Autori > Reteganul Pop
Craiasa zanelor
Bag seamă lumea asta n-a fost niciodată fără împărați; așa a rînduit Dumnezeu, ca unii oameni să fie mai mari, alții mai mici, iar cei mai mici să se supună și să asculte de cei mai mari. Apoi, precum bine știți dumneavoastră, cîte țări atîția împărați, așa era din bătrîni, toată țara-și avea împăratul și tot satul, popa și mergeau lucrurile strună de oable; astăzi, firește, nu mai poate fi așa, că lumea s-a viclenit și oamenii s-au sărăcit; la un împărat îi trebuiesc mai multe țări și la un popă mai multe sate, și tot nu-i mai vede omul sătui.
Dar, zice că era într-o țară departe, departe și e de mult de atuncea, era un împărat, Împăratul-Roșu. Și el, ca toți împărații, avea bunurile și bunătățile sale, dar bine zice zicala:
Unde-s turme mari de oi
Sînt și turme de nevoi;
Unde-s turme de miei blînzi,
Sînt și mii de lupi flămînzi.
Adecă împăratul Roșu avea mulți dușmani, și nici să putea altfel, că doară:
Numai omul seriman
Nu are nici un dușman.
Apoi el numai sărac nu era. Și cu dușmanii trebuia să țină luptă pe moarte și pe viață, că doară împărații nu se luptă iac-așa ca ciobanii, să-și dea o trîntă, două ș-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca țapii, tot în capete, pînă unul mai nu se mai poate mișca, adecă ostile lor, că împărații stau și se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă și se fac prieteni buni. Și cînd a plecat împăratul Roșu la bătaie împotriva dușmanilor, și-a luat rămas bun de la înălțata împărăteasă și de la cei trei feciori ce îi dăduse Dumnezeu, apoi îi sărută și dă să iasă pe poartă afară. Atunci îl plesnește ceva prin minte, își oprește calul, că mergea călare, vedeți dumneavoastră, ca gazdele, cheamă feciorii la sine și dîndu-le o legătură de chei, le zise: "Vedeți, dragii tatii, cheile astea sînt de la palatele noastre, care sînt atît de multe, cîte zile-s într-un an și încă mai mult cu trei; iată că vă dau vouă cheile, nu cumva să le pierd în cea cale lungă, iar voi fiți cu minte, grijiți de mama voastră și de casă și în toate puteți intra, numai în chiliuța de cătră miazăzi, unde slujește cheia asta ruginită, să nu intrați, că de veți intra, bine nu va fi".
Apoi se duce împăratul. Iar copiii rămîn cu legătura de chei în mînă sfătuindu-se că ce o fi avînd tată-său în chilia de cătră miazăzi? Deocamdată prind ei a căuta prin alte chilii; într-una aflară arme fel de fel, rămase de la moși-strămoși; în alta află bani din toate țările și de peste toate mările; bani de aur și de argint, cum numai la împărați se pomenesc; în altă chilie află haine împărătești nouă și vechi, rămase din moși-strămoși, toate numai posomanturi și pietre scumpe; în altă chilie află scumpeturi și bogății, la soare parcă te puteai uita oleacă, dar la ele ba. Și caută feciorii împăratului și se miră, dar nu prea, căci erau obișnuiți a vedea asemenea scumpeturi. În urma urmelor ajung la chilia de cătră miazăzi. Aci sta locului și se întrebă: Să intre? Să nu intre? Ar intra, se tem că cine știe ce o fi acolo? Nu cumva să dea de ceva primejdie, și nici n-ar fi voit să calce voia tătîne-său; n-ar intra? dar nu-și pot stăpîni dorul de a ști că oare ce-i acolo? de ce să nu intre? În urmă se hotărăsc să intre, ce a da Dumnezeu, aceea va fi! Și vîrîră cheia cea ruginită în zar și suciră o dată, de două ori, de trei ori și de-abia putură deschide ușa aceea. Iar după ce intrară-nlăuntru, ce văzură? Chilia era goală-goluță, nimic, dar nimic nu văzură. Era cît pe-aci să iasă afară, cînd feciorul cel mai mic zărește aninat de perete ceva: o icoană cu fața către părete. Haid să vedem ce o fi aceea? doară nu e chiar fermecată! Și luară icoana jos și se uitară la ea, dar... of Doamne! rămîn înmărmuriți lîngă ea. Pe icoană era pingălit un chip de muiere atît de frumoasă, cum nu mai văzură nicicînd; amuțiră cînd o văzură și nu mai putură ridica ochii de pe ea. Veni vremea prînzului, dar unde să se poată dezlipi ei de lîngă icoană? Uitară tot, și mîncare și băutură, și numai la icoană priveau.
Împărăteasa s-ar fi pus la masă, dar nu-i era îndemînă singură; deci începu a striga după feciori, nimeni nu-i răspunde, apoi începe a căuta pe tot locul, cînd într-un tîrziu îi află cu icoana în mînă. Se uită și ea la icoană, se miră de frumusețea femeii aceea, și parcă ar fi voit să fie și ea așa. Într-un tîrziu apoi merseră la mâncare. Dar voia cea bună era dusă din curtea împăratului Roșu; feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură, că de lucru nici pînă atunci nu aveau; de-abia așteptau să vie tatăl lor, să le spună cine e fata ori muierea aceea? Toată ziulița steteau feciorii cu icoana în mînă, ba și noaptea, pînă cădeau obosiți de atîta uitat, ca și cînd ar fi cosit ori îmblătit cine știe cît.
O jumătate de an se munciră cu lucrul acesta, și de ce se uitau mai mult la icoană, de aceea ar fi voit să o vadă mai mult, și tot din ce în ce li se mărea mai tare pofta să știe cine e? și... Dumnezeu mai știe cîte gînduri mai umblau tinerilor prin minte! Ar zice cineva, că ce e o jumătate de an de a sta cineva ațintit la un lucru pe care nu-l cunoaște și pe care ar dori să-l aibă. Dar nu-i așa; o zi încă e mult, ba și o minută e mult, să se muncească cineva cu gînduri de ale dragostei, cînd nici nu cunoaște pe ființa care i-a căzut atît de dragă. Dar peste o jumătate de an se gătă bătaia și împăratul veni acasă. Cît îi fu de mare mirarea, cînd își află copiii slabi, îmbătrîniți și schimonosiți, iar la plecarea lui îi lăsase pe toți frumoși ca trei ruji.
— Ați intrat la icoană! zise împăratul.
— Am intrat, tată, răspund toți trei feciori cu un glas.
— Știut-am că nu vă veți putea răbda; așa vă trebuie, de ce nu m-ați ascultat? De altmintrelea și eu sînt de vină; de nu vă opream, poate că voi nici nu vă gîndeați a umbla acolo.
— Tată, zic feciorii, fii bun și ne spune, cine e muierea aceea zugrăvită în icoană? Fată e, ori nevastă? Să cercăm, doar de ți-o vom putea face noră!
— Dragii tatii, nu e nevastă, e fată, e zîna zînelor, e crăiasa lor, dar e de cînd lumea de bătrînă și tot nu îmbătrînește și de nu se va mărita, nu îmbătrînește în veci, că numai măritîndu-se își pierde puterea de zînă și începe a îmbătrîni. Șade departe de aci în împărăția zînelor unde nu moare nimeni; oamenii pămîntului însă, care merg, nu se mai întorc, toți se prefac în dobitoace ori în stăni de piatră; îi prefac zînele. Mulți voinici au cercat să pețească pe Crăiasa zînelor, dar bine n-au umblat, căci zînele i-au fermecat, deoarece de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă, căci e ursită de Dumnezeu atîta să trăiască, pînă vor fi toate fete fecioare, și călcînd numai una cuvîntul ursitoarei, împărăția să se prăpădească, ele să piară deodată, iar cea măritată să se facă om pămîntean, supusă năcazurilor acestei vieți. Drept aceea puneți-vă pofta în cui de a mai și gîndi la ea.
Împăratul credea că cu vorbele acestea a băgat minte în capul feciorilor lui, și nu-și aducea aminte că prin ele mai tare le-a ațîțat dorul de a o vedea și a o lua de muiere. A pus paie și oleu în foc, apoi poftea ca focul să se stingă!
Așa e în lumea asta, iar dumneavoastră de nu vă place nu ascultați, pe mine lăsați-mă să o... mințesc mai departe.
După cîteva zile, vine feciorul cel mare înaintea împăratului, și zice:
— Tată, lasă-mă să-mi cerc norocul, să mă duc să văd pe crăiasa zînelor.
— Eu te las, dragul tatii, ci știu bine că numai în zadar te-i osteni; mai bine rămîi tu aici și nici nu mai gîndi la ea: mergem și pețim fata împăratului Verde, care vine bucuroasă în casa noastră și bine-ți va fi.
— Ba, lasă-mă, tată, dă-mi bani de cheltuială și haine de primeneală, un cal bun de călărie să merg să o aduc soție.
— Bine, du-te, numai să nu te căiești.
Și s-a dus feciorul cel mare al împăratului în grajd și ș-a ales calul cel mai frumos și a intrat în chilia cu armele cele mai nouă și mai scumpe, și și-a umplut două perechi de desagi cu bani, apoi a încălecat și hai la drum.
Cînd iese de pe poartă îi stă în cale o babă bătrînă și urîtă și-i cere ceva de pomană, dar el se face a n-o vedea și merge mai departe. Baba însă zise:
— Du-te, du-te, că acuși vii tu iar îndărăt! Și se duse feciorul cale de un ceas pînă iese din oraș și dă să treacă un pod dintre hotară, dar calul nu vru să meargă. Dă în cal, dă tare cu salcia dar calul sta neclintit, că de sub pod se auzeau răcnete ca de urs. Și unde nu iese de sub pod o mamiță hîdă și grozavă de i se ridică părul măciucă în vîrful capului și hai, băiete, îndărăt, de gîndeai că nici pe acolo n-a mai fost. Ajungînd acasă, spune tătîne-său cele întîmplate.
— Nu ți-am spus, – zice bătrînul, – că așa te vei reîntoarce, cum ai plecat? Mulțam Domnului, că n-ai umblat mai rău, doară ți-a veni mintea-n belge!
Peste cîteva zile vine la împăratul feciorul cel mijlociu și iar se roagă să-l lase, doară el va fi mai norocos decît cel mare. Ce să vă mai înșir vorbă? Acesta încă umblă ca cel mai mare. Acum stau ca opăriți amîndoi, cînd se ivește cel mai mic, un drăguț de fecior cît toată lumea se mira de obrăjorii lui cei frumoși, nici semn de barbă ori de mustăți, vine acela la împăratul:
— Tată, cercat-au frații mei dar în zadar, ar fi rușine pe noi că nici unul să nu izbutim nici barem a vedea pe Crăiasa zînelor, necum a o avea de soție! Fii bun, lasă-mă să-mi cerc și eu norocul. Împăratul începe a rîde cu hohot, apoi zice:
— Dacă frații tăi cei mari nu putură ieși nici din hotar afară, atunci tu o să intri în țara zînelor? Una ca asta mi-ar plăcea să o văd, dar nu cred. Gată-te cum îți place, că deseară știu eu că cinăm laolaltă!
Copilul cel mai mic, voios că-l lasă tată-său să-și cerce norocul, porni cătră stavă să-și caute un cal potrivit pentru o cale atît de lungă. Nu ieși bine din curte și se întîlnește cu o babă hîdă și gîrbovită de greutățile acestei lumi:
— Fă-ți milă și pomană, domnișorule, întinde babei ceva, cu ce te-a miluit Dumnezeu sfîntul. Și fiul de împărat bagă mîna în buzunar și dete babei un pumn de bani.
— Dumnezeu să-ți fie de ajutor și să-ți facă ție după pofta inimei, zise baba depărtîndu-se. Nu merse feciorul mult și se întîlni cu o altă babă, parcă mai slabă și mai neputincioasă decît cea dintîi. Dădu și aceleia un pumn de bani și aceea încă îi mulțumi cum știu mai frumos. Cînd era să se apropie de stavă, cum mergea cu căpăstrul în mînă, numai vede că iese ca din pămînt altă babă cerșitoare în cale și se roagă să o miluiască și pe ea. Și feciorul milui și pe baba asta cu un pumn de bani. Atunci baba începu a plînge de bucurie ți-a zice:
— Dragul mamei, (că mamă-sa era, împărăteasa, care în chip de cerșitoare ieșise din palat ca să cerce firea copiilor; mare fermecătoare și strigoaie mai spun că era, îngheța apa în blid în postu Sf. Petrului așa ne spun bătrînii, de aceea și ieșise ea la fiecare fecior de aci în cale să le cerce mintea și curagiul), dragul mamei, tu văd că o să ajungi la Crăiasa zînelor, dar de nu mă vei asculta, tot nu vei umbla bine. Din stavă alege calul cel mai rău, du o trocuță cu ovăz și una cu jar din vatra locului, tu să nu lăcomești nici la un cal care va trage la ovăz, dar de calul care va trage la jar, să nu te depărtezi. Arme nu lua din cele sclipicioase, ci zi cătră tată-tău să-ți dea paloșul din holteie. Acela tot este ruginit, dar nu-ți pese, acela să-l iai. Bani nu lua cu tine, nici merinde, lasă că în locul acelora o să-ți dau eu ceva, numai vino la mine în palat.
Cînd gătă împărăteasa vorbele astea de zis, se făcu nevăzută și feciorul tresări ca și cînd s-ar trezi dintr-un somn greu. Apoi merse îndărăt acasă, luă o trocuță cu ovăz și una cu jar și plecă cătră stavă. La troaca cu ovăz ar fi tras stava întreagă, iar la cea cu jar veni foarte încet o mîrțoagă de gîndeai că o să cadă de slabă. Se uită lung fiul de împărat cum mîrțoaga îmbuca cu lăcomie din jar, dar nu zise nimic, gîndea însă în mintea sa: dacă mă voi duce cu schiloada asta, nu stau bun că o să ajung departe; numai împrejurarea că mînca foc îl făcu să nu crează că mumă-sa l-ar fi păcălit. Calul încă își ridică capul și zise:
— Drag domnul meu, știu ce gîndești, dar nu te teme, bun e Dumnezeu și bună minte ți-a dat de m-ai căutat, gată-te de cale, dar pînă atuncea mai dă-mi un vrav bun de jar să mă satur, apoi îmi poruncește cum să merg: ca vîntul sau ca gîndul?
Și merse fiul împăratului cu mîrțoaga acasă; frații cei mai mari nu-și putură stăpîni rîsul cînd îl văzură cu ce cal voiește a pleca, ba cel mai mare chiar zise în batjocură:
— Pare-mi-se că de ceialalți te temi. Tată-său însă nu se învoia odată cu capul a-l lăsa să plece cu acel cal, dar după multă rugare în urmă zise:
— Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. Și dete feciorul un vrav mare de jar calului și mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz, și dacă gată tot jarul de mîncat, sforăi o dată de tot scântei îi ieșiră pe nări, apoi se scutură de îi căzu tot părul de pe el și rămase numai un păr luciu-galben ca aurul și era acum calul mai frumos decît toți cîți îi avea împăratul. Atunci zise împăratul:
— Cu calul acesta am umblat și eu a peți.
După aceea intră feciorul în chilia împărătesei să-și ia rămas bun, iar ea îl sărută și-i dete trei lucruri: un inel, un ceas și o lădiță de aur. Aceste trei daruri aveau un preț foarte mare, deoarece inelul răspîndea lumina ca soarele, ceasul strălucea ca soarele, și dacă îl puneai pe masă deschis, cînta mai frumos decît toate muzicile din lume, iar lădița asemenea era strălucitoare ca un soare și cînd o puneai pe masă și o deschideai, ieșeau din ea cele mai bune mâncări și băuturi ce sînt pe astă lume. După aceea, își încinse paloșul cel ruginit, își luă sănătate bună de la tată-său și de la frați și hai la drum. Apoi îl întrebă calul:
— Domn, domnuțul meu, dar cum să te duc; ca vîntul sau ca gîndul?
— Să mă duci ca gîndul, răspunse feciorul și începură a merge mai întîi mai lin, apoi tot mai tare pînă nu se mai vedeau.
La podul dintre hotare se auzi un glas răgușit și înspăimîntător, dar calul nu se înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea peste firul de la telegraf... Și s-au dus, s-au dus multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că cuvîntul din poveste mai înainte este, mîndră și frumoasă, s-ascultați și dumneavoastră; cine o va asculta, o va învăța, cine va durmi, bine va odihni; s-au dus pînă au ieșit din țara împăratului Roșu și au ajuns în țara împăratului Verde, unde sînt oameni verzi, vitele verzi și tot e verde ce vezi.
Și au ieșit și din țara împăratului Verde, care se mărginea cu împărăția zînelor; și între țara zînelor și țara împăratului Verde era o apă mare, ca Dunărea ori poate și mai mare.
Lîngă apă era căsuța unui om, care ținea crîșmă și era și pescari. Acolo intră în casă:
— Bună ziua, om de omenie.
— Bună să-ți fie inima, voinice, dar de unde și pînă unde?
— Apoi, vezi, om de omenie, sînt drumar, am venit din țara împăratului Roșu, și de mi-ar ajuta Dumnezeu, vreau să merg în țara zînelor...
— Hm! zdravăn fecior și frumos ca o doamnă, ar fi daună să mergi pe acolo, că Doamne, mulți voinici și-au pus capul care au cutezat a se apropia de cetățile lor. Eu aș gîndi să te lași de gîndul cu care ai venit, mai bine șezi și te odihnește, apoi du-te în alte părți, unde te va îndrepta Dumnezeu, dar acolo nu merge că numai eu știu pînă la o sută de voinici care au trecut pe aici și nu s-au mai reîntors.
— Fie ce va rîndui Dumnezeu, dar eu mi-am pus în gînd că ori aduc pe Crăiasa zînelor, ori îmi pun capul.
Mai povestesc ei, cît povestesc, apoi se îmbracă feciorul în haine fetești de ai fi jurat că-i o zînă, își ia inelul, ceasul și lădița într-o trăistuță și dă să treacă granița peste apa cea mare. Pînă a nu pleca însă zice cătră gazda casei:
— Bade, calul mi-l voi îndrepta, iar la dumneata, să ai grijă de el pînă mă reîntorc. Dar calul zice:
— Ba nu, eu voi merge tot cu tine. Și s-au dus. După ce-au ajuns în țara zînelor, a zis calul cătră fecior:
— Drag domnuțul meu, ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine numai scutură frîul, că eu voi fi la tine. Așa au făcut. Și s-a luat feciorul pe jos, du-te, du-te prin căldură de gîndeai că se topește. Și a mers multă vreme; unde-l lovea foamea punea lădița jos, o deschidea și din ea ieșeau tot felul de mîncări și băuturi.
După cale de mai multe zile a ajuns la curțile zînelor. Zînele se jucau într-o grădină frumoasă de nici raiul doară nu poate fi mai frumos decît grădina aceea. Lîngă poarta care era închisă, începe feciorul a plînge și a se ruga să-l lase înlăuntru. Îndată vin vreo douăzeci de zîne, una mai frumoasă decît alta, și încep a-l întreba:
— Cum ai cutezat, tu, față pămînteană, să intri în țara noastră? Nu știi că om pămîntean nu e iertat să intre aici? Acum vei muri, sărmană, vai de capul tău! Ele credeau că e fată, că parcă vă spusei că se îmbrăcase fetește.
— Fie-vă milă, zice el, vedeți că sînt o fată neputincioasă, lăsați-mă la voi, că am fugit în lume de frica părinților, care vreau să mă mărite, iar eu mai bine am fugit în lume decît să-mi trebuiască bărbat. Zînelor le fu milă de biata fată, o lăsară înlăuntru și o duseră înaintea crăiesei, căreia încă-i spuse că e fată din lume, fugită de la părinți de frica măritatului. Și crăiasa o primi servitoare făgăduindu-i că-i va plăti simbria pe an; atunci era anul de trei zile în țara zînelor. Și sluji fata noastră vreo trei ani dupăolaltă, și învăță toate obiceiurile zînelor, și se făcu prietină cu toate zînele, încît ele o prețuiau ca pe o soră a lor. De multe ori se chiar juca cu ele.
Într-o noapte tîrziu scoase inelul din trăistuță și-l pune pe masă în căsuța ei, că ea avea o căsuță chiar lîngă patul crăiesei, vedeți dumneavoastră să fie de-a îndemână, cînd va căpăta ceva poruncă. Și cînd puse inelul pe masă, se stinseră toate lămpile și luminile din palatele zînelor și se vedea în ele numai de la inel, mai tare decît de la soare. Se spăimîntară zînele, că ce lucru poate să fie, ieșiră toate din casă și începură a căuta unde și ce e? Adecă mirarea lor fu mare cînd văzură pe masa slujnicei inelul acela minunat. Și crăiasa chemă pe slujnică la sine, să-i vază inelul. Slujnica bună bucuroasă merse și arătă crăiesei inelul. Da unde nu pune crăiasa inelul pe deget, da atîta îi părea de bine și era de zece ori mai frumoasă.
— Copilă, zise crăiasa, dă-mi mie inelul acesta, ce să-ți dau pe el?
— Bucuroasă ți-l dau, înălțată crăiasă, dacă mă vei lăsa să-ți sărut mîna...
Crăiasa se învoi. Ea sărută mîna crăiesei, și crăiasa rămase cu inelul.
Dar nu știu cum se simțiră amândouă, parcă nu ca mai înainte. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau:
— E fată ca și noi, a cinstit inelul crăiesei, căci o lăsă aci în țară la noi și nu o alungă de unde a venit de groaza măritișului.
Mai trecu multă vreme pînă o dată, chiar pe cînd era o petrecere mare în curțile zînelor, slujnica scoate lădița din traistă și o pune pe masă. Cum o scoate, cum se sting și lampele și luminile de prin feșnice, și de la lădiță se vedea mai bine decît de la soare cînd e cerul senin, iar măsuța slujnicei se umplu de mâncări și băuturi mult mai bune și mai scumpe decît ale zînelor, ba și decît ale crăiesei. Minunea era mare. Îndată sar toate de după masă, și năvălesc în căsuța servitoarei; acolo mîndrenii cum doară numai în rai poate fi, toată casa juca în aur, masa încărcată de mîncări și băuturi și de poame, care de care mai bune, și mai scumpe. Veți gîci acum și dumneavoastră că crăiasa a poruncit să meargă slujnica înlăuntru numai ea singură și cu lădița. Și s-a dus.
— De unde ai tu lucrurile acestea scumpe, zise crăiasa.
— De la mama mea, răspunse slujnica și nu mințea, adevărat vorbea.
— Ce să-ți dau să-mi dai mie lădița?
— Oh, înălțată crăiasă, aceasta e scumpă, că în orice lipsă, ea mă luminează și mă nutrește și mă adapă, dară nădăjduiesc că înălțimea ta nu mă vei alunga de aici cîtă vreme oi mai avea de trăit zile cu păcate, văzînd că am mîncare și băutură, a măriei-tale să fie dacă... mi-i lăsa să te sărut o dată cu dulce...
Atunci îi rase o palmă, dar după aceea se căi și zise:
— Bine, așa să fie, hai și mă sărută, iar tu să-mi dai lădița. Vă puteți închipui ce sărutare dulce a fost aceea.
Dar, adevărul vorbind, după sărutarea asta se simți crăiasa nu știu cum v-aș spune, dar toată roșie ca para focului, cînd simți buzele slujnicei lipindu-se de ale ei. Zînele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei, dar tăcură, vedeți dumneavoastră; cine să cuteze a zice cuvînt nechibzuit despre crăiasă?
Și era făloasă crăiasa: inelul nu-l mai depărta din deget și mai în fiecare zi punea o dată lădița pe masă să-și arete puterea; nu mai știa ce face de părere de bine. O dată îi plesni prin minte să facă un ospăț mare, mare, de la care să nu lipsească nici o zînă din lume, dar nici una, ca tot poporul de zîne să se poată mira de inelul și lădița ei, și mirîndu-se cu atîta să o cinstească mai tare.
Și se adună poporul de zîne din toate părțile, veniră zîne de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte, zîne bune și zîne rele, dar toate frumoase, una mai frumoasă ca alta; zîne și pace! Și crăiasa nu le aștepta cu nimica mîncare, nici nu aprinse nimeni focul în bucătărie ori în cuptorul de copt, că de vară era vară, iar lădița făcea ce făcea și sătura pe toți cei din giur. Destul că se adunară zînele din toată lumea într-un palat mare, și se puseră în jurul unei mese să ospăteze. Mesele însă erau goale-goluțe, nici tăniere, nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. Deodată intră crăiasa în palat cu o lădiță în mină, și îndată toate zînele puseră mîinile la ochi, neputîndu-se uita la ea ca la un soare. Încetul cu încetul li s-au dedat ochii cu strălucirea și începură a-și lua cîte una mîinile de la ochi. Minunea era mare. Dar cînd deschise crăiasa lădița, atunci minunea minunilor! Masa se încărcă singură de mîncări și băuturi, la toată zîna tot tăniere de aur, lingure și furcuțe de aur și cuțite de diamant, la fiecare zînă pahar de aur și mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe. Acolo să fi fost la ospăț.
Destul că se minunară zînele, da, se minunară și se ospătară, mîncară și băură, și apoi începură a gusta struguri și alte poame scumpe, care ieșeau ca din pămînt, numai vedeau că se pun pe masă, dar de unde? și cum? nimeni nu înțelegea afară de crăiasa și de curtenele ei.
Și văzură soare răsărind și soare sfințind, dar întunecîndu-se nu văzură, că lumina inelului și a lădiței mai tare era decît a soarelui. Veselia era mare, cinstea crăiesei și mai mare! "În adevăr, ziceau zînele, – noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră".
Și crăiasa era fericită. Și porunci zînelor să cînte toate împreună o cîntare de veselie. Iar zînele nu așteptară să le mai spună o dată, ci începură o cîntare, dar așa cîntară, încît îngerii din rai să tacă înaintea lor. Doamne ce drăguță de cîntare! Toată ceata era beată de bucurie și fericire, apoi ridicară paharele în cinstea crăiesei lor viteze și le goliră pînă în fund, după aceea iar începură o cîntare și iar o ciocnire de pahare și tot așa pînă colo către miezul nopței. Atunci, tocmai cînd zînele scoteau cîntarea cea mai frumoasă din gurișoarele lor, servitoarea scoate orologiul și-l pune pe masă în căsuța ei. Să fi văzut mîndrețe! Soarele să se ascundă, că e numai ca o umbră pe lîngă acel ceas strălucitor. Cînd îl puse pe masă, gîndeai că toate curțile sînt ocolite de sori, așa lumină arunca. Apoi îl deschise și începu ceasul a cînta, dar așa cîntare, încît zînele, că erau zîne, dar rămaseră ca mute, nici nu puteau asemăna glasurile lor cu cîntarea ceasului, înmărmuriră o dată, îngălbeni fiecare, se uită una la alta spărioase ca o căprioară și numai tîrziu prinseră inimă, după ce le chemă crăiasa cu ea, să vază ce e? Și-au mers toate împreună și au văzut ceasul pe masă în căsuța slujnicei, și nu se puteau destul mira de frumusețea și de măiestria lui. Crăiasa se uită cît se uită, apoi făcu semn zînelor să intre în palat, că și ea vine îndată. Și intrară zînele în palat zicîndu-și: "Crăiasa o să cumpere și muzicele de la servitoare". Iară crăiasa dacă rămase singură cu servitoarea zise:
— Draga mea, de unde ai tu lucrul acela frumos?
Iar servitoarea răspunse:
— De la mama mea le avui toate; două lucruri îți dădui măriei-tale, și mie îmi rămase acesta.
— Oare să mi-l dai tu mie, zise crăiasa.
— Cam cu greu măria-ta, că eu sînt fată streină și săracă iar cînd mă ajunge jalea, îl pun de-mi mai cîntă, să-mi mai stîmpăr sufletul: numai atîta mîngîiere mi-a mai rămas în lume.
— Ba, zise crăiasa, tu rămîi pentru totdeauna aicea la noi, voi aduna zînele la o zi mare să te farmece și pe tine; să te facă zînă, și nu vei mai ști în veci ce sînt supărările: dă-mi mie ceasul.
Atunci slujnica zise:
— Măria-ta, înălțată crăiasă! Grație capului meu?
— Grație, fata mea, răspunse crăiasa.
— Ei bine, măria-ta, dacă vrei ca și ceasul acesta cu muzici să fie al măriei-tale, atunci vino și în noaptea aceasta, dormi cu mine în căsuța aceasta, în patul acesta, ca să știu, că am dormit și eu o dată cu crăiasa zînelor.
Atunci crăiasa... pliosc! cu o palmă peste capul slujnicei: aceasta însă tăcu. După aceea se gîndi crăiasa: "De ce să nu dorm cu ea într-un pat? E fată frumoasă, patul ei e ca și al meu; mîne-poimîne o facem zînă; mă supun, știu că nu mă farmecă ea; cum nu mi-a fost nimic cînd mi-a sărutat mîna și cînd m-a sărutat pe obraz, nici acum nu-mi va fi". Apoi zise către servitoare:
— Auzi, fetică, dă-mi ceasul și după ce se culcă toate zînele, iată îți dau cuvîntul meu de crăiasă, că viu și dormim împreună.
Fata se-nvoi. Crăiasa merge făloasă cu ceasul și-l pune pe masă, iar ceasul începu a cînta pînă ce toate zînele adormiră cu capetele pe masă, căzură ca moarte de ospătate și de cîntecul cel puternic al muzicei din ceas. Crăiasa apoi merse încet, în vîrful degetelor, pînă în căsuța slujnicei, care o dezbrăcă și se culcară amîndouă cuprinse una în brațele alteia.
A doua zi cînd era soare la prînz, se deșteptară îmbrățișați... bărbat și nevastă. Ea începu a plînge temîndu-se de furia zînelor, dar el o mîngîie, apoi se îmbracă și ies amîndoi afară. Nici urmă de palate nu mai era, nici umbră de zîne nu se mai vedea. În minutul cînd crăiasa a devenit nevastă, curțile zînelor se cufundaseră în pămînt cu zîne cu tot și rămase numai căsuța unde dormea crăiasa cu feciorul de împărat. Ceasul și lădița încă le înghițise pămîntul. Numai inelul mai rămăsese în degetul crăiesei, care încă își pierduse puterea de zînă și rămase o femeie ca toate femeile, numai mai frumoasă decît toate. De atunci zîne nu mai sînt pe pămînt.
Acum zise feciorul cătră ea:
— Draga mea, așa a fost să se întîmple, veacul zînelor a trecut, iar tu a fost scris să fii soția mea, crăiasa mea. Femeia răspunse:
— Văd că așa a fost să se întîmple, drept aceea eu mă las condusă de tine, unde ne-a împinge soartea acolo merg cu tine.
Și se luară la drum, și-au mers multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că cuvîntul din poveste mai-nainte este, mîndră și frumoasă, s-ascultați și dumneavoastră, că cine o va asculta o va învăța, cine va dormi bine se va odihni; cui nu-i place, nu asculte, pe mine mă lase să mințesc pînă la capăt. Și s-au dus multă cale și lungă, tot pe jos.
O dată îi plesnește feciorului prin minte că el are și cal, căută frîul, îl scutură și se ivește calul lui zicînd:
— Ce poruncești, drag domnuțul meu?
— Să ne duci pe amîndoi, dincolo de apă.
— Ca gîndul ori ca vîntul?
— Ca gîndul!
Și se suiră amândoi pe cal și zbură calul cu ei pînă la pescarul dincolo de apă. Și era obosit calul, că mă rog zburase cu ei trei ani de zile, cale lungă nu glumă. Cînd fu la casa luntrașului, calul plesni de obosit. Ei stătură cît stătură, și dau să meargă acum pe jos, prin țara împăratului Verde, cătră casă, în țara împăratului Roșu. Acum însă aveau un copilaș ca de doi ani. El luă copilul în brațe și merg amîndoi, cale de o jumătate de zi. Cînd fu pe la amiazi nu mai puteau de cald. Ajungînd la un rîu dau să se scalde. Lasă deci copilul pe țărmure jucîndu-se cu inelul și ei se bagă în apă să se răcorească. Un trăsnit de corb n-are ce lucra, ci vine și fură inelul de la copil și luîndu-l în cioc zboară cu el în sus. Copilul începe a țipa de părere de rău, tată-său iese repede să vază ce e? Vede atunci corbul zburînd cu inelul în gură. De loc ia paloșul și fuga, așa cum era, după corb, că mă rog nu era vreme de pierdut cu îmbrăcatul. Și merge și merge, adică fuge corbul prin văzduh, iar el pe pămînt, pînă era chiar în dreptul corbului, atunci aruncă paloșul și nimerește pe corb chiar în inimă de scapă inelul din clonț. După ce află inelul se reîntoarse la soție și la copil, se îmbracă și hai la drum.
Multă vreme vor fi călătorit, cît? nu se știe, destul că hăinuțele li se stricară și călătoreau de ici pînă colo, cîștigîndu-și merinde cu lucrul mîniîor, ori cu cerșitul. Ajunseră zile grele. O dată, într-o zi cam pe la ojină, sosiră într-un oraș, chiar în orașul de unde era el, dar nu spuse nevestei că doară ei ar fi ajuns la locul către care călătoreau, ci intrară într-o crîșmă slăbuță, acolo ia el o chiliuță și se așeză zicînd:
— În orașul acesta vom sta vreo două-trei zile, vom lucra să ne însămăm bani de cale, să ne ajungă pînă acasă. Dimineața se scoală el, merge în boltă și cumpără două perii și vacs și le dă nevestei zicînd: "Eu merg la lucru unde voi căpăta ceva, tu stai în piață lîngă fîntîna aceea, colo pe piatră, pe acolo vor trece domni, ofițeri, generali, vor zice să le ștergi păpucii de praf și vei căpăta frumoși bani, iar eu merg, voi căpăta niște lemne de tăiat ori altceva de lucru, numai să ne adunăm ceva bani de cale".
O lăsă și se duse la curtea împăratului, unde de bună seamă zdrențos cum era, nu-l cunoaște nimeni. Intră la maică-sa, la împărăteasa, care îl cunoaște și poruncește numaidecît să-l îmbrace în haine crăiești, apoi povestește el toate din fir în păr cum s-au întîmplat și unde și cum și-a lăsat nevasta.
După aceea se arată fraților și tătîne-său, care abia îl mai cunoșteau, crezînd că de mult a murit prin cea lume mare. Tatăl său era slab și bătrîn, nici nu mai putea umbla, frații lui purtau treburile împărătești. Bucurie mare era și-l întreba care de care că cu nevastă vine? Cu Crăiasa zînelor ori cu alta? El răspundea că pe poimîne va fi aici cu mare pompă: să se gate numai de nuntă. Apoi merseră cu frații și cu domnii cei mari la preumblare. Cînd au ajuns la fîntîna din mijlocul pieței, văzură o femeie zdrențoasă stînd pe piatră cu un copil lîngă ea:
— Haideți, zice feciorul cel mai mic, să ne șteargă săraca aceea papucii de praf, să capete și ea ceva! Și merseră toți. Ea le șterse păpucii și fiecare îi dete cîte un taler, doi. Dar ea nu-și cunoscu bărbatul, cum era acum îmbrăcat crăiește. Și căpătă ea o mulțime de bani acum. De abia aștepta să vină seara, să spună bărbatu-său cît a căpătat. Seara, bărbatu-său dezbrăcă hainele cele scumpe și îmbrăcă iară cele zdrențoase și merge la ea, ducînd și el doi taleri, ce zicea că i-a căpătat și el în aceea zi. Bucuria fu mare. Ea îi spuse ce domni mari au venit la ea și cîți bani a căpătat.
— De voi căpăta numai în două-trei zile cîte atîția bani, zicea ea, o să ne facem gazde. Cinară și se culcară.
A doua zi de dimineață îi cumpără el un car de oale, zicînd:
— Azi e tîrg mare aci, tu vei vinde oale, și eu iar voi merge la lucru, să mai capăt și eu ceva. Apoi el merse la maică-sa se îmbrăcă crăiește, și acolo cătră amiazi iese la preumblare, cu un regiment de călărași, el chiar în fruntea regimentului și călărașii după el, spunîndu-le că tot după el să meargă, ori pe unde îi va duce. Ajungînd în tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrențoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. Biata femeie începe a se boci și plînge pînă seara, cînd îi vine bărbatul.
— Ei, dar ce-ai de plîngi? îi zise el.
— Dar cum n-oi plînge, că a venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii peste ele și ce cîștigasem ieri, tot îmi prăpădi azi, prăpădi-l-ar Dumnezeu din lume!
— Nu te supăra, că iată eu aduc iară doi taleri și pe nune te-i tocmi bucătăreasă aci la curte, unde tăiai eu lemne azi și ieri, mîne vei trăi bine și vom fi într-o curte.
Și au mers dimineața împreună; el a băgat-o în bucătărie, apoi s-a pierdut de ea prin cele case multe. Colo, cătră amiazi, o cheamă împărăteasa într-o casă, o îmbrăcă ca pe o zînă, ieși bărbatu-său din altă casă și atunci se cunoscură și merseră în palat, unde erau domnii și boierii țării adunați uitîndu-se la icoana, ce stătuse în chilia dinspre miază-zi, cu fața cătră părete. Cînd o zăriră, mai înlemniră de minunea ce le sta înainte; era cu mult mai frumoasă decum o arăta icoana, iar de braț cu bărbatul și cu copilul de mînă-i ședea așa de bine, cum nici spune nu se poate. Acum să fi văzut bucurie și desfătare! Preoții le cîntară: Isaia dănțuiește, ospățul se începu, muzicele cîntau și toți erau fericiți, împăratul cel bătrîn, chiar muri de bucurie, iar cu limbă de moarte lăsă ca fiul acesta, cel mai mic, să rămînă împărat în locul lui, care lucru s-a și întîmplat și, de n-a murit, și astăzi împărătește.
Iar eu mă suii pe o șea și o spusei așa, șeaua a fost cam ruginoasă și povestea mincinoasă!
Auzită în Năsăud de la un păcurar
Dar, zice că era într-o țară departe, departe și e de mult de atuncea, era un împărat, Împăratul-Roșu. Și el, ca toți împărații, avea bunurile și bunătățile sale, dar bine zice zicala:
Unde-s turme mari de oi
Sînt și turme de nevoi;
Unde-s turme de miei blînzi,
Sînt și mii de lupi flămînzi.
Adecă împăratul Roșu avea mulți dușmani, și nici să putea altfel, că doară:
Numai omul seriman
Nu are nici un dușman.
Apoi el numai sărac nu era. Și cu dușmanii trebuia să țină luptă pe moarte și pe viață, că doară împărații nu se luptă iac-așa ca ciobanii, să-și dea o trîntă, două ș-apoi iar să se ogoaie; nu, ei se bat ca țapii, tot în capete, pînă unul mai nu se mai poate mișca, adecă ostile lor, că împărații stau și se uită, chibzuiesc, atunci apoi se împacă și se fac prieteni buni. Și cînd a plecat împăratul Roșu la bătaie împotriva dușmanilor, și-a luat rămas bun de la înălțata împărăteasă și de la cei trei feciori ce îi dăduse Dumnezeu, apoi îi sărută și dă să iasă pe poartă afară. Atunci îl plesnește ceva prin minte, își oprește calul, că mergea călare, vedeți dumneavoastră, ca gazdele, cheamă feciorii la sine și dîndu-le o legătură de chei, le zise: "Vedeți, dragii tatii, cheile astea sînt de la palatele noastre, care sînt atît de multe, cîte zile-s într-un an și încă mai mult cu trei; iată că vă dau vouă cheile, nu cumva să le pierd în cea cale lungă, iar voi fiți cu minte, grijiți de mama voastră și de casă și în toate puteți intra, numai în chiliuța de cătră miazăzi, unde slujește cheia asta ruginită, să nu intrați, că de veți intra, bine nu va fi".
Apoi se duce împăratul. Iar copiii rămîn cu legătura de chei în mînă sfătuindu-se că ce o fi avînd tată-său în chilia de cătră miazăzi? Deocamdată prind ei a căuta prin alte chilii; într-una aflară arme fel de fel, rămase de la moși-strămoși; în alta află bani din toate țările și de peste toate mările; bani de aur și de argint, cum numai la împărați se pomenesc; în altă chilie află haine împărătești nouă și vechi, rămase din moși-strămoși, toate numai posomanturi și pietre scumpe; în altă chilie află scumpeturi și bogății, la soare parcă te puteai uita oleacă, dar la ele ba. Și caută feciorii împăratului și se miră, dar nu prea, căci erau obișnuiți a vedea asemenea scumpeturi. În urma urmelor ajung la chilia de cătră miazăzi. Aci sta locului și se întrebă: Să intre? Să nu intre? Ar intra, se tem că cine știe ce o fi acolo? Nu cumva să dea de ceva primejdie, și nici n-ar fi voit să calce voia tătîne-său; n-ar intra? dar nu-și pot stăpîni dorul de a ști că oare ce-i acolo? de ce să nu intre? În urmă se hotărăsc să intre, ce a da Dumnezeu, aceea va fi! Și vîrîră cheia cea ruginită în zar și suciră o dată, de două ori, de trei ori și de-abia putură deschide ușa aceea. Iar după ce intrară-nlăuntru, ce văzură? Chilia era goală-goluță, nimic, dar nimic nu văzură. Era cît pe-aci să iasă afară, cînd feciorul cel mai mic zărește aninat de perete ceva: o icoană cu fața către părete. Haid să vedem ce o fi aceea? doară nu e chiar fermecată! Și luară icoana jos și se uitară la ea, dar... of Doamne! rămîn înmărmuriți lîngă ea. Pe icoană era pingălit un chip de muiere atît de frumoasă, cum nu mai văzură nicicînd; amuțiră cînd o văzură și nu mai putură ridica ochii de pe ea. Veni vremea prînzului, dar unde să se poată dezlipi ei de lîngă icoană? Uitară tot, și mîncare și băutură, și numai la icoană priveau.
Împărăteasa s-ar fi pus la masă, dar nu-i era îndemînă singură; deci începu a striga după feciori, nimeni nu-i răspunde, apoi începe a căuta pe tot locul, cînd într-un tîrziu îi află cu icoana în mînă. Se uită și ea la icoană, se miră de frumusețea femeii aceea, și parcă ar fi voit să fie și ea așa. Într-un tîrziu apoi merseră la mâncare. Dar voia cea bună era dusă din curtea împăratului Roșu; feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură, că de lucru nici pînă atunci nu aveau; de-abia așteptau să vie tatăl lor, să le spună cine e fata ori muierea aceea? Toată ziulița steteau feciorii cu icoana în mînă, ba și noaptea, pînă cădeau obosiți de atîta uitat, ca și cînd ar fi cosit ori îmblătit cine știe cît.
O jumătate de an se munciră cu lucrul acesta, și de ce se uitau mai mult la icoană, de aceea ar fi voit să o vadă mai mult, și tot din ce în ce li se mărea mai tare pofta să știe cine e? și... Dumnezeu mai știe cîte gînduri mai umblau tinerilor prin minte! Ar zice cineva, că ce e o jumătate de an de a sta cineva ațintit la un lucru pe care nu-l cunoaște și pe care ar dori să-l aibă. Dar nu-i așa; o zi încă e mult, ba și o minută e mult, să se muncească cineva cu gînduri de ale dragostei, cînd nici nu cunoaște pe ființa care i-a căzut atît de dragă. Dar peste o jumătate de an se gătă bătaia și împăratul veni acasă. Cît îi fu de mare mirarea, cînd își află copiii slabi, îmbătrîniți și schimonosiți, iar la plecarea lui îi lăsase pe toți frumoși ca trei ruji.
— Ați intrat la icoană! zise împăratul.
— Am intrat, tată, răspund toți trei feciori cu un glas.
— Știut-am că nu vă veți putea răbda; așa vă trebuie, de ce nu m-ați ascultat? De altmintrelea și eu sînt de vină; de nu vă opream, poate că voi nici nu vă gîndeați a umbla acolo.
— Tată, zic feciorii, fii bun și ne spune, cine e muierea aceea zugrăvită în icoană? Fată e, ori nevastă? Să cercăm, doar de ți-o vom putea face noră!
— Dragii tatii, nu e nevastă, e fată, e zîna zînelor, e crăiasa lor, dar e de cînd lumea de bătrînă și tot nu îmbătrînește și de nu se va mărita, nu îmbătrînește în veci, că numai măritîndu-se își pierde puterea de zînă și începe a îmbătrîni. Șade departe de aci în împărăția zînelor unde nu moare nimeni; oamenii pămîntului însă, care merg, nu se mai întorc, toți se prefac în dobitoace ori în stăni de piatră; îi prefac zînele. Mulți voinici au cercat să pețească pe Crăiasa zînelor, dar bine n-au umblat, căci zînele i-au fermecat, deoarece de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă, căci e ursită de Dumnezeu atîta să trăiască, pînă vor fi toate fete fecioare, și călcînd numai una cuvîntul ursitoarei, împărăția să se prăpădească, ele să piară deodată, iar cea măritată să se facă om pămîntean, supusă năcazurilor acestei vieți. Drept aceea puneți-vă pofta în cui de a mai și gîndi la ea.
Împăratul credea că cu vorbele acestea a băgat minte în capul feciorilor lui, și nu-și aducea aminte că prin ele mai tare le-a ațîțat dorul de a o vedea și a o lua de muiere. A pus paie și oleu în foc, apoi poftea ca focul să se stingă!
Așa e în lumea asta, iar dumneavoastră de nu vă place nu ascultați, pe mine lăsați-mă să o... mințesc mai departe.
După cîteva zile, vine feciorul cel mare înaintea împăratului, și zice:
— Tată, lasă-mă să-mi cerc norocul, să mă duc să văd pe crăiasa zînelor.
— Eu te las, dragul tatii, ci știu bine că numai în zadar te-i osteni; mai bine rămîi tu aici și nici nu mai gîndi la ea: mergem și pețim fata împăratului Verde, care vine bucuroasă în casa noastră și bine-ți va fi.
— Ba, lasă-mă, tată, dă-mi bani de cheltuială și haine de primeneală, un cal bun de călărie să merg să o aduc soție.
— Bine, du-te, numai să nu te căiești.
Și s-a dus feciorul cel mare al împăratului în grajd și ș-a ales calul cel mai frumos și a intrat în chilia cu armele cele mai nouă și mai scumpe, și și-a umplut două perechi de desagi cu bani, apoi a încălecat și hai la drum.
Cînd iese de pe poartă îi stă în cale o babă bătrînă și urîtă și-i cere ceva de pomană, dar el se face a n-o vedea și merge mai departe. Baba însă zise:
— Du-te, du-te, că acuși vii tu iar îndărăt! Și se duse feciorul cale de un ceas pînă iese din oraș și dă să treacă un pod dintre hotară, dar calul nu vru să meargă. Dă în cal, dă tare cu salcia dar calul sta neclintit, că de sub pod se auzeau răcnete ca de urs. Și unde nu iese de sub pod o mamiță hîdă și grozavă de i se ridică părul măciucă în vîrful capului și hai, băiete, îndărăt, de gîndeai că nici pe acolo n-a mai fost. Ajungînd acasă, spune tătîne-său cele întîmplate.
— Nu ți-am spus, – zice bătrînul, – că așa te vei reîntoarce, cum ai plecat? Mulțam Domnului, că n-ai umblat mai rău, doară ți-a veni mintea-n belge!
Peste cîteva zile vine la împăratul feciorul cel mijlociu și iar se roagă să-l lase, doară el va fi mai norocos decît cel mare. Ce să vă mai înșir vorbă? Acesta încă umblă ca cel mai mare. Acum stau ca opăriți amîndoi, cînd se ivește cel mai mic, un drăguț de fecior cît toată lumea se mira de obrăjorii lui cei frumoși, nici semn de barbă ori de mustăți, vine acela la împăratul:
— Tată, cercat-au frații mei dar în zadar, ar fi rușine pe noi că nici unul să nu izbutim nici barem a vedea pe Crăiasa zînelor, necum a o avea de soție! Fii bun, lasă-mă să-mi cerc și eu norocul. Împăratul începe a rîde cu hohot, apoi zice:
— Dacă frații tăi cei mari nu putură ieși nici din hotar afară, atunci tu o să intri în țara zînelor? Una ca asta mi-ar plăcea să o văd, dar nu cred. Gată-te cum îți place, că deseară știu eu că cinăm laolaltă!
Copilul cel mai mic, voios că-l lasă tată-său să-și cerce norocul, porni cătră stavă să-și caute un cal potrivit pentru o cale atît de lungă. Nu ieși bine din curte și se întîlnește cu o babă hîdă și gîrbovită de greutățile acestei lumi:
— Fă-ți milă și pomană, domnișorule, întinde babei ceva, cu ce te-a miluit Dumnezeu sfîntul. Și fiul de împărat bagă mîna în buzunar și dete babei un pumn de bani.
— Dumnezeu să-ți fie de ajutor și să-ți facă ție după pofta inimei, zise baba depărtîndu-se. Nu merse feciorul mult și se întîlni cu o altă babă, parcă mai slabă și mai neputincioasă decît cea dintîi. Dădu și aceleia un pumn de bani și aceea încă îi mulțumi cum știu mai frumos. Cînd era să se apropie de stavă, cum mergea cu căpăstrul în mînă, numai vede că iese ca din pămînt altă babă cerșitoare în cale și se roagă să o miluiască și pe ea. Și feciorul milui și pe baba asta cu un pumn de bani. Atunci baba începu a plînge de bucurie ți-a zice:
— Dragul mamei, (că mamă-sa era, împărăteasa, care în chip de cerșitoare ieșise din palat ca să cerce firea copiilor; mare fermecătoare și strigoaie mai spun că era, îngheța apa în blid în postu Sf. Petrului așa ne spun bătrînii, de aceea și ieșise ea la fiecare fecior de aci în cale să le cerce mintea și curagiul), dragul mamei, tu văd că o să ajungi la Crăiasa zînelor, dar de nu mă vei asculta, tot nu vei umbla bine. Din stavă alege calul cel mai rău, du o trocuță cu ovăz și una cu jar din vatra locului, tu să nu lăcomești nici la un cal care va trage la ovăz, dar de calul care va trage la jar, să nu te depărtezi. Arme nu lua din cele sclipicioase, ci zi cătră tată-tău să-ți dea paloșul din holteie. Acela tot este ruginit, dar nu-ți pese, acela să-l iai. Bani nu lua cu tine, nici merinde, lasă că în locul acelora o să-ți dau eu ceva, numai vino la mine în palat.
Cînd gătă împărăteasa vorbele astea de zis, se făcu nevăzută și feciorul tresări ca și cînd s-ar trezi dintr-un somn greu. Apoi merse îndărăt acasă, luă o trocuță cu ovăz și una cu jar și plecă cătră stavă. La troaca cu ovăz ar fi tras stava întreagă, iar la cea cu jar veni foarte încet o mîrțoagă de gîndeai că o să cadă de slabă. Se uită lung fiul de împărat cum mîrțoaga îmbuca cu lăcomie din jar, dar nu zise nimic, gîndea însă în mintea sa: dacă mă voi duce cu schiloada asta, nu stau bun că o să ajung departe; numai împrejurarea că mînca foc îl făcu să nu crează că mumă-sa l-ar fi păcălit. Calul încă își ridică capul și zise:
— Drag domnul meu, știu ce gîndești, dar nu te teme, bun e Dumnezeu și bună minte ți-a dat de m-ai căutat, gată-te de cale, dar pînă atuncea mai dă-mi un vrav bun de jar să mă satur, apoi îmi poruncește cum să merg: ca vîntul sau ca gîndul?
Și merse fiul împăratului cu mîrțoaga acasă; frații cei mai mari nu-și putură stăpîni rîsul cînd îl văzură cu ce cal voiește a pleca, ba cel mai mare chiar zise în batjocură:
— Pare-mi-se că de ceialalți te temi. Tată-său însă nu se învoia odată cu capul a-l lăsa să plece cu acel cal, dar după multă rugare în urmă zise:
— Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. Și dete feciorul un vrav mare de jar calului și mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz, și dacă gată tot jarul de mîncat, sforăi o dată de tot scântei îi ieșiră pe nări, apoi se scutură de îi căzu tot părul de pe el și rămase numai un păr luciu-galben ca aurul și era acum calul mai frumos decît toți cîți îi avea împăratul. Atunci zise împăratul:
— Cu calul acesta am umblat și eu a peți.
După aceea intră feciorul în chilia împărătesei să-și ia rămas bun, iar ea îl sărută și-i dete trei lucruri: un inel, un ceas și o lădiță de aur. Aceste trei daruri aveau un preț foarte mare, deoarece inelul răspîndea lumina ca soarele, ceasul strălucea ca soarele, și dacă îl puneai pe masă deschis, cînta mai frumos decît toate muzicile din lume, iar lădița asemenea era strălucitoare ca un soare și cînd o puneai pe masă și o deschideai, ieșeau din ea cele mai bune mâncări și băuturi ce sînt pe astă lume. După aceea, își încinse paloșul cel ruginit, își luă sănătate bună de la tată-său și de la frați și hai la drum. Apoi îl întrebă calul:
— Domn, domnuțul meu, dar cum să te duc; ca vîntul sau ca gîndul?
— Să mă duci ca gîndul, răspunse feciorul și începură a merge mai întîi mai lin, apoi tot mai tare pînă nu se mai vedeau.
La podul dintre hotare se auzi un glas răgușit și înspăimîntător, dar calul nu se înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea peste firul de la telegraf... Și s-au dus, s-au dus multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că cuvîntul din poveste mai înainte este, mîndră și frumoasă, s-ascultați și dumneavoastră; cine o va asculta, o va învăța, cine va durmi, bine va odihni; s-au dus pînă au ieșit din țara împăratului Roșu și au ajuns în țara împăratului Verde, unde sînt oameni verzi, vitele verzi și tot e verde ce vezi.
Și au ieșit și din țara împăratului Verde, care se mărginea cu împărăția zînelor; și între țara zînelor și țara împăratului Verde era o apă mare, ca Dunărea ori poate și mai mare.
Lîngă apă era căsuța unui om, care ținea crîșmă și era și pescari. Acolo intră în casă:
— Bună ziua, om de omenie.
— Bună să-ți fie inima, voinice, dar de unde și pînă unde?
— Apoi, vezi, om de omenie, sînt drumar, am venit din țara împăratului Roșu, și de mi-ar ajuta Dumnezeu, vreau să merg în țara zînelor...
— Hm! zdravăn fecior și frumos ca o doamnă, ar fi daună să mergi pe acolo, că Doamne, mulți voinici și-au pus capul care au cutezat a se apropia de cetățile lor. Eu aș gîndi să te lași de gîndul cu care ai venit, mai bine șezi și te odihnește, apoi du-te în alte părți, unde te va îndrepta Dumnezeu, dar acolo nu merge că numai eu știu pînă la o sută de voinici care au trecut pe aici și nu s-au mai reîntors.
— Fie ce va rîndui Dumnezeu, dar eu mi-am pus în gînd că ori aduc pe Crăiasa zînelor, ori îmi pun capul.
Mai povestesc ei, cît povestesc, apoi se îmbracă feciorul în haine fetești de ai fi jurat că-i o zînă, își ia inelul, ceasul și lădița într-o trăistuță și dă să treacă granița peste apa cea mare. Pînă a nu pleca însă zice cătră gazda casei:
— Bade, calul mi-l voi îndrepta, iar la dumneata, să ai grijă de el pînă mă reîntorc. Dar calul zice:
— Ba nu, eu voi merge tot cu tine. Și s-au dus. După ce-au ajuns în țara zînelor, a zis calul cătră fecior:
— Drag domnuțul meu, ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine numai scutură frîul, că eu voi fi la tine. Așa au făcut. Și s-a luat feciorul pe jos, du-te, du-te prin căldură de gîndeai că se topește. Și a mers multă vreme; unde-l lovea foamea punea lădița jos, o deschidea și din ea ieșeau tot felul de mîncări și băuturi.
După cale de mai multe zile a ajuns la curțile zînelor. Zînele se jucau într-o grădină frumoasă de nici raiul doară nu poate fi mai frumos decît grădina aceea. Lîngă poarta care era închisă, începe feciorul a plînge și a se ruga să-l lase înlăuntru. Îndată vin vreo douăzeci de zîne, una mai frumoasă decît alta, și încep a-l întreba:
— Cum ai cutezat, tu, față pămînteană, să intri în țara noastră? Nu știi că om pămîntean nu e iertat să intre aici? Acum vei muri, sărmană, vai de capul tău! Ele credeau că e fată, că parcă vă spusei că se îmbrăcase fetește.
— Fie-vă milă, zice el, vedeți că sînt o fată neputincioasă, lăsați-mă la voi, că am fugit în lume de frica părinților, care vreau să mă mărite, iar eu mai bine am fugit în lume decît să-mi trebuiască bărbat. Zînelor le fu milă de biata fată, o lăsară înlăuntru și o duseră înaintea crăiesei, căreia încă-i spuse că e fată din lume, fugită de la părinți de frica măritatului. Și crăiasa o primi servitoare făgăduindu-i că-i va plăti simbria pe an; atunci era anul de trei zile în țara zînelor. Și sluji fata noastră vreo trei ani dupăolaltă, și învăță toate obiceiurile zînelor, și se făcu prietină cu toate zînele, încît ele o prețuiau ca pe o soră a lor. De multe ori se chiar juca cu ele.
Într-o noapte tîrziu scoase inelul din trăistuță și-l pune pe masă în căsuța ei, că ea avea o căsuță chiar lîngă patul crăiesei, vedeți dumneavoastră să fie de-a îndemână, cînd va căpăta ceva poruncă. Și cînd puse inelul pe masă, se stinseră toate lămpile și luminile din palatele zînelor și se vedea în ele numai de la inel, mai tare decît de la soare. Se spăimîntară zînele, că ce lucru poate să fie, ieșiră toate din casă și începură a căuta unde și ce e? Adecă mirarea lor fu mare cînd văzură pe masa slujnicei inelul acela minunat. Și crăiasa chemă pe slujnică la sine, să-i vază inelul. Slujnica bună bucuroasă merse și arătă crăiesei inelul. Da unde nu pune crăiasa inelul pe deget, da atîta îi părea de bine și era de zece ori mai frumoasă.
— Copilă, zise crăiasa, dă-mi mie inelul acesta, ce să-ți dau pe el?
— Bucuroasă ți-l dau, înălțată crăiasă, dacă mă vei lăsa să-ți sărut mîna...
Crăiasa se învoi. Ea sărută mîna crăiesei, și crăiasa rămase cu inelul.
Dar nu știu cum se simțiră amândouă, parcă nu ca mai înainte. Zînele celelalte începură a-și bănui ceva, dar iară se îmbărbătau:
— E fată ca și noi, a cinstit inelul crăiesei, căci o lăsă aci în țară la noi și nu o alungă de unde a venit de groaza măritișului.
Mai trecu multă vreme pînă o dată, chiar pe cînd era o petrecere mare în curțile zînelor, slujnica scoate lădița din traistă și o pune pe masă. Cum o scoate, cum se sting și lampele și luminile de prin feșnice, și de la lădiță se vedea mai bine decît de la soare cînd e cerul senin, iar măsuța slujnicei se umplu de mâncări și băuturi mult mai bune și mai scumpe decît ale zînelor, ba și decît ale crăiesei. Minunea era mare. Îndată sar toate de după masă, și năvălesc în căsuța servitoarei; acolo mîndrenii cum doară numai în rai poate fi, toată casa juca în aur, masa încărcată de mîncări și băuturi și de poame, care de care mai bune, și mai scumpe. Veți gîci acum și dumneavoastră că crăiasa a poruncit să meargă slujnica înlăuntru numai ea singură și cu lădița. Și s-a dus.
— De unde ai tu lucrurile acestea scumpe, zise crăiasa.
— De la mama mea, răspunse slujnica și nu mințea, adevărat vorbea.
— Ce să-ți dau să-mi dai mie lădița?
— Oh, înălțată crăiasă, aceasta e scumpă, că în orice lipsă, ea mă luminează și mă nutrește și mă adapă, dară nădăjduiesc că înălțimea ta nu mă vei alunga de aici cîtă vreme oi mai avea de trăit zile cu păcate, văzînd că am mîncare și băutură, a măriei-tale să fie dacă... mi-i lăsa să te sărut o dată cu dulce...
Atunci îi rase o palmă, dar după aceea se căi și zise:
— Bine, așa să fie, hai și mă sărută, iar tu să-mi dai lădița. Vă puteți închipui ce sărutare dulce a fost aceea.
Dar, adevărul vorbind, după sărutarea asta se simți crăiasa nu știu cum v-aș spune, dar toată roșie ca para focului, cînd simți buzele slujnicei lipindu-se de ale ei. Zînele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei, dar tăcură, vedeți dumneavoastră; cine să cuteze a zice cuvînt nechibzuit despre crăiasă?
Și era făloasă crăiasa: inelul nu-l mai depărta din deget și mai în fiecare zi punea o dată lădița pe masă să-și arete puterea; nu mai știa ce face de părere de bine. O dată îi plesni prin minte să facă un ospăț mare, mare, de la care să nu lipsească nici o zînă din lume, dar nici una, ca tot poporul de zîne să se poată mira de inelul și lădița ei, și mirîndu-se cu atîta să o cinstească mai tare.
Și se adună poporul de zîne din toate părțile, veniră zîne de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte, zîne bune și zîne rele, dar toate frumoase, una mai frumoasă ca alta; zîne și pace! Și crăiasa nu le aștepta cu nimica mîncare, nici nu aprinse nimeni focul în bucătărie ori în cuptorul de copt, că de vară era vară, iar lădița făcea ce făcea și sătura pe toți cei din giur. Destul că se adunară zînele din toată lumea într-un palat mare, și se puseră în jurul unei mese să ospăteze. Mesele însă erau goale-goluțe, nici tăniere, nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. Deodată intră crăiasa în palat cu o lădiță în mină, și îndată toate zînele puseră mîinile la ochi, neputîndu-se uita la ea ca la un soare. Încetul cu încetul li s-au dedat ochii cu strălucirea și începură a-și lua cîte una mîinile de la ochi. Minunea era mare. Dar cînd deschise crăiasa lădița, atunci minunea minunilor! Masa se încărcă singură de mîncări și băuturi, la toată zîna tot tăniere de aur, lingure și furcuțe de aur și cuțite de diamant, la fiecare zînă pahar de aur și mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe. Acolo să fi fost la ospăț.
Destul că se minunară zînele, da, se minunară și se ospătară, mîncară și băură, și apoi începură a gusta struguri și alte poame scumpe, care ieșeau ca din pămînt, numai vedeau că se pun pe masă, dar de unde? și cum? nimeni nu înțelegea afară de crăiasa și de curtenele ei.
Și văzură soare răsărind și soare sfințind, dar întunecîndu-se nu văzură, că lumina inelului și a lădiței mai tare era decît a soarelui. Veselia era mare, cinstea crăiesei și mai mare! "În adevăr, ziceau zînele, – noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră".
Și crăiasa era fericită. Și porunci zînelor să cînte toate împreună o cîntare de veselie. Iar zînele nu așteptară să le mai spună o dată, ci începură o cîntare, dar așa cîntară, încît îngerii din rai să tacă înaintea lor. Doamne ce drăguță de cîntare! Toată ceata era beată de bucurie și fericire, apoi ridicară paharele în cinstea crăiesei lor viteze și le goliră pînă în fund, după aceea iar începură o cîntare și iar o ciocnire de pahare și tot așa pînă colo către miezul nopței. Atunci, tocmai cînd zînele scoteau cîntarea cea mai frumoasă din gurișoarele lor, servitoarea scoate orologiul și-l pune pe masă în căsuța ei. Să fi văzut mîndrețe! Soarele să se ascundă, că e numai ca o umbră pe lîngă acel ceas strălucitor. Cînd îl puse pe masă, gîndeai că toate curțile sînt ocolite de sori, așa lumină arunca. Apoi îl deschise și începu ceasul a cînta, dar așa cîntare, încît zînele, că erau zîne, dar rămaseră ca mute, nici nu puteau asemăna glasurile lor cu cîntarea ceasului, înmărmuriră o dată, îngălbeni fiecare, se uită una la alta spărioase ca o căprioară și numai tîrziu prinseră inimă, după ce le chemă crăiasa cu ea, să vază ce e? Și-au mers toate împreună și au văzut ceasul pe masă în căsuța slujnicei, și nu se puteau destul mira de frumusețea și de măiestria lui. Crăiasa se uită cît se uită, apoi făcu semn zînelor să intre în palat, că și ea vine îndată. Și intrară zînele în palat zicîndu-și: "Crăiasa o să cumpere și muzicele de la servitoare". Iară crăiasa dacă rămase singură cu servitoarea zise:
— Draga mea, de unde ai tu lucrul acela frumos?
Iar servitoarea răspunse:
— De la mama mea le avui toate; două lucruri îți dădui măriei-tale, și mie îmi rămase acesta.
— Oare să mi-l dai tu mie, zise crăiasa.
— Cam cu greu măria-ta, că eu sînt fată streină și săracă iar cînd mă ajunge jalea, îl pun de-mi mai cîntă, să-mi mai stîmpăr sufletul: numai atîta mîngîiere mi-a mai rămas în lume.
— Ba, zise crăiasa, tu rămîi pentru totdeauna aicea la noi, voi aduna zînele la o zi mare să te farmece și pe tine; să te facă zînă, și nu vei mai ști în veci ce sînt supărările: dă-mi mie ceasul.
Atunci slujnica zise:
— Măria-ta, înălțată crăiasă! Grație capului meu?
— Grație, fata mea, răspunse crăiasa.
— Ei bine, măria-ta, dacă vrei ca și ceasul acesta cu muzici să fie al măriei-tale, atunci vino și în noaptea aceasta, dormi cu mine în căsuța aceasta, în patul acesta, ca să știu, că am dormit și eu o dată cu crăiasa zînelor.
Atunci crăiasa... pliosc! cu o palmă peste capul slujnicei: aceasta însă tăcu. După aceea se gîndi crăiasa: "De ce să nu dorm cu ea într-un pat? E fată frumoasă, patul ei e ca și al meu; mîne-poimîne o facem zînă; mă supun, știu că nu mă farmecă ea; cum nu mi-a fost nimic cînd mi-a sărutat mîna și cînd m-a sărutat pe obraz, nici acum nu-mi va fi". Apoi zise către servitoare:
— Auzi, fetică, dă-mi ceasul și după ce se culcă toate zînele, iată îți dau cuvîntul meu de crăiasă, că viu și dormim împreună.
Fata se-nvoi. Crăiasa merge făloasă cu ceasul și-l pune pe masă, iar ceasul începu a cînta pînă ce toate zînele adormiră cu capetele pe masă, căzură ca moarte de ospătate și de cîntecul cel puternic al muzicei din ceas. Crăiasa apoi merse încet, în vîrful degetelor, pînă în căsuța slujnicei, care o dezbrăcă și se culcară amîndouă cuprinse una în brațele alteia.
A doua zi cînd era soare la prînz, se deșteptară îmbrățișați... bărbat și nevastă. Ea începu a plînge temîndu-se de furia zînelor, dar el o mîngîie, apoi se îmbracă și ies amîndoi afară. Nici urmă de palate nu mai era, nici umbră de zîne nu se mai vedea. În minutul cînd crăiasa a devenit nevastă, curțile zînelor se cufundaseră în pămînt cu zîne cu tot și rămase numai căsuța unde dormea crăiasa cu feciorul de împărat. Ceasul și lădița încă le înghițise pămîntul. Numai inelul mai rămăsese în degetul crăiesei, care încă își pierduse puterea de zînă și rămase o femeie ca toate femeile, numai mai frumoasă decît toate. De atunci zîne nu mai sînt pe pămînt.
Acum zise feciorul cătră ea:
— Draga mea, așa a fost să se întîmple, veacul zînelor a trecut, iar tu a fost scris să fii soția mea, crăiasa mea. Femeia răspunse:
— Văd că așa a fost să se întîmple, drept aceea eu mă las condusă de tine, unde ne-a împinge soartea acolo merg cu tine.
Și se luară la drum, și-au mers multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că cuvîntul din poveste mai-nainte este, mîndră și frumoasă, s-ascultați și dumneavoastră, că cine o va asculta o va învăța, cine va dormi bine se va odihni; cui nu-i place, nu asculte, pe mine mă lase să mințesc pînă la capăt. Și s-au dus multă cale și lungă, tot pe jos.
O dată îi plesnește feciorului prin minte că el are și cal, căută frîul, îl scutură și se ivește calul lui zicînd:
— Ce poruncești, drag domnuțul meu?
— Să ne duci pe amîndoi, dincolo de apă.
— Ca gîndul ori ca vîntul?
— Ca gîndul!
Și se suiră amândoi pe cal și zbură calul cu ei pînă la pescarul dincolo de apă. Și era obosit calul, că mă rog zburase cu ei trei ani de zile, cale lungă nu glumă. Cînd fu la casa luntrașului, calul plesni de obosit. Ei stătură cît stătură, și dau să meargă acum pe jos, prin țara împăratului Verde, cătră casă, în țara împăratului Roșu. Acum însă aveau un copilaș ca de doi ani. El luă copilul în brațe și merg amîndoi, cale de o jumătate de zi. Cînd fu pe la amiazi nu mai puteau de cald. Ajungînd la un rîu dau să se scalde. Lasă deci copilul pe țărmure jucîndu-se cu inelul și ei se bagă în apă să se răcorească. Un trăsnit de corb n-are ce lucra, ci vine și fură inelul de la copil și luîndu-l în cioc zboară cu el în sus. Copilul începe a țipa de părere de rău, tată-său iese repede să vază ce e? Vede atunci corbul zburînd cu inelul în gură. De loc ia paloșul și fuga, așa cum era, după corb, că mă rog nu era vreme de pierdut cu îmbrăcatul. Și merge și merge, adică fuge corbul prin văzduh, iar el pe pămînt, pînă era chiar în dreptul corbului, atunci aruncă paloșul și nimerește pe corb chiar în inimă de scapă inelul din clonț. După ce află inelul se reîntoarse la soție și la copil, se îmbracă și hai la drum.
Multă vreme vor fi călătorit, cît? nu se știe, destul că hăinuțele li se stricară și călătoreau de ici pînă colo, cîștigîndu-și merinde cu lucrul mîniîor, ori cu cerșitul. Ajunseră zile grele. O dată, într-o zi cam pe la ojină, sosiră într-un oraș, chiar în orașul de unde era el, dar nu spuse nevestei că doară ei ar fi ajuns la locul către care călătoreau, ci intrară într-o crîșmă slăbuță, acolo ia el o chiliuță și se așeză zicînd:
— În orașul acesta vom sta vreo două-trei zile, vom lucra să ne însămăm bani de cale, să ne ajungă pînă acasă. Dimineața se scoală el, merge în boltă și cumpără două perii și vacs și le dă nevestei zicînd: "Eu merg la lucru unde voi căpăta ceva, tu stai în piață lîngă fîntîna aceea, colo pe piatră, pe acolo vor trece domni, ofițeri, generali, vor zice să le ștergi păpucii de praf și vei căpăta frumoși bani, iar eu merg, voi căpăta niște lemne de tăiat ori altceva de lucru, numai să ne adunăm ceva bani de cale".
O lăsă și se duse la curtea împăratului, unde de bună seamă zdrențos cum era, nu-l cunoaște nimeni. Intră la maică-sa, la împărăteasa, care îl cunoaște și poruncește numaidecît să-l îmbrace în haine crăiești, apoi povestește el toate din fir în păr cum s-au întîmplat și unde și cum și-a lăsat nevasta.
După aceea se arată fraților și tătîne-său, care abia îl mai cunoșteau, crezînd că de mult a murit prin cea lume mare. Tatăl său era slab și bătrîn, nici nu mai putea umbla, frații lui purtau treburile împărătești. Bucurie mare era și-l întreba care de care că cu nevastă vine? Cu Crăiasa zînelor ori cu alta? El răspundea că pe poimîne va fi aici cu mare pompă: să se gate numai de nuntă. Apoi merseră cu frații și cu domnii cei mari la preumblare. Cînd au ajuns la fîntîna din mijlocul pieței, văzură o femeie zdrențoasă stînd pe piatră cu un copil lîngă ea:
— Haideți, zice feciorul cel mai mic, să ne șteargă săraca aceea papucii de praf, să capete și ea ceva! Și merseră toți. Ea le șterse păpucii și fiecare îi dete cîte un taler, doi. Dar ea nu-și cunoscu bărbatul, cum era acum îmbrăcat crăiește. Și căpătă ea o mulțime de bani acum. De abia aștepta să vină seara, să spună bărbatu-său cît a căpătat. Seara, bărbatu-său dezbrăcă hainele cele scumpe și îmbrăcă iară cele zdrențoase și merge la ea, ducînd și el doi taleri, ce zicea că i-a căpătat și el în aceea zi. Bucuria fu mare. Ea îi spuse ce domni mari au venit la ea și cîți bani a căpătat.
— De voi căpăta numai în două-trei zile cîte atîția bani, zicea ea, o să ne facem gazde. Cinară și se culcară.
A doua zi de dimineață îi cumpără el un car de oale, zicînd:
— Azi e tîrg mare aci, tu vei vinde oale, și eu iar voi merge la lucru, să mai capăt și eu ceva. Apoi el merse la maică-sa se îmbrăcă crăiește, și acolo cătră amiazi iese la preumblare, cu un regiment de călărași, el chiar în fruntea regimentului și călărașii după el, spunîndu-le că tot după el să meargă, ori pe unde îi va duce. Ajungînd în tîrg, el merge drept peste oalele femeii celei zdrențoase, și regimentul după el, de nici un hîrb n-a rămas întreg. Biata femeie începe a se boci și plînge pînă seara, cînd îi vine bărbatul.
— Ei, dar ce-ai de plîngi? îi zise el.
— Dar cum n-oi plînge, că a venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii peste ele și ce cîștigasem ieri, tot îmi prăpădi azi, prăpădi-l-ar Dumnezeu din lume!
— Nu te supăra, că iată eu aduc iară doi taleri și pe nune te-i tocmi bucătăreasă aci la curte, unde tăiai eu lemne azi și ieri, mîne vei trăi bine și vom fi într-o curte.
Și au mers dimineața împreună; el a băgat-o în bucătărie, apoi s-a pierdut de ea prin cele case multe. Colo, cătră amiazi, o cheamă împărăteasa într-o casă, o îmbrăcă ca pe o zînă, ieși bărbatu-său din altă casă și atunci se cunoscură și merseră în palat, unde erau domnii și boierii țării adunați uitîndu-se la icoana, ce stătuse în chilia dinspre miază-zi, cu fața cătră părete. Cînd o zăriră, mai înlemniră de minunea ce le sta înainte; era cu mult mai frumoasă decum o arăta icoana, iar de braț cu bărbatul și cu copilul de mînă-i ședea așa de bine, cum nici spune nu se poate. Acum să fi văzut bucurie și desfătare! Preoții le cîntară: Isaia dănțuiește, ospățul se începu, muzicele cîntau și toți erau fericiți, împăratul cel bătrîn, chiar muri de bucurie, iar cu limbă de moarte lăsă ca fiul acesta, cel mai mic, să rămînă împărat în locul lui, care lucru s-a și întîmplat și, de n-a murit, și astăzi împărătește.
Iar eu mă suii pe o șea și o spusei așa, șeaua a fost cam ruginoasă și povestea mincinoasă!
Auzită în Năsăud de la un păcurar
Craiasa zanelor
Aceasta pagina a fost accesata de 635 ori.