Autori > Reteganul Pop
Din fata, fecior
Cică a fost odată ca nicicdată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, că nu-s dator a minți, ca și-un purece a plesni, că eu nu-s de cînd ferestrile, ci eu îs de cînd poveștile. Cînd poveștile pe la noi trecea, mama atunci mă făcea și apucai una de chică și-o aruncai într-o vică; și-am apucat una de picior și-o aruncai după cuptor și-o bătui bine, bine, să mă-nvețe și pe mine, după aceea o am lăsat și iată, că m-a învățat.
A fost odată un împărat și-ntr-atîta era de bătrîn și neputincios, încît nici că mai vedea și cu unghiile își deschidea genele ochilor și-atunci mai vedea puțintel, dar și atunci numai ca pintr-o sită. El a fost rămas cu trei fete. Neputinciosul bătrîn avea o chilie, unde dînsul numai singur-singurel locuia și tot jălea și plîngea. Odată cică a zis cea mai mare fată cătră celelalte surori:
— Dragile mele surori, ce lucru poate fi cu taica nostru, că el de cînd a murit maica noastră tot plînge și jălește, nu știu mîncările nu-i plac sau pe noi-i supărat? Mîne dimineață am de cuget să-l întreb. Și în dimineața următoare fata cea mai mare merge să-i măture chiliuța, în care ședea bietul împărat și punîndu-i un pic de mîncare se retrase cătră ușă. Punînd mîna pe cheia ușii, zise astfel:
— Dulce taică, pentru ce dumneata, de cînd a murit maica noastră nu te vedem niciodată vesel, numai tot plîngi și jălești: mîncările nu-ți plac, ori pe noi ești supărat?
— Dar cum n-oi plînge și cum nu m-oi văieta, că după moartea mea împărăția mea și bunul meu merge în mînă străină, că eu nu las după mine bărbat și toate rămîn pe mîna străinilor?!
Dar fata zise:
— O, taică, nu plînge, nu te năcăji, că toate nouă ne-or rămînea!
— Aha! blăstămată și ticăloasă ce ești tu, cum ai și cutezat să gîndești așa ceva? Și luînd bătrînul paloșul, îl aruncă după fată, dar nu o nimeri, că fata se retrase și închise ușa și paloșul se împlîntă în părete și mai zise bătrînul:
— Atunci va fi a voastră dacă veți umbla voi cît am umblat eu și-ți păți cîte am pățit eu.
Fata grăi:
— Voi umbla, dulce taică.
Ea nu a spus ce-a pățit cu taică-său către celelalte surori, și îndată a mers la grajd și și-a ales un cal bun și gătind calul ea încă s-a îmbrăcat în haine cătănești, cu pușcă, sabie și celelalte lucruri și încălecînd pe cal s-a cam mai dus. Ajungînd într-un sat se întîlni cu o hîrcă de bătrînă și zise fata:
— Bună dimineața, mamă!
— Sănătate bună, cătană cu glas de fată, zise bătrîna.
Fata mînioasă zise:
— Fire-ai a dracului, mamă, de unde știi dumneata că sînt fată?
— Știu eu și unde mergi tu, răspunse bătrîna, dar du-te, du-te că pe-nturnate, mergi tu!
Fata nebăgînd în seamă vorbele bătrînei se duse pînă la podul de aramă și pășind pe-o podea, pe două și pînă pe nouă, iată că i se arătă o bală spurcată c-o falcă-n cer cu una-n pămînt și tot pară roșie lăsa din gură. Înfricîndu-se fata și tremurînd din tot trupul, se întoarce înapoi și cînele de zmeu se repezi și-i și rupse coada la cal. Și venind fata acasă supărată lecuiește calul și se dezbracă nespunînd nimănui ce i s-a-ntîmplat.
A doua zi fata cea mijlocie tot astfel păți ca cea dintîi soră a ei.
După aceste, a treia zi merse cea mai mică în chilie la tată-său și după ce gătă cele de lipsă bătrînului, punînd mîna pe cheia ușii grăiește următoarele:
— Dulce taică, pentru ce dumneata, de cînd a murit maica noastră, fie iertată, de atîta timp tot plîngi și jălești; mîncările nu-ți plac ori pe noi ești supărat?
— Oh! dulcea mea fiică, da cum n-oi plînge, cum nu m-oi supăra, că eu mă aflu așa nefericit cum nu mai este om în lume și sub pe soare; bunurile mele și toată averea mea, precum și împărăția mea vor rămâne la cei stăini după moartea mea, că eu n-am sămânță de bărbat.
Iară fata aceasta fiind mai vicleană decît cele două surori ale ei, se retrase la ușă, deschise puțin ușa și zise:
— Oh, dulce taică! Nu plînge, nu te supăra, că nouă ne vor rămînea.
Iară bătrînul înfuriat de mânie, prinde paloșul și-l aruncă de se prinde tare în ușă. Dar pe fată n-o nimeri. Și zise bătrînul:
— Atunci vor rămînea vouă, dacă veți umbla voi, cît am umblat eu și-ți păți ce am pățit eu.
Iar fata zise:
— Vom umbla, tată!
Și cu aceste cuvinte se depărtă de acolo pînă în ziua următoare, nespuind nimărui nimica. Fata-n ziua următoare s-a sculat foarte de dimineață și s-a dus în grajd și și-a ales un cal bun și-l hrăni bine și-l țesălă frumos. Și după aceea se duse și se îmbrăcă în haine cătănești din creștet pînă-n tălpi și luînd o pușculiță frumoasă și sabie și o patrontașcă cu plumbi și toate cîte sînt de lipsă unei cătane, merse la calul gătit de mai înainte, încălecă pe el și așa de bine i să ședea, de ai fi putut jura că e cătană. Și merse și aceasta tot pe urma celorlalte și se întîlni cu bătrîna și zise fata:
— Bună dimineața, mamă!
— Sănătate bună, cătană cu glas de fată, grăi hîrca de bătrînă.
Iară fata mînioasă zise:
— De unde mă cunoști dumneata și cum știi că-s cătană cu glas de fată?
— Eu, puiul mamei, știu și pe tatăl tău și te știu și pe tine unde mergi, dar întoarnă înapoi, că nu ești bine gătată. Du-te acasă și te suie în podul curții și vei găsi acolo niște zdrențe din hainele tătîne-tău din feciorie și pușca lui și sabia lui, toate de cînd era el tinăr; și cum o vei lua, lovește-o de pămînt și se face mai mîndră și mai frumoasă de cum a fost. Și după acestea te du în grajdul cailor și sparge pămîntul și sapă acolo, că vei afla nește oase de cal și căpățîna calului și apucă căpățîna și dă cu ea de pămînt de trei ori și zi: "Tio! cal de hadă. Cînii carnea ți-o roadă, poartă-mă și pe mine cît ai purtat pe taica!"
Și ascultînd de bătrînă s-a dus și precum i-a spus, așa a făcut și toate le și îmbrăcă și îmbrăcîndu-se în haine și încălecînd pe Dalbul Dochilor, că uitasem să vă spun numele calului, merseră ca gîndul de întreceau vîntul, pînă la hîrca de bătrînă și cum o a văzut bătrîna o a sărutat și-a zis:
— Noa, puișoara mamei, acum poți umbla toată lumea că ești gata, du-te cu Dumnezeu. Și luîndu-și ziua bună de la bătrînă se duse pînă ajunse la podul de aur și trece pe-o podea, și trece pe două, trece pe nouă și mai încolo sta taică-său cu o falcă-n cer și cu una-n pămînt și tot flăcără-i ieșea din gură, căci taică-său era năzdrăvan.
Iară fata prinse curagiu și zise:
— Feri, cîne de zmeu, din drumul meu, că de nu te împușc. Și de trei ori zise așa, iar a patra oară fata sloboade pușca și face poc! dar nu a voit să-l împuște și numai așa a împușcat de-o lăture. Și taică-său se dete de trei ori peste cap și se făcu om cum a fost mai înainte; apoi a sărit îndată la draga lui fată și o a sărutat zicînd:
— Noa, draga taichii, poți merge-n lumea întreagă, poți umbla cît am umblat și eu și poți suferi, cît am suferit, că acum ești gata de mers.
Atunci fata se luă și se duse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă înainte este, mai mîndră și mai frumoasă, să ascultați și dumneavoastră; cine-a asculta, bine a învăța, cine a dormi, bine s-a hodini; găină curtă oua-s-ar în gura cui n-ascultă.
Mergînd sărmana cătană singură tot gîndind, iată c-aude un groaznic zbierat încît i se făcu părul măciucă-n vîrful capului și strînse pe biet Dalbul Dochilor în pinteni și-l îndreptă din cătrău venea zbieretul cel groaznic. Și sosind acolo găsi un balaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb, îndată ce zărește pe cătană și grăiește:
— Cătană, mîndră cătană, hai lovește bălaurul acesta și mă scapă din gura lui, că de trei zile nici mă poate înghiți, nici mă lasă; că de cumva mă vei putea scoate, mult bine ț-aș face.
Iată balaurul grăiește:
— Dragul meu cătană, vină, lovește coarnele aceste de cerb, că de trei zile mă tot năcăjesc cu el și nu-l pot înghiți pentru coarnele lui. De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine, că eu multă bunătate ți-oi face.
Bietul cătană gîndi și-și ascuți sabia și lovi coarnele cerbului și balaurul îndată-l înghiți. După aceea el se grăbi la cătană și-i zise:
— Noa, dragul meu, acuma vei veni cu mine la taică-meu, că eu sînt feciorul împăratului Roșu și m-au blăstămat taica și maica, că nu i-am ascultat, de douăzeci de ani de cînd mă năcăjesc de cînd m-am prefăcut bălaur și de-atunci taica și maica nu m-au mai văzut. Atunci se întoarse de trei ori peste cap și se făcu un drag de fecior, de nu era pe sub soare mai frumos.
Acum se luară amîndoi și se duseră multă lume împărăție, ca Dumnezeu să vă ție, că din poveste lungă înainte este, mai mîndră și mai frumoasă, să ascultați și dumneavoastră; cine-o asculta, zău, acela o a învăța, cine va dormi bine s-a hodini. Și ajungînd ei în țara șerpească erau niște șerpi ca niște grinzi și îndată șuieră-n degete feciorul ca păcurarii și veniră toți șerpii la el:
— Ce poruncești dragul nostru și domnul nostru? ziseră șerpii.
— Vedeți mîndrul voinicul acesta? cînd a trece și petrece pe aici să nu-i faceți nici un rău, ci să-i faceți drum larg, să nu se sperie de voi ori să-i fie greață, că acesta mă aduce din țările cele rele și mă duce la tata, pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani, că știți voi bine, că eu sînt feciorul împăratului Roșu. Șerpii toți fugiră în lături, lăsîndu-le drum larg și ei trecură. Și trecură prin țara broaștelor și prin țara șoarecilor și tot astfel făcură ca în țara șerpilor. Destul numai că ajunseră și-n țara Împăratului-Roșu și ziseră feciorul de împărat:
— Stăi-n loc, dragul meu și bunul meu, că acum sîntem în hotarul tatii și eu voiesc a-ți da sfat, că ce să ceri de la tata pentru că m-ai adus din țările celea rele, unde eu douăzeci de ani m-am năcăjit prin pustietățile acelea groaznice. Îndată ce vom sosi la tata, el de părere bună că m-ai adus, a vrea să te mănînce, dară nu te spăimînta. El ți-a făgădui bani, averi, aur, argint, de toate bunătățile, cîte se află-n lume, dar nu cere nimic numai o lăduță din odaia tatii de pe fereastră și pușca, care ar fi mai ruginoasă în tot magazinul de puști; aceste două feluri le cere. Iară tata n-a voi să ți le deie, iară tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste, că în lăduță se află Calul galbin de sub soare și cu pușca cea ruginoasă poți pușca la 4 mile de loc în pătrat. Taica n-a voi să le deie dar tu zi-i că mă vei duce de unde m-ai adus, de nu ți le va da.
Sosind ei la curțile împăratului intrară-n curte și cum văzu împăratul pruncul lui, îndată-l cunoscu și era să-l mănînce de viu pe bietul cătană de bucurie mare, că i-a adus pruncul, și-l purta pe la toate bunurile cîte le-avea îl îmbia cu de toate, dară el nimica nu primește numai lăduța de pe sprijoana ferestrii și pușca cea mai ruginoasă dintre toate puștile împăratului. Împăratul nu voiește nicicum să i le deie. Dară cătana suindu-se pe cal și prinzînd pruncul de vîrful capului zise:
— Noa, rămas bun, înălțate împărate, că eu îți duc pruncul de unde l-am adus.
Atunci împăratul îl grăi înapoi și-i zise:
— Noa, dară vină că ți le dau și acelea! Și-ndată i le dădu și pe-acelea.
După acestea luîndu-și rămas bun de la toți, plecă cu lăduța-n straiță și cu pușca în spate și călare pe Dalbul Dochilor, se duse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste mult înainte este, mai mîndră și mai frumoasă s-ascultați și dumneavoastră, cine a asculta, bine a învăța, cine a dormi, bine s-a hodini. Mergînd bietul cătană prin o pădure, vede o peană de rață în mijlocul drumului și zise cătră cal:
— Ho! calul meu și dragul meu, că prea mîndră mîndrenie văd.
— Ce-i dragul meu și domnul meu?
— Noa, uită-te ce peană frumoasă de rață: lua-o-voi? lăsa-o-voi?
— De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți bănui după ea. Așa zise calul, că pe-acelea timpuri știau și caii vorbi (dar azi nici oamenii nu nimeresc cum ar trebui) iară cătana luă peana cea de rață.
Mai merseră cît merseră și iară mai găsiră o coadă de păr frumos, toată strălucea ca aurul. Iară grăi cătră cal:
— Ho! dragul meu și calul meu, că prea mîndră mîndrie văd; uită-te ce coadă frumoasă! lua-o-voi! sau lăsa-o-voi?
— De cumva o vei lua, știu că de mare năcaz ne va fi, iar de cumva nu o vei lua, îți vei bănui după ea. Și-o luară și le puseră amîndouă-n jeb subsuoară și se duseră mai departe multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste înainte este mîndră și frumoasă s-o ascultați și dumneavoastră.
Iată că după o cale lungă de cîteva zile a ajuns în hotarul împăratului Negru. Pe acelea timpuri erau mulți împărați; unul roșu, altul verde, altul negru, așa le erau poriglele din bătrîni.
Acolo erau o mulțime de cătane la pușcate-n țăl. Și cătana de fată se apropie de dînșii și se uită la dînșii cum pușcă în țăl. Și luîndu-și pușcuța cea ruginoasă și se pune în rînd ca să țăluiască și el ca ceilalți și zise:
— Da vezi țălul acela-n depărtare de două mile de loc și eu de-aicea-l voi pușca, de tot se va sfărîma. Toți priviră la biata cătană și se mira de el ce grăiește? Și duseră țălul precum a zis cătana și precum a poruncit. Două mile de loc puseră țălul și cătana asta-l pușcă încît tot se sfărîmă. Dar atunci pică peana de la el și-un țigan, ce era aci sări și apucă peana și fugi la împăratul în curte și zise:
— Înălțate împărate, viteaz cătană a venit la înălțatul împărat, că necum să puște el la cinci sute de pași, ci de două mile de loc a pușcat, dar nici cu atîta nu e destul, ci și rața aceea, de unde a căzut peana această, s-a lăudat că o va aduce.
— Oare drept e, măi țigane?
— Drept, înălțate împărate!
— Na, țigane, patru crițari de un pachet de duhan și cheamă-mi cătana cea nouă aici la mine.
Țiganul, voios, cum e fiecare țigan, merse la cătană și-i zise:
— Placă jupîne cătană, înăluntru, că te cheamă înălțatul împărat.
Și merse cătana în palatul împărătesc și după ce făcu cele cuviincioase și după ce-l salută cum se cade, adecă precum e datina la cătane, zise apoi împăratul:
— Adevărat ai vorbit cătră țiganul care mi-a adus pana asta, că necum să puști cum pușcă cătanele mele, ci și rața aceea, pe doamna penei acesteia, o vei aduce?
— N-am zis, înălțate împărate!
— De cumva nu vei împlini lucrul acesta, ți-a sta capul unde-ți stau picioarele și picioarele unde-ți stă capul! așa zise împăratul. Iară cătana ieși de la împăratul tot plîngînd și merge la Dalbul Dochilor și plînge de tremura hainele pe el.
— Ce-i, dragul meu și domnul meu?
— Iată ce pățesc pentru peana cea de rață, ce-ai zis că n-o iau, că eu sînt silit să aduc și rața.
— Nu te supăra, c-om merge și vom căuta și-om aduce, zise calul. Și se puse pe cal și merse pînă la marginea mării și-ndată se coborî de pe cal și zise calul cătră el:
— Ian uite-te colo sub țărmurii mării de cea parte, cum șede rața pe ouă și clocește!
— Dară cum vom trece la ea? zise fata, adecă cătana.
— Deschide lăduța, să vedem ce sfat ne va da și Calul galbin de sub soare? zise calul.
Și deschiseră-ndată și ieși Calul galbin și le zise:
— Ce-i, dragul meu și domnul meu?
— Ei, vezi rața aceea, colo de ceea parte, oare cum o am putea prinde?
— Lesne, domnul meu!
Calul atunci se pleacă și suflă cu nările în apă și îndată a înghețat apa și rața pe ouă. Și-au mers fata ca pe pod pînă a pus mîna pe ea și o luă și-o băgă în sac și apoi se duse pînă la împăratul și zise:
— Iată, o am adus.
— Bine, brava cătană ești, căutară rața, adecă peana-i era din aripa cea dreaptă picată.
Și cătanele împăratului iară ieșiră la împușcat și cu ele dimpreună și cătănuța noastră, cea de fată. Și cînd pușca ea, ce făcu ce nu, destul că-i cade o coadă frumoasă de aur. Și țiganul o apucă-ndată și fuge cu ea la împăratul.
— Înălțate împărate! Cătana cea de ieri a zis că și pe doamna cozii acesteia încă o aduce!
— Na, țigane, patru bani de duhan și mergi de-l cheamă!
Țiganul cu voia bună merge și zice:
— Jupîne cătană, ian hai pînă la domnul împărat la rapold.
Bietul cătană se duce supărat la împăratul. Acesta-i zice:
— Dar ce te-ai lăudat cătră blăstămatul acela de țigan, că pe doamna cozii încă o vei aduce. (Și părul acela tocmai de la Ileana Cosînzeana era, după care împăratul din ce-a fost prunc de șapte ani a tot umblat și n-a putut-o nicăiri găsi și-acum cugetă că și-a aflat norocul, văzînd coada cea frumoasă și de aur.)
Împăratul zise cătră cătană:
— Dragul meu, ești silit să mergi pînă unde vei afla-o, că de nu ț-a sta capul unde-ți stau picioarele și picioarele unde-ți stă capul!
Sărmanul cătană nu mai știa ce să zică și-ncătrău să se mai ducă? Iese deci afară la cal și plîngea și se văieta, de gemea lumea în jur de el și pămîntul sub picioare-i, dar și el deasupra pămîntului.
Văzîndu-l Dalbul Dochilor supărat îi zise:
— Nu plînge! Nu te văieta! Ia-te și te du îndărăpt la împăratul și cere de la el o căruță cu două roate și merinde de drum!
Și merse și le dădu împăratul, apoi prinse pe Dalbul Dochilor la căruță și merse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă este, mîndră și frumoasă s-ascultați și dumneavoastră, că cine-a asculta, bine-a învăța, cine-a dormi, bine s-a hodini.
După o cale lungă ajung în țara Ilenii Cosînzenii și se așeză la fîntîna de lîngă cetate, fîntînă la care veneau și slujnicele Ilenii după apă.
Calul galbin de sub soare se face o boltă cu negoț de tot felul, nu cum sînt în vremile noastre, ci tot cu aur și argint era suflat. Și Dalbul Dochilor se face neguțător, iar cătana om de casă.
Deschizînd ei bolta cea frumoasă, iată că vine o slujnică după apă pe seama-mpărătesei! Și cum vede negoțul, îndată și cade pe genunchi așa de mîndru se lumina de el! Deci ea fuge la-mpărăteasa și-i spune, – iar aceasta zise:
— Na o pungă cu bani și te du de-mi cumpără o păreche de papuci.
Și fugi fata-ndată și intrînd în boltă tot aleg, numai cît ea nu găsea, care să se potrivească, deoarece negoțul de-așa era, ca să nu potrivească un fel cu celălalt.
Fuge deci la împărăteasa, mînioasă care nu era alta, făr’ însăși Ileana Cosînzeana și-i spune ce-i și cum.
Vine-mpărăteasa mînioasă și intră-n boltă ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește, dar nu le poate potrivi nici ea. Ce fac ceia, ce nu fac destul că deodată bolta se-nchide rămînînd numai cît o ladă, iar în ea Ileana însăși. O pun ei în căruță și hai!
Dar Ileana grăia:
— Pe-a cui seamă mă duci?
— Pe seama împăratului Negru, zise cătana.
— În zadar, că nu voi fi a lui, făr’a cui mă duce!
Se vede că Ileana Cosînzeana era năzdravană și știa toate celea.
Sosind la împăratul iată că era-n mijlocul oborului, înaintea curții, un stîlp mare și înalt.
Cum a ieșit Ileana din închisoare, iată-mi-o drept în vîrful stîlpului zburată!
Cînd a văzut-o împăratul în vestmintele ei strălucitoare ca și fața aurului îi zise:
— Scoboară-te jos, că ești a mea acum!
— Fi-voi a cui m-a adus, iar ție numai atunci ți-oi fi nevastă, dacă tu vei aduce cele șapte iepe ale mele și mulgîndu-le, te vei scălda în laptele lor!
— Cine mi te-a adus pe tine, le-a aduce și pe acelea...
— Aceluia voi și fi! zice Ileana Cosînzeana.
Împăratul îndată chemă cătana și-i spune că uite:
— Ai s-aduci iepele cele șapte ale Ilenii, că de unde nu, atîta-i de capul tău!
Plînse-mi cătana de sta să-i crepe și inima din ea. Dalbul Dochilor cum o vede, îndată-i grăiește:
— Nu te supăra, că bun este Dumnezeu și ajuta-ne-va. Cere numai de la împăratul: nouă piei de bivol, nouă de cal, un car de fuioare și o majă de rășină. Și cum le ceru, le și căpătară și puse pe Dalbul Dochilor o piele de bivol și-o pătură de rășină, apoi un rînd de fuioare. După aceea din nou o piele, pe ea rășină și fuioare și tot așa pînă le încărcară toate pe cal, de cugetai că-i un munte!
Fiind toate gata, se porniră și merseră pînă lîngă Marea Roșie, că iepele cele șapte ale Ilenei Cosînzenii erau în ostrovul mării și erau albe ca lebeda. Ei stătură pe țărmurii mării și săpară o groapă-n pămînt. Cătana intră-n groapă, iar Dalbul Dochilor rămînînd afară pe țărmuri rînchează o dată, de pămîntul se cutremură. Auzind iepele, ies de sub apă, se uită-n laturi, dar nu văd nimic. Dalbul Dochilor era îmbrăcat în cojoacele lui, de nu mai puteai ști, că ce poate să fie!
După ce iepele se cufundă din nou sub valuri, iar rînchează Dalbul Dochilor una cu mult mai tare, de se clătina și ceriul și pămîntul.
Atunci ies cele șapte iepe dimpreună cu hărmăsarul, se uită în toate părțile, nu pot însă crede că Dalbul Dochilor să fie ființă vie și din nou se cufundă sub valuri.
A treia oară rînchează Dalbul Dochilor, ș-acum din toate puterile, așa că nu numai ceriul și pămîntul, dar și marea s-a turburat pînă-n adîncurile ei.
Iese hărmăsarul cu cele șapte iepe afară la țărmure. Cum vede pe Dalbul Dochilor, se iau la bătaie cu hărmăsarul, dar pe cînd acesta mușca numai cîlți, rășină și piele de bivol, Dalbul Dochilor rupea la carne vie.
Hărmăsarul răzbit intră la tocmeală.
— Vreau, zise Dalbul Dochilor să vii cu noi, tu și iepele tale pînă la împăratul Negru, că pe stăpîna voastră am dus-o și e mare lipsă de voi!
— Că nu mi-ai putut spune mai curînd! Noi cu drag mergeam.
Atunci iese cătana din groapă și-ncălecînd pe Dalbul Dochilor se arăduiră înainte, iar hărmăsarul cu cele șapte iepe după ei, de nu mai scăpărau.
Dacă sosiră la împăratul, le închise în obor.
— Noa, vină jos, că iepele-s aci! zice el cătră Ileana Cosînzeana.
— Voi veni, dacă le veți mulge și veți fierbe laptele la foc, iar cînd o clocoti mai tare, te vei scălda-n el.
— Cine le-a adus, acela le va și mulge!
— A lui nevastă voi fi! răspunse Ileana.
Împăratul poruncește cătanei să le mulgă, dar nu era cu puntință, că iepele erau sălbatice foc!
Și spunînd cătră scumpul lui cal ce poruncă i-a dat împăratul, îndată se plecă el cu nasul la pămînt și suflînd înghețară iepele, care unde a stat. Și cătana mulse cinci vedre de lapte și-a spus împăratului că le-a muls. Iar acesta strigă pe Ileana să vină jos, că iepele-s mulse. Aceasta însă-i zise:
— Atunci voi veni, cînd mi-i aduce feredeu de la Dumnezeu și de la Sfîntul Soare ștergătoare. Apoi să te scalzi în laptele ce clocotește și să te ștergi cu acea ștergătoare!
— Cine te-a adus pe tine, acela le va aduce și pe-acelea! răspunde împăratul.
— A lui nevastă voi fi! zice Ileana, împăratul chemă pe cătană și-i zice:
— Un mare lucru mai ai să împlinești! Trebuie să te sui la Dumnezeu după feredeu și la Sfîntul Soare după ștergătoare. Altcum să știi, c-atîta-i de capul tău!
Iese cătana amărîtă afară și plînge, Doamne, de nu altcum, făr chemeșa de pe el încă tremura. În așa stare s-a dus la iubitul lui cal. Acesta, Dalbul Dochilor, îi zice cu durere:
— Dragul meu și domnul meu! Nu te pot sfătui, că ce e de făcut! întreabă pe Calul galbin de sub soare, acela ți-a spune că ce e de făcut.
— Nu te supăra, zice Calul galbin de sub soare, știu ce te roade la inimă, deci urcă-te în spatele meu. Și-așa făcu.
Numai ce s-aiaptă Calul galbin și se-nalță pînă la Dumnezeu după feredeu și la Sfîntul Soare după ștergătoare!
Și bine nimeriră, că nu era acasă spre a le putea cere, ci ei le furară și se lăsară cu ele în jos pînă la împăratul Negru. Cum le vede împăratul și porunci să facă un foc zdravăn și făcînd așa, puseră căldarea cu laptele pe foc și-o lăsă ca să fiarbă așa de cumplit, de săreau stropii tot cît curtea.
— Noa, acum vină jos, că-s gata toate! zice împăratul cătră Ileana:
— Veni-voi, după ce te vei arunca-n feredeu, cînd a clocoti laptele mai cumplit și după scaldă te vei șterge cu ștergătoarea aceea!
— Cine te-a adus pe tine, acela s-a scălda întîi, răspunse împăratul.
— A lui nevastă voi și fi eu! zise Ileana.
Împăratul chemă pe cătană și-l pune ca el să se scalde mai înainte.
— Acum îi acum! sărmană cătană.
— Lasă-mă, înălțate împărate, ca să-mi aduc și drag călușelul meu, să-mi vadă perirea cu ochii!
Și împăratul se-nvoiește.
Cînd Dalbul Dochilor sta legat aproape de căldare, biata cătană se tot uita, acum la scalda ce da unde, acum la Dalbul Dochilor și uitîndu-se mereu s-a dezbrăcat. Apoi sărută pe Dalbul Dochilor de trei ori pe frunte luîndu-și rămas bun. Dar calul era năzdrăvan, și cum vede mîhnirea stăpînului său s-apropie de căldare și trage vreo trei răsuflări cu atîta putere, de laptele a rămas cum poate fi el mai bun pentru scaldă.
Văzînd cătana aceasta se aruncă-n scaldă și în urmă tot sănătos ieși.
Acum veni rîndul împăratului. Și iată că făcură foc și cînd prinse laptele a fierbe, zise împăratul:
— Aduce-mi-voi și eu calul meu, ca să-mi vază perirea! Dar calul legat acolea în apropierea căldării, se da tot înapoi fiindcă-l dogorea căldura focului și stropii laptelui încă îl nelinișteau tot într-una.
Cum a sărit împăratul în căldarea ce clocotea grozav pe clipită și-a dat sufletul și dat este pînă în ziua de azi.
Acum Ileana Cosînzeana se vede n-a fi știut că și cătana tot fată fecioară este ca și ea, ori că știa și ce mai are să urmeze!
Într-aceea află Dumnezeu că i-a șters cineva feredeul. Merse la Sfîntul Soare să se plîngătuiască puțin. Cînd la adecă Sfîntul Soare încă era păgubit! I-a furat cineva ștergătoarea.
— Să-l blastemi, Doamne, pe făcătorul de rele! zice Sfîntul Soare ș-anume așa, că de-a fi fată să se facă fecior și de-a fi fecior fată să se facă!
— Amin! Așa să fie! răspunse Dumnezeu. În clipita aceea se făcură după cuvîntul lui Dumnezeu din fată fecior, dară așa un drăguț de fecior de mai frumos nici că se poate.
După aceea făcură nuntă, cum singuri împărații de pe vremile acelea știau și puteau să facă. Erau ei lăutari cu fel de fel de fluiere și cimpoaie, de nu se poate spune.
Chemații au fost aleși tot din crai și împărați. Eu încă mă aflam pe-acolo, tăiam lemne cu sapa și căram apă cu ciurul. Ieșea zama pe vîrful curții și carnea pe ferești. Cînii umblau cu colaci în coadă și lătrau că mor de foame. Eu neavînd vreme să mănînc, luai un hîrbuț cu ceva de mîncare și o lingură de lemn, apoi mă arăduiesc cătră satul meu. Pe drum mă văzură o țarcă, ce mă tot cîrîia și mă lovea cu aripele.
Știa că vin de la nuntă și simțise că am și ceva carne în hîrb. Cînd eu o hîșeiam, ea mă batjocurea făcînd tot mereu: Și-r-cu! Și-r-cu! Eu fiind supărat și de foame îmbătat, arunc lingura după ea ș-aceasta se-mplîntă deasupra cozii! De nu mă credeți, vă uitați la ele, că de-atunci au coada ca o lingură.
După ospățul acela, ce-a ținut trei zile și trei nopți, tînăra păreche se arăduiră și veniră la tatăl fetei, care mai înainte era fată iar amu fecior. Bătrînul împărat era atît de încărcat de ani, încît numai atunci mai vedea așa ca prin sită, cînd îi ridicau genele cu cleștele.
Și povesti feciorul toate cîte a pățit și cum s-a făcut din fată fecior, ceea ce bătrînului i-a căzut atît de bine la inimă, de peste cîteva zile a și murit de bucurie tocmai. După el au urmat tinerii în stăpînire și de n-au murit, trăiesc și azi.
Eu mă suii pe-un cui și pînă în alt rînd nu v-o mai spui, mă suii pe-o custură ruginoasă și poate că povestea fu cam mincinoasă.
Poveste de pe lîngă Selagiu, scrisă întocmai după cum a ieșit din gura povestitorului
A fost odată un împărat și-ntr-atîta era de bătrîn și neputincios, încît nici că mai vedea și cu unghiile își deschidea genele ochilor și-atunci mai vedea puțintel, dar și atunci numai ca pintr-o sită. El a fost rămas cu trei fete. Neputinciosul bătrîn avea o chilie, unde dînsul numai singur-singurel locuia și tot jălea și plîngea. Odată cică a zis cea mai mare fată cătră celelalte surori:
— Dragile mele surori, ce lucru poate fi cu taica nostru, că el de cînd a murit maica noastră tot plînge și jălește, nu știu mîncările nu-i plac sau pe noi-i supărat? Mîne dimineață am de cuget să-l întreb. Și în dimineața următoare fata cea mai mare merge să-i măture chiliuța, în care ședea bietul împărat și punîndu-i un pic de mîncare se retrase cătră ușă. Punînd mîna pe cheia ușii, zise astfel:
— Dulce taică, pentru ce dumneata, de cînd a murit maica noastră nu te vedem niciodată vesel, numai tot plîngi și jălești: mîncările nu-ți plac, ori pe noi ești supărat?
— Dar cum n-oi plînge și cum nu m-oi văieta, că după moartea mea împărăția mea și bunul meu merge în mînă străină, că eu nu las după mine bărbat și toate rămîn pe mîna străinilor?!
Dar fata zise:
— O, taică, nu plînge, nu te năcăji, că toate nouă ne-or rămînea!
— Aha! blăstămată și ticăloasă ce ești tu, cum ai și cutezat să gîndești așa ceva? Și luînd bătrînul paloșul, îl aruncă după fată, dar nu o nimeri, că fata se retrase și închise ușa și paloșul se împlîntă în părete și mai zise bătrînul:
— Atunci va fi a voastră dacă veți umbla voi cît am umblat eu și-ți păți cîte am pățit eu.
Fata grăi:
— Voi umbla, dulce taică.
Ea nu a spus ce-a pățit cu taică-său către celelalte surori, și îndată a mers la grajd și și-a ales un cal bun și gătind calul ea încă s-a îmbrăcat în haine cătănești, cu pușcă, sabie și celelalte lucruri și încălecînd pe cal s-a cam mai dus. Ajungînd într-un sat se întîlni cu o hîrcă de bătrînă și zise fata:
— Bună dimineața, mamă!
— Sănătate bună, cătană cu glas de fată, zise bătrîna.
Fata mînioasă zise:
— Fire-ai a dracului, mamă, de unde știi dumneata că sînt fată?
— Știu eu și unde mergi tu, răspunse bătrîna, dar du-te, du-te că pe-nturnate, mergi tu!
Fata nebăgînd în seamă vorbele bătrînei se duse pînă la podul de aramă și pășind pe-o podea, pe două și pînă pe nouă, iată că i se arătă o bală spurcată c-o falcă-n cer cu una-n pămînt și tot pară roșie lăsa din gură. Înfricîndu-se fata și tremurînd din tot trupul, se întoarce înapoi și cînele de zmeu se repezi și-i și rupse coada la cal. Și venind fata acasă supărată lecuiește calul și se dezbracă nespunînd nimănui ce i s-a-ntîmplat.
A doua zi fata cea mijlocie tot astfel păți ca cea dintîi soră a ei.
După aceste, a treia zi merse cea mai mică în chilie la tată-său și după ce gătă cele de lipsă bătrînului, punînd mîna pe cheia ușii grăiește următoarele:
— Dulce taică, pentru ce dumneata, de cînd a murit maica noastră, fie iertată, de atîta timp tot plîngi și jălești; mîncările nu-ți plac ori pe noi ești supărat?
— Oh! dulcea mea fiică, da cum n-oi plînge, cum nu m-oi supăra, că eu mă aflu așa nefericit cum nu mai este om în lume și sub pe soare; bunurile mele și toată averea mea, precum și împărăția mea vor rămâne la cei stăini după moartea mea, că eu n-am sămânță de bărbat.
Iară fata aceasta fiind mai vicleană decît cele două surori ale ei, se retrase la ușă, deschise puțin ușa și zise:
— Oh, dulce taică! Nu plînge, nu te supăra, că nouă ne vor rămînea.
Iară bătrînul înfuriat de mânie, prinde paloșul și-l aruncă de se prinde tare în ușă. Dar pe fată n-o nimeri. Și zise bătrînul:
— Atunci vor rămînea vouă, dacă veți umbla voi, cît am umblat eu și-ți păți ce am pățit eu.
Iar fata zise:
— Vom umbla, tată!
Și cu aceste cuvinte se depărtă de acolo pînă în ziua următoare, nespuind nimărui nimica. Fata-n ziua următoare s-a sculat foarte de dimineață și s-a dus în grajd și și-a ales un cal bun și-l hrăni bine și-l țesălă frumos. Și după aceea se duse și se îmbrăcă în haine cătănești din creștet pînă-n tălpi și luînd o pușculiță frumoasă și sabie și o patrontașcă cu plumbi și toate cîte sînt de lipsă unei cătane, merse la calul gătit de mai înainte, încălecă pe el și așa de bine i să ședea, de ai fi putut jura că e cătană. Și merse și aceasta tot pe urma celorlalte și se întîlni cu bătrîna și zise fata:
— Bună dimineața, mamă!
— Sănătate bună, cătană cu glas de fată, grăi hîrca de bătrînă.
Iară fata mînioasă zise:
— De unde mă cunoști dumneata și cum știi că-s cătană cu glas de fată?
— Eu, puiul mamei, știu și pe tatăl tău și te știu și pe tine unde mergi, dar întoarnă înapoi, că nu ești bine gătată. Du-te acasă și te suie în podul curții și vei găsi acolo niște zdrențe din hainele tătîne-tău din feciorie și pușca lui și sabia lui, toate de cînd era el tinăr; și cum o vei lua, lovește-o de pămînt și se face mai mîndră și mai frumoasă de cum a fost. Și după acestea te du în grajdul cailor și sparge pămîntul și sapă acolo, că vei afla nește oase de cal și căpățîna calului și apucă căpățîna și dă cu ea de pămînt de trei ori și zi: "Tio! cal de hadă. Cînii carnea ți-o roadă, poartă-mă și pe mine cît ai purtat pe taica!"
Și ascultînd de bătrînă s-a dus și precum i-a spus, așa a făcut și toate le și îmbrăcă și îmbrăcîndu-se în haine și încălecînd pe Dalbul Dochilor, că uitasem să vă spun numele calului, merseră ca gîndul de întreceau vîntul, pînă la hîrca de bătrînă și cum o a văzut bătrîna o a sărutat și-a zis:
— Noa, puișoara mamei, acum poți umbla toată lumea că ești gata, du-te cu Dumnezeu. Și luîndu-și ziua bună de la bătrînă se duse pînă ajunse la podul de aur și trece pe-o podea, și trece pe două, trece pe nouă și mai încolo sta taică-său cu o falcă-n cer și cu una-n pămînt și tot flăcără-i ieșea din gură, căci taică-său era năzdrăvan.
Iară fata prinse curagiu și zise:
— Feri, cîne de zmeu, din drumul meu, că de nu te împușc. Și de trei ori zise așa, iar a patra oară fata sloboade pușca și face poc! dar nu a voit să-l împuște și numai așa a împușcat de-o lăture. Și taică-său se dete de trei ori peste cap și se făcu om cum a fost mai înainte; apoi a sărit îndată la draga lui fată și o a sărutat zicînd:
— Noa, draga taichii, poți merge-n lumea întreagă, poți umbla cît am umblat și eu și poți suferi, cît am suferit, că acum ești gata de mers.
Atunci fata se luă și se duse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă înainte este, mai mîndră și mai frumoasă, să ascultați și dumneavoastră; cine-a asculta, bine a învăța, cine a dormi, bine s-a hodini; găină curtă oua-s-ar în gura cui n-ascultă.
Mergînd sărmana cătană singură tot gîndind, iată c-aude un groaznic zbierat încît i se făcu părul măciucă-n vîrful capului și strînse pe biet Dalbul Dochilor în pinteni și-l îndreptă din cătrău venea zbieretul cel groaznic. Și sosind acolo găsi un balaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb, îndată ce zărește pe cătană și grăiește:
— Cătană, mîndră cătană, hai lovește bălaurul acesta și mă scapă din gura lui, că de trei zile nici mă poate înghiți, nici mă lasă; că de cumva mă vei putea scoate, mult bine ț-aș face.
Iată balaurul grăiește:
— Dragul meu cătană, vină, lovește coarnele aceste de cerb, că de trei zile mă tot năcăjesc cu el și nu-l pot înghiți pentru coarnele lui. De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine, că eu multă bunătate ți-oi face.
Bietul cătană gîndi și-și ascuți sabia și lovi coarnele cerbului și balaurul îndată-l înghiți. După aceea el se grăbi la cătană și-i zise:
— Noa, dragul meu, acuma vei veni cu mine la taică-meu, că eu sînt feciorul împăratului Roșu și m-au blăstămat taica și maica, că nu i-am ascultat, de douăzeci de ani de cînd mă năcăjesc de cînd m-am prefăcut bălaur și de-atunci taica și maica nu m-au mai văzut. Atunci se întoarse de trei ori peste cap și se făcu un drag de fecior, de nu era pe sub soare mai frumos.
Acum se luară amîndoi și se duseră multă lume împărăție, ca Dumnezeu să vă ție, că din poveste lungă înainte este, mai mîndră și mai frumoasă, să ascultați și dumneavoastră; cine-o asculta, zău, acela o a învăța, cine va dormi bine s-a hodini. Și ajungînd ei în țara șerpească erau niște șerpi ca niște grinzi și îndată șuieră-n degete feciorul ca păcurarii și veniră toți șerpii la el:
— Ce poruncești dragul nostru și domnul nostru? ziseră șerpii.
— Vedeți mîndrul voinicul acesta? cînd a trece și petrece pe aici să nu-i faceți nici un rău, ci să-i faceți drum larg, să nu se sperie de voi ori să-i fie greață, că acesta mă aduce din țările cele rele și mă duce la tata, pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani, că știți voi bine, că eu sînt feciorul împăratului Roșu. Șerpii toți fugiră în lături, lăsîndu-le drum larg și ei trecură. Și trecură prin țara broaștelor și prin țara șoarecilor și tot astfel făcură ca în țara șerpilor. Destul numai că ajunseră și-n țara Împăratului-Roșu și ziseră feciorul de împărat:
— Stăi-n loc, dragul meu și bunul meu, că acum sîntem în hotarul tatii și eu voiesc a-ți da sfat, că ce să ceri de la tata pentru că m-ai adus din țările celea rele, unde eu douăzeci de ani m-am năcăjit prin pustietățile acelea groaznice. Îndată ce vom sosi la tata, el de părere bună că m-ai adus, a vrea să te mănînce, dară nu te spăimînta. El ți-a făgădui bani, averi, aur, argint, de toate bunătățile, cîte se află-n lume, dar nu cere nimic numai o lăduță din odaia tatii de pe fereastră și pușca, care ar fi mai ruginoasă în tot magazinul de puști; aceste două feluri le cere. Iară tata n-a voi să ți le deie, iară tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste, că în lăduță se află Calul galbin de sub soare și cu pușca cea ruginoasă poți pușca la 4 mile de loc în pătrat. Taica n-a voi să le deie dar tu zi-i că mă vei duce de unde m-ai adus, de nu ți le va da.
Sosind ei la curțile împăratului intrară-n curte și cum văzu împăratul pruncul lui, îndată-l cunoscu și era să-l mănînce de viu pe bietul cătană de bucurie mare, că i-a adus pruncul, și-l purta pe la toate bunurile cîte le-avea îl îmbia cu de toate, dară el nimica nu primește numai lăduța de pe sprijoana ferestrii și pușca cea mai ruginoasă dintre toate puștile împăratului. Împăratul nu voiește nicicum să i le deie. Dară cătana suindu-se pe cal și prinzînd pruncul de vîrful capului zise:
— Noa, rămas bun, înălțate împărate, că eu îți duc pruncul de unde l-am adus.
Atunci împăratul îl grăi înapoi și-i zise:
— Noa, dară vină că ți le dau și acelea! Și-ndată i le dădu și pe-acelea.
După acestea luîndu-și rămas bun de la toți, plecă cu lăduța-n straiță și cu pușca în spate și călare pe Dalbul Dochilor, se duse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste mult înainte este, mai mîndră și mai frumoasă s-ascultați și dumneavoastră, cine a asculta, bine a învăța, cine a dormi, bine s-a hodini. Mergînd bietul cătană prin o pădure, vede o peană de rață în mijlocul drumului și zise cătră cal:
— Ho! calul meu și dragul meu, că prea mîndră mîndrenie văd.
— Ce-i dragul meu și domnul meu?
— Noa, uită-te ce peană frumoasă de rață: lua-o-voi? lăsa-o-voi?
— De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ți bănui după ea. Așa zise calul, că pe-acelea timpuri știau și caii vorbi (dar azi nici oamenii nu nimeresc cum ar trebui) iară cătana luă peana cea de rață.
Mai merseră cît merseră și iară mai găsiră o coadă de păr frumos, toată strălucea ca aurul. Iară grăi cătră cal:
— Ho! dragul meu și calul meu, că prea mîndră mîndrie văd; uită-te ce coadă frumoasă! lua-o-voi! sau lăsa-o-voi?
— De cumva o vei lua, știu că de mare năcaz ne va fi, iar de cumva nu o vei lua, îți vei bănui după ea. Și-o luară și le puseră amîndouă-n jeb subsuoară și se duseră mai departe multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste înainte este mîndră și frumoasă s-o ascultați și dumneavoastră.
Iată că după o cale lungă de cîteva zile a ajuns în hotarul împăratului Negru. Pe acelea timpuri erau mulți împărați; unul roșu, altul verde, altul negru, așa le erau poriglele din bătrîni.
Acolo erau o mulțime de cătane la pușcate-n țăl. Și cătana de fată se apropie de dînșii și se uită la dînșii cum pușcă în țăl. Și luîndu-și pușcuța cea ruginoasă și se pune în rînd ca să țăluiască și el ca ceilalți și zise:
— Da vezi țălul acela-n depărtare de două mile de loc și eu de-aicea-l voi pușca, de tot se va sfărîma. Toți priviră la biata cătană și se mira de el ce grăiește? Și duseră țălul precum a zis cătana și precum a poruncit. Două mile de loc puseră țălul și cătana asta-l pușcă încît tot se sfărîmă. Dar atunci pică peana de la el și-un țigan, ce era aci sări și apucă peana și fugi la împăratul în curte și zise:
— Înălțate împărate, viteaz cătană a venit la înălțatul împărat, că necum să puște el la cinci sute de pași, ci de două mile de loc a pușcat, dar nici cu atîta nu e destul, ci și rața aceea, de unde a căzut peana această, s-a lăudat că o va aduce.
— Oare drept e, măi țigane?
— Drept, înălțate împărate!
— Na, țigane, patru crițari de un pachet de duhan și cheamă-mi cătana cea nouă aici la mine.
Țiganul, voios, cum e fiecare țigan, merse la cătană și-i zise:
— Placă jupîne cătană, înăluntru, că te cheamă înălțatul împărat.
Și merse cătana în palatul împărătesc și după ce făcu cele cuviincioase și după ce-l salută cum se cade, adecă precum e datina la cătane, zise apoi împăratul:
— Adevărat ai vorbit cătră țiganul care mi-a adus pana asta, că necum să puști cum pușcă cătanele mele, ci și rața aceea, pe doamna penei acesteia, o vei aduce?
— N-am zis, înălțate împărate!
— De cumva nu vei împlini lucrul acesta, ți-a sta capul unde-ți stau picioarele și picioarele unde-ți stă capul! așa zise împăratul. Iară cătana ieși de la împăratul tot plîngînd și merge la Dalbul Dochilor și plînge de tremura hainele pe el.
— Ce-i, dragul meu și domnul meu?
— Iată ce pățesc pentru peana cea de rață, ce-ai zis că n-o iau, că eu sînt silit să aduc și rața.
— Nu te supăra, c-om merge și vom căuta și-om aduce, zise calul. Și se puse pe cal și merse pînă la marginea mării și-ndată se coborî de pe cal și zise calul cătră el:
— Ian uite-te colo sub țărmurii mării de cea parte, cum șede rața pe ouă și clocește!
— Dară cum vom trece la ea? zise fata, adecă cătana.
— Deschide lăduța, să vedem ce sfat ne va da și Calul galbin de sub soare? zise calul.
Și deschiseră-ndată și ieși Calul galbin și le zise:
— Ce-i, dragul meu și domnul meu?
— Ei, vezi rața aceea, colo de ceea parte, oare cum o am putea prinde?
— Lesne, domnul meu!
Calul atunci se pleacă și suflă cu nările în apă și îndată a înghețat apa și rața pe ouă. Și-au mers fata ca pe pod pînă a pus mîna pe ea și o luă și-o băgă în sac și apoi se duse pînă la împăratul și zise:
— Iată, o am adus.
— Bine, brava cătană ești, căutară rața, adecă peana-i era din aripa cea dreaptă picată.
Și cătanele împăratului iară ieșiră la împușcat și cu ele dimpreună și cătănuța noastră, cea de fată. Și cînd pușca ea, ce făcu ce nu, destul că-i cade o coadă frumoasă de aur. Și țiganul o apucă-ndată și fuge cu ea la împăratul.
— Înălțate împărate! Cătana cea de ieri a zis că și pe doamna cozii acesteia încă o aduce!
— Na, țigane, patru bani de duhan și mergi de-l cheamă!
Țiganul cu voia bună merge și zice:
— Jupîne cătană, ian hai pînă la domnul împărat la rapold.
Bietul cătană se duce supărat la împăratul. Acesta-i zice:
— Dar ce te-ai lăudat cătră blăstămatul acela de țigan, că pe doamna cozii încă o vei aduce. (Și părul acela tocmai de la Ileana Cosînzeana era, după care împăratul din ce-a fost prunc de șapte ani a tot umblat și n-a putut-o nicăiri găsi și-acum cugetă că și-a aflat norocul, văzînd coada cea frumoasă și de aur.)
Împăratul zise cătră cătană:
— Dragul meu, ești silit să mergi pînă unde vei afla-o, că de nu ț-a sta capul unde-ți stau picioarele și picioarele unde-ți stă capul!
Sărmanul cătană nu mai știa ce să zică și-ncătrău să se mai ducă? Iese deci afară la cal și plîngea și se văieta, de gemea lumea în jur de el și pămîntul sub picioare-i, dar și el deasupra pămîntului.
Văzîndu-l Dalbul Dochilor supărat îi zise:
— Nu plînge! Nu te văieta! Ia-te și te du îndărăpt la împăratul și cere de la el o căruță cu două roate și merinde de drum!
Și merse și le dădu împăratul, apoi prinse pe Dalbul Dochilor la căruță și merse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă este, mîndră și frumoasă s-ascultați și dumneavoastră, că cine-a asculta, bine-a învăța, cine-a dormi, bine s-a hodini.
După o cale lungă ajung în țara Ilenii Cosînzenii și se așeză la fîntîna de lîngă cetate, fîntînă la care veneau și slujnicele Ilenii după apă.
Calul galbin de sub soare se face o boltă cu negoț de tot felul, nu cum sînt în vremile noastre, ci tot cu aur și argint era suflat. Și Dalbul Dochilor se face neguțător, iar cătana om de casă.
Deschizînd ei bolta cea frumoasă, iată că vine o slujnică după apă pe seama-mpărătesei! Și cum vede negoțul, îndată și cade pe genunchi așa de mîndru se lumina de el! Deci ea fuge la-mpărăteasa și-i spune, – iar aceasta zise:
— Na o pungă cu bani și te du de-mi cumpără o păreche de papuci.
Și fugi fata-ndată și intrînd în boltă tot aleg, numai cît ea nu găsea, care să se potrivească, deoarece negoțul de-așa era, ca să nu potrivească un fel cu celălalt.
Fuge deci la împărăteasa, mînioasă care nu era alta, făr’ însăși Ileana Cosînzeana și-i spune ce-i și cum.
Vine-mpărăteasa mînioasă și intră-n boltă ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește, dar nu le poate potrivi nici ea. Ce fac ceia, ce nu fac destul că deodată bolta se-nchide rămînînd numai cît o ladă, iar în ea Ileana însăși. O pun ei în căruță și hai!
Dar Ileana grăia:
— Pe-a cui seamă mă duci?
— Pe seama împăratului Negru, zise cătana.
— În zadar, că nu voi fi a lui, făr’a cui mă duce!
Se vede că Ileana Cosînzeana era năzdravană și știa toate celea.
Sosind la împăratul iată că era-n mijlocul oborului, înaintea curții, un stîlp mare și înalt.
Cum a ieșit Ileana din închisoare, iată-mi-o drept în vîrful stîlpului zburată!
Cînd a văzut-o împăratul în vestmintele ei strălucitoare ca și fața aurului îi zise:
— Scoboară-te jos, că ești a mea acum!
— Fi-voi a cui m-a adus, iar ție numai atunci ți-oi fi nevastă, dacă tu vei aduce cele șapte iepe ale mele și mulgîndu-le, te vei scălda în laptele lor!
— Cine mi te-a adus pe tine, le-a aduce și pe acelea...
— Aceluia voi și fi! zice Ileana Cosînzeana.
Împăratul îndată chemă cătana și-i spune că uite:
— Ai s-aduci iepele cele șapte ale Ilenii, că de unde nu, atîta-i de capul tău!
Plînse-mi cătana de sta să-i crepe și inima din ea. Dalbul Dochilor cum o vede, îndată-i grăiește:
— Nu te supăra, că bun este Dumnezeu și ajuta-ne-va. Cere numai de la împăratul: nouă piei de bivol, nouă de cal, un car de fuioare și o majă de rășină. Și cum le ceru, le și căpătară și puse pe Dalbul Dochilor o piele de bivol și-o pătură de rășină, apoi un rînd de fuioare. După aceea din nou o piele, pe ea rășină și fuioare și tot așa pînă le încărcară toate pe cal, de cugetai că-i un munte!
Fiind toate gata, se porniră și merseră pînă lîngă Marea Roșie, că iepele cele șapte ale Ilenei Cosînzenii erau în ostrovul mării și erau albe ca lebeda. Ei stătură pe țărmurii mării și săpară o groapă-n pămînt. Cătana intră-n groapă, iar Dalbul Dochilor rămînînd afară pe țărmuri rînchează o dată, de pămîntul se cutremură. Auzind iepele, ies de sub apă, se uită-n laturi, dar nu văd nimic. Dalbul Dochilor era îmbrăcat în cojoacele lui, de nu mai puteai ști, că ce poate să fie!
După ce iepele se cufundă din nou sub valuri, iar rînchează Dalbul Dochilor una cu mult mai tare, de se clătina și ceriul și pămîntul.
Atunci ies cele șapte iepe dimpreună cu hărmăsarul, se uită în toate părțile, nu pot însă crede că Dalbul Dochilor să fie ființă vie și din nou se cufundă sub valuri.
A treia oară rînchează Dalbul Dochilor, ș-acum din toate puterile, așa că nu numai ceriul și pămîntul, dar și marea s-a turburat pînă-n adîncurile ei.
Iese hărmăsarul cu cele șapte iepe afară la țărmure. Cum vede pe Dalbul Dochilor, se iau la bătaie cu hărmăsarul, dar pe cînd acesta mușca numai cîlți, rășină și piele de bivol, Dalbul Dochilor rupea la carne vie.
Hărmăsarul răzbit intră la tocmeală.
— Vreau, zise Dalbul Dochilor să vii cu noi, tu și iepele tale pînă la împăratul Negru, că pe stăpîna voastră am dus-o și e mare lipsă de voi!
— Că nu mi-ai putut spune mai curînd! Noi cu drag mergeam.
Atunci iese cătana din groapă și-ncălecînd pe Dalbul Dochilor se arăduiră înainte, iar hărmăsarul cu cele șapte iepe după ei, de nu mai scăpărau.
Dacă sosiră la împăratul, le închise în obor.
— Noa, vină jos, că iepele-s aci! zice el cătră Ileana Cosînzeana.
— Voi veni, dacă le veți mulge și veți fierbe laptele la foc, iar cînd o clocoti mai tare, te vei scălda-n el.
— Cine le-a adus, acela le va și mulge!
— A lui nevastă voi fi! răspunse Ileana.
Împăratul poruncește cătanei să le mulgă, dar nu era cu puntință, că iepele erau sălbatice foc!
Și spunînd cătră scumpul lui cal ce poruncă i-a dat împăratul, îndată se plecă el cu nasul la pămînt și suflînd înghețară iepele, care unde a stat. Și cătana mulse cinci vedre de lapte și-a spus împăratului că le-a muls. Iar acesta strigă pe Ileana să vină jos, că iepele-s mulse. Aceasta însă-i zise:
— Atunci voi veni, cînd mi-i aduce feredeu de la Dumnezeu și de la Sfîntul Soare ștergătoare. Apoi să te scalzi în laptele ce clocotește și să te ștergi cu acea ștergătoare!
— Cine te-a adus pe tine, acela le va aduce și pe-acelea! răspunde împăratul.
— A lui nevastă voi fi! zice Ileana, împăratul chemă pe cătană și-i zice:
— Un mare lucru mai ai să împlinești! Trebuie să te sui la Dumnezeu după feredeu și la Sfîntul Soare după ștergătoare. Altcum să știi, c-atîta-i de capul tău!
Iese cătana amărîtă afară și plînge, Doamne, de nu altcum, făr chemeșa de pe el încă tremura. În așa stare s-a dus la iubitul lui cal. Acesta, Dalbul Dochilor, îi zice cu durere:
— Dragul meu și domnul meu! Nu te pot sfătui, că ce e de făcut! întreabă pe Calul galbin de sub soare, acela ți-a spune că ce e de făcut.
— Nu te supăra, zice Calul galbin de sub soare, știu ce te roade la inimă, deci urcă-te în spatele meu. Și-așa făcu.
Numai ce s-aiaptă Calul galbin și se-nalță pînă la Dumnezeu după feredeu și la Sfîntul Soare după ștergătoare!
Și bine nimeriră, că nu era acasă spre a le putea cere, ci ei le furară și se lăsară cu ele în jos pînă la împăratul Negru. Cum le vede împăratul și porunci să facă un foc zdravăn și făcînd așa, puseră căldarea cu laptele pe foc și-o lăsă ca să fiarbă așa de cumplit, de săreau stropii tot cît curtea.
— Noa, acum vină jos, că-s gata toate! zice împăratul cătră Ileana:
— Veni-voi, după ce te vei arunca-n feredeu, cînd a clocoti laptele mai cumplit și după scaldă te vei șterge cu ștergătoarea aceea!
— Cine te-a adus pe tine, acela s-a scălda întîi, răspunse împăratul.
— A lui nevastă voi și fi eu! zise Ileana.
Împăratul chemă pe cătană și-l pune ca el să se scalde mai înainte.
— Acum îi acum! sărmană cătană.
— Lasă-mă, înălțate împărate, ca să-mi aduc și drag călușelul meu, să-mi vadă perirea cu ochii!
Și împăratul se-nvoiește.
Cînd Dalbul Dochilor sta legat aproape de căldare, biata cătană se tot uita, acum la scalda ce da unde, acum la Dalbul Dochilor și uitîndu-se mereu s-a dezbrăcat. Apoi sărută pe Dalbul Dochilor de trei ori pe frunte luîndu-și rămas bun. Dar calul era năzdrăvan, și cum vede mîhnirea stăpînului său s-apropie de căldare și trage vreo trei răsuflări cu atîta putere, de laptele a rămas cum poate fi el mai bun pentru scaldă.
Văzînd cătana aceasta se aruncă-n scaldă și în urmă tot sănătos ieși.
Acum veni rîndul împăratului. Și iată că făcură foc și cînd prinse laptele a fierbe, zise împăratul:
— Aduce-mi-voi și eu calul meu, ca să-mi vază perirea! Dar calul legat acolea în apropierea căldării, se da tot înapoi fiindcă-l dogorea căldura focului și stropii laptelui încă îl nelinișteau tot într-una.
Cum a sărit împăratul în căldarea ce clocotea grozav pe clipită și-a dat sufletul și dat este pînă în ziua de azi.
Acum Ileana Cosînzeana se vede n-a fi știut că și cătana tot fată fecioară este ca și ea, ori că știa și ce mai are să urmeze!
Într-aceea află Dumnezeu că i-a șters cineva feredeul. Merse la Sfîntul Soare să se plîngătuiască puțin. Cînd la adecă Sfîntul Soare încă era păgubit! I-a furat cineva ștergătoarea.
— Să-l blastemi, Doamne, pe făcătorul de rele! zice Sfîntul Soare ș-anume așa, că de-a fi fată să se facă fecior și de-a fi fecior fată să se facă!
— Amin! Așa să fie! răspunse Dumnezeu. În clipita aceea se făcură după cuvîntul lui Dumnezeu din fată fecior, dară așa un drăguț de fecior de mai frumos nici că se poate.
După aceea făcură nuntă, cum singuri împărații de pe vremile acelea știau și puteau să facă. Erau ei lăutari cu fel de fel de fluiere și cimpoaie, de nu se poate spune.
Chemații au fost aleși tot din crai și împărați. Eu încă mă aflam pe-acolo, tăiam lemne cu sapa și căram apă cu ciurul. Ieșea zama pe vîrful curții și carnea pe ferești. Cînii umblau cu colaci în coadă și lătrau că mor de foame. Eu neavînd vreme să mănînc, luai un hîrbuț cu ceva de mîncare și o lingură de lemn, apoi mă arăduiesc cătră satul meu. Pe drum mă văzură o țarcă, ce mă tot cîrîia și mă lovea cu aripele.
Știa că vin de la nuntă și simțise că am și ceva carne în hîrb. Cînd eu o hîșeiam, ea mă batjocurea făcînd tot mereu: Și-r-cu! Și-r-cu! Eu fiind supărat și de foame îmbătat, arunc lingura după ea ș-aceasta se-mplîntă deasupra cozii! De nu mă credeți, vă uitați la ele, că de-atunci au coada ca o lingură.
După ospățul acela, ce-a ținut trei zile și trei nopți, tînăra păreche se arăduiră și veniră la tatăl fetei, care mai înainte era fată iar amu fecior. Bătrînul împărat era atît de încărcat de ani, încît numai atunci mai vedea așa ca prin sită, cînd îi ridicau genele cu cleștele.
Și povesti feciorul toate cîte a pățit și cum s-a făcut din fată fecior, ceea ce bătrînului i-a căzut atît de bine la inimă, de peste cîteva zile a și murit de bucurie tocmai. După el au urmat tinerii în stăpînire și de n-au murit, trăiesc și azi.
Eu mă suii pe-un cui și pînă în alt rînd nu v-o mai spui, mă suii pe-o custură ruginoasă și poate că povestea fu cam mincinoasă.
Poveste de pe lîngă Selagiu, scrisă întocmai după cum a ieșit din gura povestitorului
Din fata, fecior
Aceasta pagina a fost accesata de 659 ori.