Autori > Reteganul Pop
Crislascan viteaz, voinic de baba saraca
A fost odată ce a fost, a fost o babă săracă, dar tare săracă, de nici casă nu avea ca oamenii, numai hulubă în pămînt ca țiganii. Și avea biata babă trei feciori, hărnicuți și frumușei, nu-i vorbă, dar calici, lipiți pămîntului. Și nu erau însurați nici unul din ei. Dacă zicea biata babă:
— Mă feciori, dar vedeți de vă însurați barem unul din voi, că uite eu-s bătrînă, nu vă mai pot spăla și cîrpi cum se cade, atunci ei răspundeau:
— Da cu ce amarul ne vom ținea muierile și copiii de ne-a da Dumnezeu, cînd n-avem nici noi nimic, decît lucrul mînilor noastre?! Odată zice însă cel mai mic, pe care-l chema Crislăscan:
— Mamă eu mă însor; du-te la împăratul și pețește-i fata pe seama mea.
— Vai, dragul mamei, zice baba, d-apoi pînă la a împăratului nu mai sînt fete? Gîndește-te tu la una din oameni de seama noastră, că, de nu alta, împăratul m-a pune la robie pe viață, de voi cuteza să merg înaintea feței lui cu așa vorbe.
— Du-te numai, mamă, și-i spune, să-mi deie fata, apoi ce va fi, aceea va fi.
N-a avut încătrău biata babă, s-a dus la curtea împăratului și a intrat înlăuntru, că p-atunci nu mai știa lumea de atîte ceremonii, nici la împărați, nu mai ciocănea nime în ușă, ca acum, cînd nici la un potlogariu nu poți intra pînă nu i te comănăci de o sută de ori. După ce intră baba înlăuntru, dădu binețe cum știu mai frumos:
— Să deie Dumnezeu bine și sănătate la înălțatul împărat! Iar împăratul îi răspunse blînd:
— Să trăiești, babă: dar ce vînturi te poartă pe la noi?
— D-apoi, fie fața Măriei-sale cinstită, am un melenaș și m-a trimes să-mi dai fata după el.
Împăratul zîmbi a rîde, dar nu se supără pe babă, ci gîndind că nu-i cu toată firea, îi zise, să-și trimită feciorul.
Dacă a auzit baba vorbe așa bune de la împăratul, prinse o leacă de curaj; deci mulțămi înălțatului împărat de vorbele cele bune, apoi își luă sănătate bună:
— Mai rămîi cu Dumnezeu, înălțate împărate! și se grăbi cătră casă să spună lui Crislăscan ce a isprăvit. Acela cum o văzu, îi ieși înainte și o întrebă cum a îmbiat? Ea-i spuse pe rînd, cum a mers, cu cine s-a întîlnit pe cale, ce au povestit, cum a dat binețe la împăratul, el cum i-a mulțămit, ce au vorbit amîndoi și, ce veste aduce, că adică împăratul l-a poftit pe el la curte.
A doua zi dis-de-dimineață se pune Crislăscan la drum și colo cătră amiazi fu la curtea împăratului. După ce intră înlăuntru, dădu și el binețe, dar binețe ca pețitorii, ca să știe împăratul cu cine are de a vorbi. Deci zise:
— Aflăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră! Cum auzi împăratul vorba, îndată văzu, că baba cea de ieri n-a glumit, deci îi mulțămi și împăratul, apoi îi zise:
— Tu voinice, vrei să-mi fii ginere?
— Eu, Măria ta.
— Atunci, dragul meu, bagă de seamă, fata mea nouăzeci și nouă de pețitori a avut și la toți le-am pus capul în par; tu ești al sutălea, și de nu-mi vei aduce luceferii, luna și soarele, care mi le furară zmeii, și al tău cap va ajunge în par; dar de mi le vei aduce, a ta va fi fata mea și împărăția jumătate, iar după moartea mea toată.
— Vom cerca, înălțate împărate, zise feciorul, dar să fii bun să-mi cauți mai întîi și să-mi dai calul și armele dumnitale din holteie și mai doi cai și două rînduri de arme pentru doi frați ai mei.
— O voinice, zise împăratul, că acum pricepu, că are lucru cu un viteaz, "armele mi le-a mîncat rugina", iar din cal numai oasele doară mai trăiesc într-un corn de grajd undeva.
— Apoi fără aceste lucruri nu plec, că în zadar mi-a fi umbletul, că știi zicala cîntecului:
Că voinicul nearmat
E ca știuca pe uscat,
Și voinicul fără cal
E ca peștele pe mal.
Dacă văzu împăratul și văzu cu cine are de lucru, îi căută calul și armele lui cele din holteie și-i mai dădu doi cai și două rînduri de arme pentru frații lui, ș-apoi bani de cheltuială, adică cum zice cîntecul:
Îi da bani de cheltuială
Și haine de premeneală,
Apoi cai de călărie
Și arme de vitejie.
Și așa Crislăscan merse ață acasă, de unde plecară toți trei în lume la vitejii. Și s-au dus ei multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, pînă au ajuns la hotarul dintre țara lor și țara zmeilor. Acolo era o prăpastie mare, iară peste prăpastie un pod mare tot de stani și bolovani. Cînd fu acolo, zise către frați:
— Voi vă trageți de o parte în pădure și lăsați caii să pască prin poieni și pe drumuri, că eu am o țîr de lucru sub podul ăsta, că zmeii cînd trec cătră casă trebuie să vie p-aci, să văd ce voi putea face; dar voi avea lipsă de voi, voi să nu dormiți, să-mi puteți sări într-ajutor. Așa frații lui intrară în pădure cu tustrei caii, iar el rămase numai singur sub pod cu paloșul în mînă. Colo cătră miezul nopții auzi de sub pod glas în capătul podului:
— Hi, cal de strige, lupii carnea ți-o mănînce, știu că nu-i Crislăscan p-aici, că numai de el mă tem.
— Ba-s chiar eu, zice voinicul, ieșind de sub pod, am venit să ne tragem o leacă de răfuială, de ce ne-ai lăsat în întuneric și ne-ai luat luceferele; ori mi le dă cu treabă bună, ori le voi lua în luptă dreaptă.
— Nici ți le voi da cu treabă bună, nici nu mi-i frică că mi le vei lua în luptă dreaptă, că mai am doi frați, care îndată vor fi aci și-mi vor ajuta, zice zmeul.
— Bine, bine, zice voinicul, cobori numai jos, să văd ce poți tu singur deocamdată, că nici eu nu-mi aștept frații.
Și se încăierară ca doi zăvozi, dar ce făcu voinicul, ce nu făcu cu zmeul, huzdup! de pămînt, de-i crăpă rînza și pieri pe vecie. Apoi căută voinicul în desagi pe calul zmeului, acolo luceferele tustrele, într-o desagă cel de seară, într-una cel de dimineață, iar cel de mez de noapte era legat de oblînc ca un bostan. "De unul m-am mîntuit," gîndi voinicul băgîndu-se sub pod și scăpărîndu-și o leacă de foc să-și aprindă pipa. Dar nu avu vreme să tragă două-trei colburi, cînd iar auzi glas la capătul podului:
— Tu, cal de strige, lupii carnea ți-o mănînce, că știu că nu-i p-aici Crislăscan Viteazul, că numai de el mă tem, dar nici de el tare. Acesta era zmeul, care furase luna.
— Ba-s chiar eu, jupîne zmeule! zice voinicul ieșind de sub pod, dar nu mai da la laude, fără hai de-mi dă seamă, cum de ai cutezat să ne furi tu luna?
— Cutezat-am, zice zmeul, cum voi cuteza să-ți iau și inima din tine îndată.
Și se coborî zmeul, și se puseră la luptă dreaptă, luptă voinicească, și se trîntiră și se pumniră, de gîndeai că doi munți își dau în capete: bubuia pămîntul cale de o poștă în giurul lor, dar ba să se poată învinge. Atunci trînti feciorul pe zmeu pînă în grumazi și-i tăie capul. Apoi căută ce are în desagii de pe cal? Adică acolo era îndesată luna de nici nu grămujda. "Mulțam Doamne, zise feciorul, numai de mi-ar umbla tot așa de bine și cu zmeul cel mai mare, care trebuie să sosească îndată cu soarele; dar nu știu cum va fi, că-s cam obosit, cum m-am vînzolit cu ăști doi". Și nu trecu mult, după ce se băgă sub pod, și numai auzi iar un glas la capătul podului:
— Tu, cal de strige, lupii carnea ți-o mănînce, că știu că nu-i p-aci Crislăscan, că numai de el mi-i groază, dar nici de el nu tare! Acesta era zmeul cel mai mare care aducea soarele. Cum îl auzi voinicul de sub pod, îi zise:
— Mai încet, jupîne, că și eu-s p-aci.
— Și ce cauți tu p-aci? întrebă zmeul.
— Dar tu de ce ni-ai furat soarele și ne-ai lăsat în întuneric? întreabă feciorul.
— Adică tu vii să mă iei la întrebări?
— Cam așa, hai să ne răfuim!
Și se prinseră la luptă dreaptă, și se luptară pînă curgeau sudorile vale pe ei, și nu era chip să se învingă unul pe altul.
Atunci zmeul zise:
— Știi ce, voinice? Hai fă-te tu o pară roșie și eu alta albastră, să ne mai luptăm și în văzduh, că văz că aci jos nu-i chip să ne dovedim.
Și se făcu feciorul pară roșie, iar zmeul pară albastră și începură a se lupta în văzduh. Cînd era lupta mai crîncenă, zbură un corb pe deasupra lor, și zise zmeul către corb:
— Corbuleț mîndru, slobozi-te în pîrîu și-ți moaie aripile și dă numai odată cu ele în para asta roșie, că-ți dau o grămadă de carne de cal și alta de carne de voinic. Dar voinicul zise:
— Corbuleț mîndru, du-te iute colea în poiană la frații mei și le spune să-și umple pălăriile de apă și să vină-ncoace și să toarne din ele pe para asta albastră, că-ți voi da șapte grămezi de carne de zmeu și șapte de carne de cal. Și a ascultat corbul de fecior, și s-a dus la frații lui și le-a spus să vină cu pălăriile pline de apă la capătul podului și să arunce apă pe para cea albastră. Și frații așa făcură, și cînd îi văzu fratele lor venind cu pălăriile pline de apă, să slobozi în jos bătîndu-se cu zmeul, iar cînd fură lîngă pămînt odată aruncară frații apa din pălării pe flacăra cea albastră. Atunci zmeul se făcu mii de bucățele, iar ei scoaseră din desagii lui soarele, ce sta ghemuit de nici nu grămujda. Acum toate le avea cîștigate, dar îl lovi dor să vadă el, cum e țara zmeilor, pîn-a nu merge acasă. Deci își lăsă frații acolea, să făcu un mîț mîndru și hai peste pod în țara zmeilor. Și merse, și merse, pînă dădu de niște curți mari, acelea erau curțile zmeilor. Și zmeoaicele plîngeau și se dăoleau:
— Vai de noi și de noi, că hoțul de Crislăscan ni-a omorît bărbații! Iar o babă bătrînă, mama zmeilor, își despletea părul cel cărunt și tot și-l smulgea de supărare și amenința cu pumnii și crișca în dinți de necaz. Mîțul vedea tot ce fac ele. Odată numai auzi pe una zicînd:
— Dar nici el n-a scăpa din mînile mele, că mă duc în drumul lui și mă fac un păr cu pere frumoase și cum va gusta din ele, să-i crepe inima și să moară. Alta zise:
— Ba eu mă fac în calea lui o fîntînă cu apă limpede, și cum va bea de mine, să-și plesnească. Alta zise:
— Ba eu mă fac trei brîne de aur, și mă arunc în calea lor, și cum m-or pune pe trup, tot îi ard de vii. Iar baba cea bătrînă zise:
— De scapă de voi, de mine n-a scăpa!
Auzind mîțul acestea, dete fuga pînă la pod, unde-l așteptau frații, și le zise:
— Haideți, fraților, să ne gătim de cale.
Și se puseră la drum, toți trei călări, iar la Crislăscan în dăsagi era soarele, luna și luceferii, și mergeau de rupeau locul. Dar era o zi caldă, caii erau înspumați de sudori, iar ei mai mureau de sete și nu nimereau în cale nici un izvor, nici o fîntînă, nici un pîrîu, ba nici vreun copaciu unde să se răcorească, nu era. Cum mergeau ei așa înfierbîntați și însetați, iată lîngă drum un păr mare încărcat cu pere frumoase. Cei doi frați dau să năvălească la pere, dar Crislăscan îi opri:
— Stați să gust eu mai întîi din ele. Și cum era călare, dă cu paloșul odată în păr și iese din el șiroi de sînge.
— Ei vedeți, ce ați fi mîncat voi, de nu eram eu aci?
Apoi au mai mers ei cît au mai mers și au dat de o fîntînă nu mai limpede ca jioara, de gîndeai că și flămînd să bei din ea. Cum o văd, frații cei doi dau năvală la ea, dar Crislăscan îi oprește.
— Mă, lăsați să beau eu întîi! Și-l lăsară frații, iar el își scoase paloșul și tăie apa cruciș și curmeziș, și se făcu un hoit plin de sînge închegat.
— Ei, vedeți ce ați fi băut, de nu eram eu aci?
După aceea nu mult au mai avut de mers și au dat de un pîrîu cu apă bună, de unde băură și ei și caii, și se luară mai departe. Dar nu mult merg și dau în mijlocul drumului peste 3 brîne de mătase, toate cu fluturi de aur. Cum le văd, frații de loc vor să sară să le ridice. Dar Crislăscan mi-i oprește și dă odată cu paloșul peste ele și de loc înnoată și ele în sînge.
— Ei, vedeți, zice apoi către frați, ce ați fi încins pe lîngă voi, de nu eram eu?
Și tot mergeau feciorii noștri, ca din poveste, dar nu se mai vedea nici sat, nici oraș, nici nimic, numai neagră pustietate; iar dindărăt îi ardea ceva ca o pară îndepărtată. Și se uită Crislăscan îndărăt, adică era hăranca de babă, mama zmeilor; venea după ei c-o falcă în cer, cu alta-n pămînt, cu una bruș, măturînd, cu alta stele culegînd. Cînd era mai să-i ajungă dă Dumnezeu că ajung la curțile lui Petre Făt-Frumos.
Petrea era acasă pe un vîrf de jireadă de paie, și se uită cum vin voinicii cătră el și baba după ei. Cum îi văzu că se apropie, sări de acolo și le descuie porțile și-i slobozi înlăuntru. Într-o clipă a fost și hăranca de babă acolo:
— Slobozi-mă, Petre, să văd cine m-a făcut fără copii și fără nurori? Dar Petrea nu o slobozi. Atunci zise Crislăscan:
— Fă-i pe voie, deschide-i o leacă portița, dar numai cît să-și bage capul o să mă vadă. Și-i deschise Petrea o leacă portița și-și vîrî ea capul înlăuntru, dar cînd vru să intre toată în curte, Petrea o strînse cu portița așa de tare, de îndată se făcu iapă cu 12 picioare; apoi scoase repede paloșul și-i ciuntă capul.
— Na, frate Crislăscane, zice Petrea, acum puteți merge în pace că zmei și zmeoaice nu vă vor mai ținea calea, decît că drăguțul zmeoaicei cei bătrîne nu zic că nu s-ar cerca să te necăjească, fără el nu se leagă de nime, dacă omul nu-și face de lucru cu el. Poate că îl veți tîlni undeva culcat în mijlocul drumului în pielea goală; ocoliți-l și tăceți, dar iată vă spun: tăceți și-l ocoliți, că dacă i dă omul pace, nu-i arțăgos, dar de nu-i dă pace, cu greu poți scăpa de el, că el e Pricina.
După aceea plecară de la Petrea, de bună seamă că mai întîi mulțămiră frumos pentru ajutorință, apoi calea și valea! Și se tot duc ei, se tot duc, pînă mai intra în țara lor. Adică numai văd de departe un ometeu cît un urs întins de-a lungul la soare în mijlocul drumului, ca un șarpe, și cu pielea goală. Caii-și fac spaimă și prind a forăi cînd îl văd.
— Mă ticălosule, zise Crislăscan, feri-ne din drum, că ni se sparie caii.
— Dar Pricina zice a lene: Ba eu. Atunci se înfuriază Crislăscan și se coboară repede de pe cal cu paloșul scos, gîndind că Pricina va cerca să se apere în luptă dreaptă ca voinicii, ori va tuli-o la fugă ca fricoșii. Dar Pricina făcu atît de bine că se ridică odată oblu-n picioare, și cînd fu în picioare, atunci fu și pe cal, și o trecu cu calul în sus în slava cerului pînă în văzduh. Acum putea fluiera a pagubă Crislăscan după cal și după desagii cu scumpeturile, pentru care muncise atîta, că în desagi pe calul lui erau luceferii, luna și soarele. Acum îi picară în minte vorbele lui Petrea Făt-Frumos că cu Pricina să nu-și facă de lucru, dar era prea tîrziu. Deci zice către frați:
— Frații mei, voi mergeți acasă și aveți grije de mama, că eu nu pot merge, după ce în loc să duc, după cum m-am legat, soarele, luna și luceferii, am mai prăpădit și calul cel scump al împăratului, acela-mi pune capu-n păr, de mă întorc fără ispravă; bun e Dumnezeu, poate să ne vedem acuși. Aci se despărțiră frații; cei doi merseră către casă – că nu mai era mult pînă-n țara lor, – iar Crislăscan se duse pe altă cale, pe unde încă nu umblase, pe un șes lat și mare. Și cum mergea el așa, dă de un om arînd cu plugul cu 12 boi, și brezdele toate mîncîndu-le, și tot striga: vai foame-mi-e! Hm! zice Crislăscan, esta va fi Flămînzilă, de care auzisem mai an hăt în șezătore, oare să mă prind cu el frate de cruce?
— Bună ziua, vere!
— Să fii sănătos, vere: dar de unde și pînă unde?
— Vin din lume și merg în lume, dar nu mă pot destul mira, cum încape în tine brazda întreagă întreguță, și tot strigi, că ți-ar fi foame!
— Nu te mira tu de mine, că eu-s Flămînzilă, și așa-i firea mea; dar te miră de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, că omoară zmei și zmeoaice, iar în urmă se lasă batjocorit de urgia lumii, de Pricină!
— Dacă eu-s Crislăscan!
— Tu? Atunci hai să ne prindem frați de cruce, doară mă vei sătura și pre mine odată, să știu c-am fost și eu odată sătul în viața mea!
— Hai! zise Crislăscan; și jurară pe vîrfurile paloșelor și apoi plecară împreună.
Cum tot merg ei așa povestind pe cel drum, mai fumegînd din cele pipe, iată dau de o apă mare, care mîna o moară cu 12 petri, din jos de moară sta un om cu gura căscată, și cîtă apă cădea de pe jilipuri, toată o bea, și tot striga:
— Vai că mor de sete!
Ești doi se abătură pe la el.
— Dar ce zici, tălălău, că mori de sete, cînd tu tot mereu bei? întreabă Crislăscan.
— Nu te mira de mine, că așa-i firea mea, că eu-s Setilă, dar te miră de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, că omoară zmei și zmeoaice, iar în urmă se lasă batjocorit de năpasta lumii, de Pricină.
— Dacă eu-s acela!
— Tu? Apoi hai să ne prindem frați de cruce, barem mă vei sătura măcar odată de băutură, să nu mor setos.
— Hai! zise Crislăscan, și se prinseră frați de cruce, și jurară pe vîrfurile paloșelor; apoi plecară mai departe.
Acum erau trei inși. S-au tot dus ei povestind pînă au dat de o pădure. În mijlocul pădurii era un foc ca de 99 cară de lemne și lîngă foc era un om cu cojocul pe mîneci și încins cu cunună de copaci peste mijloc. Asta era vara în postul Sîn-Petrului și el totuși striga:
— Vai, că mor de frig.
— Cum poți tu striga că mori de frig, pe năbuhala asta, îmbrăcat cu cojocul pe mîneci și lîng-un foc așa pogan? întreabă Crislăscan.
— Nu te mira de mine, că eu-s Zgriburilă, și așa-i firea mea; dar miră-te tu de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, care a omorît zmei și zmeoaice, iar în urmă s-a lăsat de l-a păcălit urgisitul de Pricină!
— Dacă eu-s Crislăscan!
— Tu? Apoi hai să ne prindem frați de cruce!
— Hai, dară! Și se jurară pe crucea paloșului și plecară mai departe. Acum erau patru inși. Și s-au dus ei tuspatru cît s-au dus, iar dacă au ieșit din pădure la largul, au dat de un om mare numai cu un ochi în frunte și c-o pușcă de umăr. Mult se miră Crislăscan de acest om uriaș și nu se putu stăpîni să nu-i zică:
— Ce bați tu cîmpii cu rugina aceea în spate, nu te poți ogoia locului?
— Nu te mira de mine, zise uriașul, eu sînt Țintilă, și așa-i firea mea; dar te miră de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, că el a omorît zmei și zmeoaice, iar în urma urmelor l-a păcălit o tîndală de Pricină. De el te miră tu.
— Dacă eu-s Crislăscan!
— Tu? Apoi hai să ne prindem frați de cruce, doară mă voi duce undeva să mă satur de vînat, că mor de dorul vînatului, și aici în țara mea nu mai am după ce țelui.
— Hai, dacă voiești, și apoi vom fi cinci ortaci, și jurară credință și frăție, apoi se luară la drum mai departe toți cinci: Crislăscan, Flămînzilă, Setilă, Zgriburilă și Țintilă.
Acum se apropiau de țara Capcînilor, unde oamenii sînt cu cap ca cînii, altcum sînt oamenii ca și noi. Ei și mănîncă bucuros carne de oameni de ceștialalți – "Aci nu-i de a intra", zice Țintilă, că capcînii numai eu văd ce fac.
— Ba să chiar intrăm în țara lor, zise Crislăscan, și vom merge tocma la împăratul lor, să vă țin eu țîră și bine, ca să nu ziceți, că ați umblat în zadar cu mine prin lume.
Așa au și făcut. S-au dus chiar la împăratul capcînilor, și Crislăscan au început vorba cam așa, ca oamenii cei cuminte.
— Înălțate împărate, noi tuscinci sîntem feciorii împăratului Verde și am venit la Măria-ta, că am auzit că ai fată de măritat, să mi-o dai mie nevastă.
— Să trăiți, dragii mei, zise împăratul capcînilor, să trăiți! De oameni de omenie nu ne ferim nici noi, dar datină este în țara mea, ca pețitorii să steie o zi și o noapte, în care vreme să se mai gîndească și fata și eu, iar ei să se ospăteze boierește, apoi a doua zi capătă răspunsul. Trebuie însă să mai știți un lucru: aveți de a mînca și de a bea tot ce vă voi pune înainte și la noapte aveți a durmi unde vă voi culca eu; iar dacă nu, vă rămîn oasele aici la noi. Priceput-ați?
— Priceput, înălțate împărate.
Și se puse împăratul și porunci de le tăie 99 de boi grași și coapseră 99 cuptoare de pită albă ca spuma, și după ce le puseră în mijlocul curții, le puse de a-ndemînă 99 de buți cu vin roșu, apoi le zise:
— Pînă în seară să fie gata.
Și se puseră feciorii mei la mîncat și la băut, și cînd fu colo către ojină. Flămînzilă zbiera ca din gură de șarpe:
Vai de mine flămîndu-îs
Că n-am mîncat de cînd îs;
iar Setilă se bocea, că nu mai putea de sete.
Auzind împăratul capcînilor chiar cu ale lui urechi vaietele celora, că mor de foame și de sete, după ce el îi ospătase cu 99 boi grași fripți, cu 99 cuptoare de pîne și cu 99 buți de vin și după ce ei numai 5 inși îndopase atîta potop de mîncare și băutură, se înfrică. Porunci deci slugilor, ca să ardă cuptorul cum știu ei mai pogan. Și era cuptorul cel mare în care coc profunții cei ostășești, că puteau îmblăti în el patru inși în voia cea bună, de micuț ce era. Dar apoi l-au și încălzit cu 99 cară de lemne, iar colo deodată cu seara au scos slugile numai jarul din el; împăratul capcînilor pofti pe voinicii noștri la culcate. Țintilă văzuse ce văzuse, deci zise lui Zgriburilă:
— Mergi tu, frate, înainte. Și intră Zgriburilă înainte și numai odată răsuflă în lăuntru, și atît se domoli cuptorul de tare, cît prinse a dîrdîi în dinți Zgriburilă, iar ortacilor li se părea că dorm afară în postul Sîn Petrului. Împăratul capcînilor de abia aștepta să se facă ziuă, că ar fi mîncat bucuros o leacă de friptură de om. Trimise deci pînă în ziuă pe un slugă la cuptoriu să vadă nu i s-au ars cumva prea tare friptura? Iar sluga nu sosi bine la cuptor și-și veni repede îndărăt, tot gîfîind.
— Da ce-ți e? întrebă împăratul.
— Oh! înălțate împărate, aceia-s draci, nu-s oameni.
— Da cum așa? s-au prea ars doară?
— Dar de unde? Unul strigă că moare de foame, altul să văietă că-i e sete, altul dîrdăie în dinți de frig, iar altul suduie cît mă temeam c-a cădea cuptorul pe el, și tot zice că ce să mai țintească? iar unul mai de omenie bag-seama, îi tot mulcămește ca să aștepte pînă s-a face ziua bine c-apoi pe toți îi îndestulește.
Auzind împăratul capcînilor de una ca asta, prinse și el a zgriburi, dar nu de frig, ci de frică. Aceia vor să-mi pună capul, zise el! iar sluga, auzind de frica stăpînului, să făcu frate cu drumul, după ce spuse întîmplarea celorlalte slugi adică ortacilor lui. Cînd se sculară voinicii noștri, împăratul era numai singur în curte, că toți slujitorii îl părăsiră. Deci era hotărît, ca să deie străinilor ce vor cere, numai să-l lase în pace.
— Ei, ce poftiți de la mine, întrebă pe eștia văzîndu-i că se apropie de el.
— D-apoi, zise Crislăscan, deocamdată să ne arăți fata, că eu doar la pețit am venit.
Cam greu veni împăratului să le arate fata, că nici nu era acasă. Ea era Pricina, care fugise cu calul lui Crislăscan, și cu comorile lui, și ea punea la cale voinicii cei mai zdraveni să vină la curțile tatălui ei, iar acela îi frigea și-i mînca pe toți. Acum nu era acasă, era în fundul iadului; că bucuroasă n-ar fi dat față cu Crislăscan, despre care auzise că-i mare drac. Dar împăratul temîndu-se, că aceia te miri ce rău îi vor face, o cheamă numaidecît, că el nu știa nimic despre cele ce avuse ea, adică Pricina cu Crislăscan. Și pleacă ea să vină, dar cînd fu deasupra norilor și zări pe Crislăscan la ei în curte, dă să întoarcă în iad, de unde venea. Dar Țintilă o vede, încoardă și paff! Atunci cade jos moartă, iar Crislăscan se aruncă iute pe calul lui, cu care fugise Pricina și cu care căzuse acum pușcată de Țintilă. Apoi zise către ortaci:
— Nu de fată, ci de cal mi-a fost, că pe el-s desagii cei luați de la zmei, cu soarele, luna și luceferele. Acum ospătați-vă aci cu ce veți căpăta, iar peste 3 zile să fiți la mine la nuntă, să vă ospăț cum știu eu. Zicînd acestea, și-a luat rămas bun de la ortaci, și hi, murguț, către casă. Cum au intrat în țara lor, de loc au prins a se lumina, iar împăratul și fata lui, ca și tot poporul se bucură. După ce ajunse acasă, se cunună cu fata împăratului și făcură o nuntă numai ca ea. Acolo au fost și mama și frații mirelui; eu mă uitam pe fereastră la nuntași. Parcă acum văd pe Crislăscan cum iuia și cum zicea către mă-sa:
— Spusu-ți-am că-s vrednic să fiu ginere la împăratul? Mai multe n-am auzit, c-apoi m-au alungat de la fereastră, s-au temut bag-seama, ca să nu le fur mireasa.
— Mă feciori, dar vedeți de vă însurați barem unul din voi, că uite eu-s bătrînă, nu vă mai pot spăla și cîrpi cum se cade, atunci ei răspundeau:
— Da cu ce amarul ne vom ținea muierile și copiii de ne-a da Dumnezeu, cînd n-avem nici noi nimic, decît lucrul mînilor noastre?! Odată zice însă cel mai mic, pe care-l chema Crislăscan:
— Mamă eu mă însor; du-te la împăratul și pețește-i fata pe seama mea.
— Vai, dragul mamei, zice baba, d-apoi pînă la a împăratului nu mai sînt fete? Gîndește-te tu la una din oameni de seama noastră, că, de nu alta, împăratul m-a pune la robie pe viață, de voi cuteza să merg înaintea feței lui cu așa vorbe.
— Du-te numai, mamă, și-i spune, să-mi deie fata, apoi ce va fi, aceea va fi.
N-a avut încătrău biata babă, s-a dus la curtea împăratului și a intrat înlăuntru, că p-atunci nu mai știa lumea de atîte ceremonii, nici la împărați, nu mai ciocănea nime în ușă, ca acum, cînd nici la un potlogariu nu poți intra pînă nu i te comănăci de o sută de ori. După ce intră baba înlăuntru, dădu binețe cum știu mai frumos:
— Să deie Dumnezeu bine și sănătate la înălțatul împărat! Iar împăratul îi răspunse blînd:
— Să trăiești, babă: dar ce vînturi te poartă pe la noi?
— D-apoi, fie fața Măriei-sale cinstită, am un melenaș și m-a trimes să-mi dai fata după el.
Împăratul zîmbi a rîde, dar nu se supără pe babă, ci gîndind că nu-i cu toată firea, îi zise, să-și trimită feciorul.
Dacă a auzit baba vorbe așa bune de la împăratul, prinse o leacă de curaj; deci mulțămi înălțatului împărat de vorbele cele bune, apoi își luă sănătate bună:
— Mai rămîi cu Dumnezeu, înălțate împărate! și se grăbi cătră casă să spună lui Crislăscan ce a isprăvit. Acela cum o văzu, îi ieși înainte și o întrebă cum a îmbiat? Ea-i spuse pe rînd, cum a mers, cu cine s-a întîlnit pe cale, ce au povestit, cum a dat binețe la împăratul, el cum i-a mulțămit, ce au vorbit amîndoi și, ce veste aduce, că adică împăratul l-a poftit pe el la curte.
A doua zi dis-de-dimineață se pune Crislăscan la drum și colo cătră amiazi fu la curtea împăratului. După ce intră înlăuntru, dădu și el binețe, dar binețe ca pețitorii, ca să știe împăratul cu cine are de a vorbi. Deci zise:
— Aflăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră! Cum auzi împăratul vorba, îndată văzu, că baba cea de ieri n-a glumit, deci îi mulțămi și împăratul, apoi îi zise:
— Tu voinice, vrei să-mi fii ginere?
— Eu, Măria ta.
— Atunci, dragul meu, bagă de seamă, fata mea nouăzeci și nouă de pețitori a avut și la toți le-am pus capul în par; tu ești al sutălea, și de nu-mi vei aduce luceferii, luna și soarele, care mi le furară zmeii, și al tău cap va ajunge în par; dar de mi le vei aduce, a ta va fi fata mea și împărăția jumătate, iar după moartea mea toată.
— Vom cerca, înălțate împărate, zise feciorul, dar să fii bun să-mi cauți mai întîi și să-mi dai calul și armele dumnitale din holteie și mai doi cai și două rînduri de arme pentru doi frați ai mei.
— O voinice, zise împăratul, că acum pricepu, că are lucru cu un viteaz, "armele mi le-a mîncat rugina", iar din cal numai oasele doară mai trăiesc într-un corn de grajd undeva.
— Apoi fără aceste lucruri nu plec, că în zadar mi-a fi umbletul, că știi zicala cîntecului:
Că voinicul nearmat
E ca știuca pe uscat,
Și voinicul fără cal
E ca peștele pe mal.
Dacă văzu împăratul și văzu cu cine are de lucru, îi căută calul și armele lui cele din holteie și-i mai dădu doi cai și două rînduri de arme pentru frații lui, ș-apoi bani de cheltuială, adică cum zice cîntecul:
Îi da bani de cheltuială
Și haine de premeneală,
Apoi cai de călărie
Și arme de vitejie.
Și așa Crislăscan merse ață acasă, de unde plecară toți trei în lume la vitejii. Și s-au dus ei multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, pînă au ajuns la hotarul dintre țara lor și țara zmeilor. Acolo era o prăpastie mare, iară peste prăpastie un pod mare tot de stani și bolovani. Cînd fu acolo, zise către frați:
— Voi vă trageți de o parte în pădure și lăsați caii să pască prin poieni și pe drumuri, că eu am o țîr de lucru sub podul ăsta, că zmeii cînd trec cătră casă trebuie să vie p-aci, să văd ce voi putea face; dar voi avea lipsă de voi, voi să nu dormiți, să-mi puteți sări într-ajutor. Așa frații lui intrară în pădure cu tustrei caii, iar el rămase numai singur sub pod cu paloșul în mînă. Colo cătră miezul nopții auzi de sub pod glas în capătul podului:
— Hi, cal de strige, lupii carnea ți-o mănînce, știu că nu-i Crislăscan p-aici, că numai de el mă tem.
— Ba-s chiar eu, zice voinicul, ieșind de sub pod, am venit să ne tragem o leacă de răfuială, de ce ne-ai lăsat în întuneric și ne-ai luat luceferele; ori mi le dă cu treabă bună, ori le voi lua în luptă dreaptă.
— Nici ți le voi da cu treabă bună, nici nu mi-i frică că mi le vei lua în luptă dreaptă, că mai am doi frați, care îndată vor fi aci și-mi vor ajuta, zice zmeul.
— Bine, bine, zice voinicul, cobori numai jos, să văd ce poți tu singur deocamdată, că nici eu nu-mi aștept frații.
Și se încăierară ca doi zăvozi, dar ce făcu voinicul, ce nu făcu cu zmeul, huzdup! de pămînt, de-i crăpă rînza și pieri pe vecie. Apoi căută voinicul în desagi pe calul zmeului, acolo luceferele tustrele, într-o desagă cel de seară, într-una cel de dimineață, iar cel de mez de noapte era legat de oblînc ca un bostan. "De unul m-am mîntuit," gîndi voinicul băgîndu-se sub pod și scăpărîndu-și o leacă de foc să-și aprindă pipa. Dar nu avu vreme să tragă două-trei colburi, cînd iar auzi glas la capătul podului:
— Tu, cal de strige, lupii carnea ți-o mănînce, că știu că nu-i p-aici Crislăscan Viteazul, că numai de el mă tem, dar nici de el tare. Acesta era zmeul, care furase luna.
— Ba-s chiar eu, jupîne zmeule! zice voinicul ieșind de sub pod, dar nu mai da la laude, fără hai de-mi dă seamă, cum de ai cutezat să ne furi tu luna?
— Cutezat-am, zice zmeul, cum voi cuteza să-ți iau și inima din tine îndată.
Și se coborî zmeul, și se puseră la luptă dreaptă, luptă voinicească, și se trîntiră și se pumniră, de gîndeai că doi munți își dau în capete: bubuia pămîntul cale de o poștă în giurul lor, dar ba să se poată învinge. Atunci trînti feciorul pe zmeu pînă în grumazi și-i tăie capul. Apoi căută ce are în desagii de pe cal? Adică acolo era îndesată luna de nici nu grămujda. "Mulțam Doamne, zise feciorul, numai de mi-ar umbla tot așa de bine și cu zmeul cel mai mare, care trebuie să sosească îndată cu soarele; dar nu știu cum va fi, că-s cam obosit, cum m-am vînzolit cu ăști doi". Și nu trecu mult, după ce se băgă sub pod, și numai auzi iar un glas la capătul podului:
— Tu, cal de strige, lupii carnea ți-o mănînce, că știu că nu-i p-aci Crislăscan, că numai de el mi-i groază, dar nici de el nu tare! Acesta era zmeul cel mai mare care aducea soarele. Cum îl auzi voinicul de sub pod, îi zise:
— Mai încet, jupîne, că și eu-s p-aci.
— Și ce cauți tu p-aci? întrebă zmeul.
— Dar tu de ce ni-ai furat soarele și ne-ai lăsat în întuneric? întreabă feciorul.
— Adică tu vii să mă iei la întrebări?
— Cam așa, hai să ne răfuim!
Și se prinseră la luptă dreaptă, și se luptară pînă curgeau sudorile vale pe ei, și nu era chip să se învingă unul pe altul.
Atunci zmeul zise:
— Știi ce, voinice? Hai fă-te tu o pară roșie și eu alta albastră, să ne mai luptăm și în văzduh, că văz că aci jos nu-i chip să ne dovedim.
Și se făcu feciorul pară roșie, iar zmeul pară albastră și începură a se lupta în văzduh. Cînd era lupta mai crîncenă, zbură un corb pe deasupra lor, și zise zmeul către corb:
— Corbuleț mîndru, slobozi-te în pîrîu și-ți moaie aripile și dă numai odată cu ele în para asta roșie, că-ți dau o grămadă de carne de cal și alta de carne de voinic. Dar voinicul zise:
— Corbuleț mîndru, du-te iute colea în poiană la frații mei și le spune să-și umple pălăriile de apă și să vină-ncoace și să toarne din ele pe para asta albastră, că-ți voi da șapte grămezi de carne de zmeu și șapte de carne de cal. Și a ascultat corbul de fecior, și s-a dus la frații lui și le-a spus să vină cu pălăriile pline de apă la capătul podului și să arunce apă pe para cea albastră. Și frații așa făcură, și cînd îi văzu fratele lor venind cu pălăriile pline de apă, să slobozi în jos bătîndu-se cu zmeul, iar cînd fură lîngă pămînt odată aruncară frații apa din pălării pe flacăra cea albastră. Atunci zmeul se făcu mii de bucățele, iar ei scoaseră din desagii lui soarele, ce sta ghemuit de nici nu grămujda. Acum toate le avea cîștigate, dar îl lovi dor să vadă el, cum e țara zmeilor, pîn-a nu merge acasă. Deci își lăsă frații acolea, să făcu un mîț mîndru și hai peste pod în țara zmeilor. Și merse, și merse, pînă dădu de niște curți mari, acelea erau curțile zmeilor. Și zmeoaicele plîngeau și se dăoleau:
— Vai de noi și de noi, că hoțul de Crislăscan ni-a omorît bărbații! Iar o babă bătrînă, mama zmeilor, își despletea părul cel cărunt și tot și-l smulgea de supărare și amenința cu pumnii și crișca în dinți de necaz. Mîțul vedea tot ce fac ele. Odată numai auzi pe una zicînd:
— Dar nici el n-a scăpa din mînile mele, că mă duc în drumul lui și mă fac un păr cu pere frumoase și cum va gusta din ele, să-i crepe inima și să moară. Alta zise:
— Ba eu mă fac în calea lui o fîntînă cu apă limpede, și cum va bea de mine, să-și plesnească. Alta zise:
— Ba eu mă fac trei brîne de aur, și mă arunc în calea lor, și cum m-or pune pe trup, tot îi ard de vii. Iar baba cea bătrînă zise:
— De scapă de voi, de mine n-a scăpa!
Auzind mîțul acestea, dete fuga pînă la pod, unde-l așteptau frații, și le zise:
— Haideți, fraților, să ne gătim de cale.
Și se puseră la drum, toți trei călări, iar la Crislăscan în dăsagi era soarele, luna și luceferii, și mergeau de rupeau locul. Dar era o zi caldă, caii erau înspumați de sudori, iar ei mai mureau de sete și nu nimereau în cale nici un izvor, nici o fîntînă, nici un pîrîu, ba nici vreun copaciu unde să se răcorească, nu era. Cum mergeau ei așa înfierbîntați și însetați, iată lîngă drum un păr mare încărcat cu pere frumoase. Cei doi frați dau să năvălească la pere, dar Crislăscan îi opri:
— Stați să gust eu mai întîi din ele. Și cum era călare, dă cu paloșul odată în păr și iese din el șiroi de sînge.
— Ei vedeți, ce ați fi mîncat voi, de nu eram eu aci?
Apoi au mai mers ei cît au mai mers și au dat de o fîntînă nu mai limpede ca jioara, de gîndeai că și flămînd să bei din ea. Cum o văd, frații cei doi dau năvală la ea, dar Crislăscan îi oprește.
— Mă, lăsați să beau eu întîi! Și-l lăsară frații, iar el își scoase paloșul și tăie apa cruciș și curmeziș, și se făcu un hoit plin de sînge închegat.
— Ei, vedeți ce ați fi băut, de nu eram eu aci?
După aceea nu mult au mai avut de mers și au dat de un pîrîu cu apă bună, de unde băură și ei și caii, și se luară mai departe. Dar nu mult merg și dau în mijlocul drumului peste 3 brîne de mătase, toate cu fluturi de aur. Cum le văd, frații de loc vor să sară să le ridice. Dar Crislăscan mi-i oprește și dă odată cu paloșul peste ele și de loc înnoată și ele în sînge.
— Ei, vedeți, zice apoi către frați, ce ați fi încins pe lîngă voi, de nu eram eu?
Și tot mergeau feciorii noștri, ca din poveste, dar nu se mai vedea nici sat, nici oraș, nici nimic, numai neagră pustietate; iar dindărăt îi ardea ceva ca o pară îndepărtată. Și se uită Crislăscan îndărăt, adică era hăranca de babă, mama zmeilor; venea după ei c-o falcă în cer, cu alta-n pămînt, cu una bruș, măturînd, cu alta stele culegînd. Cînd era mai să-i ajungă dă Dumnezeu că ajung la curțile lui Petre Făt-Frumos.
Petrea era acasă pe un vîrf de jireadă de paie, și se uită cum vin voinicii cătră el și baba după ei. Cum îi văzu că se apropie, sări de acolo și le descuie porțile și-i slobozi înlăuntru. Într-o clipă a fost și hăranca de babă acolo:
— Slobozi-mă, Petre, să văd cine m-a făcut fără copii și fără nurori? Dar Petrea nu o slobozi. Atunci zise Crislăscan:
— Fă-i pe voie, deschide-i o leacă portița, dar numai cît să-și bage capul o să mă vadă. Și-i deschise Petrea o leacă portița și-și vîrî ea capul înlăuntru, dar cînd vru să intre toată în curte, Petrea o strînse cu portița așa de tare, de îndată se făcu iapă cu 12 picioare; apoi scoase repede paloșul și-i ciuntă capul.
— Na, frate Crislăscane, zice Petrea, acum puteți merge în pace că zmei și zmeoaice nu vă vor mai ținea calea, decît că drăguțul zmeoaicei cei bătrîne nu zic că nu s-ar cerca să te necăjească, fără el nu se leagă de nime, dacă omul nu-și face de lucru cu el. Poate că îl veți tîlni undeva culcat în mijlocul drumului în pielea goală; ocoliți-l și tăceți, dar iată vă spun: tăceți și-l ocoliți, că dacă i dă omul pace, nu-i arțăgos, dar de nu-i dă pace, cu greu poți scăpa de el, că el e Pricina.
După aceea plecară de la Petrea, de bună seamă că mai întîi mulțămiră frumos pentru ajutorință, apoi calea și valea! Și se tot duc ei, se tot duc, pînă mai intra în țara lor. Adică numai văd de departe un ometeu cît un urs întins de-a lungul la soare în mijlocul drumului, ca un șarpe, și cu pielea goală. Caii-și fac spaimă și prind a forăi cînd îl văd.
— Mă ticălosule, zise Crislăscan, feri-ne din drum, că ni se sparie caii.
— Dar Pricina zice a lene: Ba eu. Atunci se înfuriază Crislăscan și se coboară repede de pe cal cu paloșul scos, gîndind că Pricina va cerca să se apere în luptă dreaptă ca voinicii, ori va tuli-o la fugă ca fricoșii. Dar Pricina făcu atît de bine că se ridică odată oblu-n picioare, și cînd fu în picioare, atunci fu și pe cal, și o trecu cu calul în sus în slava cerului pînă în văzduh. Acum putea fluiera a pagubă Crislăscan după cal și după desagii cu scumpeturile, pentru care muncise atîta, că în desagi pe calul lui erau luceferii, luna și soarele. Acum îi picară în minte vorbele lui Petrea Făt-Frumos că cu Pricina să nu-și facă de lucru, dar era prea tîrziu. Deci zice către frați:
— Frații mei, voi mergeți acasă și aveți grije de mama, că eu nu pot merge, după ce în loc să duc, după cum m-am legat, soarele, luna și luceferii, am mai prăpădit și calul cel scump al împăratului, acela-mi pune capu-n păr, de mă întorc fără ispravă; bun e Dumnezeu, poate să ne vedem acuși. Aci se despărțiră frații; cei doi merseră către casă – că nu mai era mult pînă-n țara lor, – iar Crislăscan se duse pe altă cale, pe unde încă nu umblase, pe un șes lat și mare. Și cum mergea el așa, dă de un om arînd cu plugul cu 12 boi, și brezdele toate mîncîndu-le, și tot striga: vai foame-mi-e! Hm! zice Crislăscan, esta va fi Flămînzilă, de care auzisem mai an hăt în șezătore, oare să mă prind cu el frate de cruce?
— Bună ziua, vere!
— Să fii sănătos, vere: dar de unde și pînă unde?
— Vin din lume și merg în lume, dar nu mă pot destul mira, cum încape în tine brazda întreagă întreguță, și tot strigi, că ți-ar fi foame!
— Nu te mira tu de mine, că eu-s Flămînzilă, și așa-i firea mea; dar te miră de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, că omoară zmei și zmeoaice, iar în urmă se lasă batjocorit de urgia lumii, de Pricină!
— Dacă eu-s Crislăscan!
— Tu? Atunci hai să ne prindem frați de cruce, doară mă vei sătura și pre mine odată, să știu c-am fost și eu odată sătul în viața mea!
— Hai! zise Crislăscan; și jurară pe vîrfurile paloșelor și apoi plecară împreună.
Cum tot merg ei așa povestind pe cel drum, mai fumegînd din cele pipe, iată dau de o apă mare, care mîna o moară cu 12 petri, din jos de moară sta un om cu gura căscată, și cîtă apă cădea de pe jilipuri, toată o bea, și tot striga:
— Vai că mor de sete!
Ești doi se abătură pe la el.
— Dar ce zici, tălălău, că mori de sete, cînd tu tot mereu bei? întreabă Crislăscan.
— Nu te mira de mine, că așa-i firea mea, că eu-s Setilă, dar te miră de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, că omoară zmei și zmeoaice, iar în urmă se lasă batjocorit de năpasta lumii, de Pricină.
— Dacă eu-s acela!
— Tu? Apoi hai să ne prindem frați de cruce, barem mă vei sătura măcar odată de băutură, să nu mor setos.
— Hai! zise Crislăscan, și se prinseră frați de cruce, și jurară pe vîrfurile paloșelor; apoi plecară mai departe.
Acum erau trei inși. S-au tot dus ei povestind pînă au dat de o pădure. În mijlocul pădurii era un foc ca de 99 cară de lemne și lîngă foc era un om cu cojocul pe mîneci și încins cu cunună de copaci peste mijloc. Asta era vara în postul Sîn-Petrului și el totuși striga:
— Vai, că mor de frig.
— Cum poți tu striga că mori de frig, pe năbuhala asta, îmbrăcat cu cojocul pe mîneci și lîng-un foc așa pogan? întreabă Crislăscan.
— Nu te mira de mine, că eu-s Zgriburilă, și așa-i firea mea; dar miră-te tu de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, care a omorît zmei și zmeoaice, iar în urmă s-a lăsat de l-a păcălit urgisitul de Pricină!
— Dacă eu-s Crislăscan!
— Tu? Apoi hai să ne prindem frați de cruce!
— Hai, dară! Și se jurară pe crucea paloșului și plecară mai departe. Acum erau patru inși. Și s-au dus ei tuspatru cît s-au dus, iar dacă au ieșit din pădure la largul, au dat de un om mare numai cu un ochi în frunte și c-o pușcă de umăr. Mult se miră Crislăscan de acest om uriaș și nu se putu stăpîni să nu-i zică:
— Ce bați tu cîmpii cu rugina aceea în spate, nu te poți ogoia locului?
— Nu te mira de mine, zise uriașul, eu sînt Țintilă, și așa-i firea mea; dar te miră de Crislăscan Viteazul, voinic de babă săracă, că el a omorît zmei și zmeoaice, iar în urma urmelor l-a păcălit o tîndală de Pricină. De el te miră tu.
— Dacă eu-s Crislăscan!
— Tu? Apoi hai să ne prindem frați de cruce, doară mă voi duce undeva să mă satur de vînat, că mor de dorul vînatului, și aici în țara mea nu mai am după ce țelui.
— Hai, dacă voiești, și apoi vom fi cinci ortaci, și jurară credință și frăție, apoi se luară la drum mai departe toți cinci: Crislăscan, Flămînzilă, Setilă, Zgriburilă și Țintilă.
Acum se apropiau de țara Capcînilor, unde oamenii sînt cu cap ca cînii, altcum sînt oamenii ca și noi. Ei și mănîncă bucuros carne de oameni de ceștialalți – "Aci nu-i de a intra", zice Țintilă, că capcînii numai eu văd ce fac.
— Ba să chiar intrăm în țara lor, zise Crislăscan, și vom merge tocma la împăratul lor, să vă țin eu țîră și bine, ca să nu ziceți, că ați umblat în zadar cu mine prin lume.
Așa au și făcut. S-au dus chiar la împăratul capcînilor, și Crislăscan au început vorba cam așa, ca oamenii cei cuminte.
— Înălțate împărate, noi tuscinci sîntem feciorii împăratului Verde și am venit la Măria-ta, că am auzit că ai fată de măritat, să mi-o dai mie nevastă.
— Să trăiți, dragii mei, zise împăratul capcînilor, să trăiți! De oameni de omenie nu ne ferim nici noi, dar datină este în țara mea, ca pețitorii să steie o zi și o noapte, în care vreme să se mai gîndească și fata și eu, iar ei să se ospăteze boierește, apoi a doua zi capătă răspunsul. Trebuie însă să mai știți un lucru: aveți de a mînca și de a bea tot ce vă voi pune înainte și la noapte aveți a durmi unde vă voi culca eu; iar dacă nu, vă rămîn oasele aici la noi. Priceput-ați?
— Priceput, înălțate împărate.
Și se puse împăratul și porunci de le tăie 99 de boi grași și coapseră 99 cuptoare de pită albă ca spuma, și după ce le puseră în mijlocul curții, le puse de a-ndemînă 99 de buți cu vin roșu, apoi le zise:
— Pînă în seară să fie gata.
Și se puseră feciorii mei la mîncat și la băut, și cînd fu colo către ojină. Flămînzilă zbiera ca din gură de șarpe:
Vai de mine flămîndu-îs
Că n-am mîncat de cînd îs;
iar Setilă se bocea, că nu mai putea de sete.
Auzind împăratul capcînilor chiar cu ale lui urechi vaietele celora, că mor de foame și de sete, după ce el îi ospătase cu 99 boi grași fripți, cu 99 cuptoare de pîne și cu 99 buți de vin și după ce ei numai 5 inși îndopase atîta potop de mîncare și băutură, se înfrică. Porunci deci slugilor, ca să ardă cuptorul cum știu ei mai pogan. Și era cuptorul cel mare în care coc profunții cei ostășești, că puteau îmblăti în el patru inși în voia cea bună, de micuț ce era. Dar apoi l-au și încălzit cu 99 cară de lemne, iar colo deodată cu seara au scos slugile numai jarul din el; împăratul capcînilor pofti pe voinicii noștri la culcate. Țintilă văzuse ce văzuse, deci zise lui Zgriburilă:
— Mergi tu, frate, înainte. Și intră Zgriburilă înainte și numai odată răsuflă în lăuntru, și atît se domoli cuptorul de tare, cît prinse a dîrdîi în dinți Zgriburilă, iar ortacilor li se părea că dorm afară în postul Sîn Petrului. Împăratul capcînilor de abia aștepta să se facă ziuă, că ar fi mîncat bucuros o leacă de friptură de om. Trimise deci pînă în ziuă pe un slugă la cuptoriu să vadă nu i s-au ars cumva prea tare friptura? Iar sluga nu sosi bine la cuptor și-și veni repede îndărăt, tot gîfîind.
— Da ce-ți e? întrebă împăratul.
— Oh! înălțate împărate, aceia-s draci, nu-s oameni.
— Da cum așa? s-au prea ars doară?
— Dar de unde? Unul strigă că moare de foame, altul să văietă că-i e sete, altul dîrdăie în dinți de frig, iar altul suduie cît mă temeam c-a cădea cuptorul pe el, și tot zice că ce să mai țintească? iar unul mai de omenie bag-seama, îi tot mulcămește ca să aștepte pînă s-a face ziua bine c-apoi pe toți îi îndestulește.
Auzind împăratul capcînilor de una ca asta, prinse și el a zgriburi, dar nu de frig, ci de frică. Aceia vor să-mi pună capul, zise el! iar sluga, auzind de frica stăpînului, să făcu frate cu drumul, după ce spuse întîmplarea celorlalte slugi adică ortacilor lui. Cînd se sculară voinicii noștri, împăratul era numai singur în curte, că toți slujitorii îl părăsiră. Deci era hotărît, ca să deie străinilor ce vor cere, numai să-l lase în pace.
— Ei, ce poftiți de la mine, întrebă pe eștia văzîndu-i că se apropie de el.
— D-apoi, zise Crislăscan, deocamdată să ne arăți fata, că eu doar la pețit am venit.
Cam greu veni împăratului să le arate fata, că nici nu era acasă. Ea era Pricina, care fugise cu calul lui Crislăscan, și cu comorile lui, și ea punea la cale voinicii cei mai zdraveni să vină la curțile tatălui ei, iar acela îi frigea și-i mînca pe toți. Acum nu era acasă, era în fundul iadului; că bucuroasă n-ar fi dat față cu Crislăscan, despre care auzise că-i mare drac. Dar împăratul temîndu-se, că aceia te miri ce rău îi vor face, o cheamă numaidecît, că el nu știa nimic despre cele ce avuse ea, adică Pricina cu Crislăscan. Și pleacă ea să vină, dar cînd fu deasupra norilor și zări pe Crislăscan la ei în curte, dă să întoarcă în iad, de unde venea. Dar Țintilă o vede, încoardă și paff! Atunci cade jos moartă, iar Crislăscan se aruncă iute pe calul lui, cu care fugise Pricina și cu care căzuse acum pușcată de Țintilă. Apoi zise către ortaci:
— Nu de fată, ci de cal mi-a fost, că pe el-s desagii cei luați de la zmei, cu soarele, luna și luceferele. Acum ospătați-vă aci cu ce veți căpăta, iar peste 3 zile să fiți la mine la nuntă, să vă ospăț cum știu eu. Zicînd acestea, și-a luat rămas bun de la ortaci, și hi, murguț, către casă. Cum au intrat în țara lor, de loc au prins a se lumina, iar împăratul și fata lui, ca și tot poporul se bucură. După ce ajunse acasă, se cunună cu fata împăratului și făcură o nuntă numai ca ea. Acolo au fost și mama și frații mirelui; eu mă uitam pe fereastră la nuntași. Parcă acum văd pe Crislăscan cum iuia și cum zicea către mă-sa:
— Spusu-ți-am că-s vrednic să fiu ginere la împăratul? Mai multe n-am auzit, c-apoi m-au alungat de la fereastră, s-au temut bag-seama, ca să nu le fur mireasa.
Crislascan viteaz, voinic de baba saraca
Aceasta pagina a fost accesata de 628 ori.