era frumos tîlhariul, și din minutul cînd a furat-o trăiau la olaltă ca bărbatul cu muierea; deci i spune muierii, că amu așa cît să-i zicem.
— Mă boreasă, uite ce am auzit, c-a zis tată-tău, că cine s-ar afla să te ducă la curțile lui, de-a fi holtei – îl cunună cu tine și-i dă jumătate împărăția, iar de a fi însurat, îl face baron și gazdă mare; ce zici tu că ar fi de făcut?
— Ce să zic, răspunse fata, hai să mergem, du-mă la el, că el ca împărat nu-și poate călca vorba.
Așa și făcură, se duseră la curțile împăratului, și Man tîlhariu zise: înălțate împărate, ți-am aflat fata, iată-o aici e.
Împăratul s-a bucurat tare că-și mai vede fata și că i-o aduce un fecior așa zdravăn și voinic, care-i vrednic să-i fie ginere, deci îl cunună numaidecît, cu atît mai vîrtos, că fetei îi plăcea de fecior, iar după cununie a urmat un ospăț și o veselie, cum numai la împărați se pot vedea. La ospăț au fost chemați și părinții și frații mirelui, rotariul și plugariul. Cînd au văzut aceia, cine e ginere la împăratul, mai înlemniră și se uitau uimiți unul la altul, cum adecă acela din tîlhariu – precum îl știau – ajunge la cinste mare? Dar tatăl lor le zise:
— Hoția încă-i un meșteșug, care te duce departe, numai rari-s cari îl învață cum se cade; de n-a fi născut în planeta hoției, de n-a bea mai întîi apă prin gîtlan de lup, și de n-a ave iarba fiarelor, nu o poate scoate la cale; fratele vostru, Man tîlhariu, toate însușirile hoțești le-a avut, de aceea s-a și ridicat așa sus cum îl vedeți.
După nuntă și-au spus Man tîlhariu toate pățaniile lui, și toți se mirau de ele, iar după ce sfîrși, împăratul cel bătrîn îi zise:
— Amu ești ginere de împărat, mîne poimîne vei fi tu împărat; deci lasă nebuniile la alții, că ție nu-ți mai stă bine a face nebunii!
Din Bîrgău, Transilvania
Man talhariul
Aceasta pagina a fost accesata de 653 ori.