• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Ovidiu

Întâia stea clipi în zare. Vântul
Porni prin stuf cu aripa de păsări,
Apoi statu. Se auzi deodată
Rostogolirea valului, departe,
Urcând mereu din partea dinspre mare -
Când l-am zărit venind încet şi singur,
Cu capul aplecat puţin că unul
Ce stă de mult de vorba cu puştiul.
Prin bălţi, în care triste păpurişuri
Oftează lung cu şoaptă omenească,
Vânasem toată ziua şi cu puşcă
Pe umăr mă-ntorceam în spre cetatea
Ce-a fost odată Tomis şi-azi e altă.
Pe câmpul ars de toamna al Dobrogei,
Ştiam că va veni multaşteptatul
Poet, ce-ţi plânge peste morţi durerea.
Dar ochii lui, bătrâni de zeci de veacuri,

Nu m-au văzut. Sub albele lor gene
Priveau adânc spre ţărmul unde-n noapte
Se desluşea neptunic glasul marii.
Atunci, din stuful ghiolului o albă
Aripa şi-a-nălţat, străină, zborul,
Şi lebădă sălbatică, în taină
Acestui cer, prin stelele de toamna,
S-a legănat o clipă, că ţinută
De tremurate fire de-ntuneric;
Apoi s-a dus ţipând atât de jalnic
Că vântul speriat s-a strâns în baltă,
Şi sufletul în mine, când pe zare
A lunecat cu aripe întinse
În noapte, spre o ţară de lumina
Cu soare cald sub care cresc coloane
Ce-şi înfloresc zăpadă cu acantă.
Pierise zborul alb în umbră. Pasul
Meu singur stânjenea singurătatea.
Un far clipi departe. Dinspre mare
Sirenă unui vas mugi să plece.
În gara din Palas locomotive
Rar pufăiau. Un tren trecu în goana.
Pe stepă înnoptată uruirea
Vagoanelor se stinse. Numai marea
Rămase să-şi ridice glasul antic,
Sub zodiile toamnei, numai marea.






Ovidiu


Aceasta pagina a fost accesata de 667 ori.