• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Batranii

Padurea arde-n toamna cu flacari vegetale...
Si plopii pana-n ceruri ca facle rituale,,
Si ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei,
Ciresii - rosii focuri cu foile scantei -
De la vanjosul carpen la frageda feriga,
Pe limba frunzei sale in fata noastra striga
Durerea anuala si grea de-a vesteji
Va inteleg eu singur, aprinse elegii,
Colori sfasietoare ca note muzicale
Si inima-mi se frange pe pietruita cale
Din via de pe delauri la casa de la crama,
La sunetul dramatic al frunzelor dearama
Aud cum sufla-n lupta, trufas, din tibicina,
Stejarii, legionarii cu coifuld e rugina,
Cum fagii, getii apriga cu par insangerat,
Inalta-n agonie peanul lor curat.
Vajaitor vibreaza un vuiet viu de coarde;
E vaietul de duca al galbenelor hoarde,
Si frasinii, arinii, alunii si gorunii
In vant isi lasa coama sa falfaie ca hunii...

Dar drumul brusc coteste: in ochii mei campia
Cu petici de-aratura si-mbraca saracia -
Vad Argesu-n zavoaie, cu case mici Pitesti.
O, deal de la Florica, in toamna, drag imi esti,
Cand, fumuriu, Brumarul isi lasa-n vai tamaia,
Cand scorburosi, cu foaia lor lucie ca lamaia
Stau la raspantii nucii cu trunchiul centenar
Pazind butuci de vita si rod de chihlimbar -
Cand vad din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casa a zilelor trecute.
Priveliste totala, pe amintiri te razimi -
Te-ai copt incet in suflet ca miezul unei azimi.
Si iata ca pe dealul copilariei mele
Trecutul ancoreaza cu-albastrele-i vintrele,
Imbraca ce atinge cu stranii prelungiri...
Si nu stiu, vad cu ochii sau vad in amintiri,
M-am imbatat cu vise sau cu seminti de mac,
Pe drumuri cunoscute de ratacesc buimac.

Sub pasu-mi, somnoroase, ca potarnichi iau zborul
Din oerburi, zile moarte zarindu-si viitorul.
Eu stau, pandind cu teama, zorit si nedibaci,
Cu sufletu-n ochire si-un deget pe tragaci;
Ah! una dupa alta se-nalta-n vant si zboara...

Si pas cu pas si drumul si noaptea se coboara.

Afara luna plina brumeaza pe feresti...
Din ce stihii pe-a stelelor poteca
Sa-mi scotoceasca pana si in biblioteca?
Cercetatoarea luna, cu mana ta de var
Stergi, pe furis, randuri, un prafuit slovar.
Domneasca intarire, pecetea nu-ti pun stavili:
Pe zapise aluneci, pe condici si pe pravili,
Te vari prin Letopiset, patrunzi in Uricari,
In legaturi de piele si lemn mancat de cari,
Sta vorba ce deschide al cerului hotar:
Te razimi de-o Cazanie sau de-un Penticostar.
De tine daruite cu argintate muchii,
Strafulgera din umbra un univers de buchii.
O, luna, nu le-atinge si lasa-le sa doarma:
Intorci o foaie numai - si-un veac uitat sa darma,
Abia dezmierzi o fila - si-un suflet il rascoli,
Ce odihnea in tihna prin galbenele cli,
Cu gandul lui de-atuncea si trupul lui de ieri.

Dar lunei carturare zadarnic e sa-i ceri
Sa-si curme dorul slovei si setea de cetire.
Apleaca fruntea alba pe vechea mea Psaltire,
Urmandu-i stihuirea c-un deget diafan;
Scandeaza versul tainic in ritmul unui an
Si veac de veac se-ncheaga pe pagini...
Cine oare
- O simt - si-ascunde, vie, privirea arzatoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?
Ce umbra se-ntrupeaza in umbra din ungher?
Din razele de luna au scaparat scantei:
Patriarhal, in carja, se-nalta Dosoftei.
Paienjenisul vremii cu maini uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate, odajdiile-i scumpe,
Si barba pieptanata pe piept i se desface,
Si dreapta si-o ridica in biblic semn de pace...
Si pacea si vecia si luna sant cu el.

- Ai fost "deplin calugar si bland ca si un miel,
Adanc din carti stiut-ai", iar azi ti-e moarta slova,
Pastorule de inimi ce-ai pastorit Moldova.
Pentru-ai tai fii nemernici nu-ti parasi tu raiul:
Noi ti-am uitat credinta si sufletul si graiul.
Jelim goniti departe de tara Domnului,
Ca-n valea blestemata a Vavilonului,
Va plangem, datini sfinte si, tu, cinstita tara,
Pe care o credinta si-un neam le inaltara.
In Probota, - cetatea simbolica si vie,
"Cu zid inalt de pace si turnuri de fratie" -
Cresteai cuprins de ruga si plin de taine mari,
Si-n sufletele amurguri, prin brazii seculari,
Oriunde-ti duceai pasii dadeai de Dumnezeu.
Intoarce-te acolo, cetite Dosofteu,
Nu-i nici o poezie sa fie ca tacerea...

Atunci grai cu glasul mai dulce decat mierea;
"Eu am adus in tara ta rumaneasca limba
De bun neam si ferita de la o cale stramba"...

Lasand in vremea veche si staret si vladica,
Lin, ca un vas-fantoma ce ancora-si ridica
Taind cu prora timpul mai neted ca un lac,
Mi se oprise casa pe tarmul altui veac...
...................................................................
A tras in dreptul casei radvanul sub copac.
Coboara Banul Mare, pe cap cu-nalt calpac,
Cu fata sa prelunga, cu ochiul lui destept,
Si barba-i castanie ii falfaie pe piept.
La nimeni nu se uita, posomorat mahmur,
Si pe sub blanuri scumpe de jder si de samur,
La brau ii vezi hangerul smaltat cu pietre rare.
Il suie slugi plecate tinandu-l de subsuoare,
Pe un divan l-aseaza, smerite il cinstesc.
- Plecat ma-nchin in fata-ti, slavite Vacaresc,
Tu ce-ai lasat in tara ca sfanta mostenire,
Urmasilor: o pilda - si patriei: cinstire

In mai, cand luna noua isi strecura caiacul
Prin pomii mahalalii, privea mirat calicul
La calul tau cel negru trecand trufas, in trap,
Cu sea suflata-n aur pe verdele-i valtrap.
Descalecai in graba sub un umbrar de nuci,
Loveau cu palma robii in-naltele uluci,
O mana nevazuta, din dos, tragea zavor,
Si te gaseai in raiul gradinii, pe pridvor.
O fata langa tine-n salvari si fermenea,
Cu ochi de caprioara si obrajori de nea,
Parea tinand o roza in mana, sub turban.
Sultana ratacita a unui vers persan.
Si tu, Arhon vel Bane, cu degetele-n barba.
Posac cum e cadiul primind in maini o jalba,
Asculti oftand cum canta de-o biata turturea...
Taraful, melodia in taina o reia.
O-nalta ca o minge vrajita si o lasa
Sa cada in tacerea gradinii ca-ntr-o plasa.
Pe rand lauta, cobza si naiul o descanta...
Si dragostea si-aleanul iubitei care canta,
In vis ca intr-un scutec te-nfasura treptat...

Din somnul tau de piatra, de ce te-ai desteptat?
Ce rvei la mine, spune, ce dor ti-a dat viata
Caci cine mult iubeste, in groapa nu ingheata,
Si cine mult suspina, si dupa moarte-i viu!
Si el, ca pentru sine, raspunse: - Nu mai stiu
Departe mi-este veacul si vremea ta mi-e grea.
Dar, alb, ma urmareste un zbor de turturea,
Si-n umbra daca piere, zaresc ca o lumina
O floare - numai una - ce arde in gradina.
E turturea, e floare, naluca e? ... nu stiu:
De n-o culeg, se strica - si moare, de o tiu.


Din palme cat ai bate si-ai sta sa te gandesti,
A si intrat in casa Dinicu din Golesti.
Cu barba-i de carbune si ochii lui de jar;
Pasise pragul vremii ca un usor hotar.
-Boiere, drept la cuget si bun la Dumnezeu
Bine te vad aicea.
Si el imi spuse greu:
- Desi santem cu inimi si cu mosii vecine,
Am colindat Evropa si moartea, pan-la tine;
Sa m-odihnesc, ma lasa, de-atatea tari si mari.
De nu-s poet, in brau-mi, port totusi calimari.
- Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers.
E pasul care suna scandat ca si un vers.
Golescule, tu care intaiul ai deschis
Ca un copil camara Apusului de vis,
De ce nu pot culege cu inima ta noua
Lumina diminetii ca un polei de roua
Pe-orasele straine cu nume greu de spus,
Cand iarasi diligenta porneste spre apus?
De ce nu pot ca tine sa intru la "Senbrun":
"Fantana cea frumoasa" - cum zici in graiu-ti bun -
Pasind sfios nisipul greblatelor alei.
De portul tau exotic se minunau femei
Cu palarii de paie si saluri de matase;
Radeau cu ochi albastri sau negri, curioase,
Si la plecare fete nebune, in careta
Iti azvarleau, ca pasari, volane din racheta,
Sau intrebau in grupuri mirate cine esti.

- Eu, Constantin, boierul cinstit de la Golesti,
De m-am purtat prin tara atator imparati,
E ca s-aduc in mine un suflet bun la frati.
Si de s-au strans in juru-mi, pe piete, ca la urs,
Ce-am invatat ramane si rasul lor s-a scurs
Ca Argesu-n zavoaie cu apele lui mari.
Am adormit in pace la umbra de vlastari
- Vlastarii poarta umbra cazutului copac -
Ati ispravit voi oare ce-am inceput sa fac?
Aveti, e drept, Apusul intreg in palarie,
As vrea mai bine-n creier si-n cugete sa fie.
De ce ai vrut, urmase, din groapa mea sa vin
De ai nemteasca haina, dar suflet bizantin?
Pe mine de sta moda Fanarului, visam
Un suflet ca o floare ascunsa dupa ram.
Un suflet proaspat, dornic de roade ca pamantul.
Stramosii-i daruira, cu legea lor, cuvantul:
De mic il botezara cu lacrimi si amar
Cu greu sa cantareasca pe-al cerului cantar,
Cat il atingi, un sunet frematator sa dea,
Un suflet nou si totusi batran ca tara mea.

Tot mai priveau prin veacuri domnescul lui radvan
Cand, nas in nas, la poarta, dadui de Anton Pann.
Purta ca-n moda veche, giubea si antereu,
Pe jos urcase dealul si gafaia din greu.

- Bine-ai venit! Pe finul istet al lui Pepele,
De ani l-asteapta casa copilariei mele,
Am gazduit intr-insa, pe rand, pe toti poetii:
Ca plata mi-au pus lacrimi in ochii tineretii.
Din fagurii iubirii mi-au daruit durerea,
M-au invatat, natangii, s-o pretuiesc ca mierea.
Ei mi-au schimbat stejarii in salcii plangatoare.
Si cu basmiri de luna si de privighetoare.
Mi-au smuls din ceruri pana si zborul ciocarliei
Ce infipsese-n soare sageata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n tara n-ai pereche,
Tu singur poti cu gluma ta - floare la ureche,
Sa infloresti in inimi de plans amar si ura,
Pe maracinii vietii a rasului rasura.
Povestitor al vorbei, calif peste silabe,
Sedeai, ca intr-o mie si una nopti arabe,
In mahala, sub parul batran, la cafenea,
Istorisind zabavnic cum vorba iti venea.
La tara, cu Mos Albu, oprit la sezatori,
Zvarleai la fete-n poala un pumn de ghicitori,
Si cum prin grau chiar Domnul a randuit cicoarea,
Sadit-ai printre oameni sa fie zicatoarea.
O "music" bland, ce-n strana cantai smerit la ingeri,
Cand isonul cazuse armonios de plangeri,
Doar tu, suiai la ceruri cu ras de melodie...

- Nepoate, vorba multa la om e saracie.
Pe Nastratin asculta-l, desi a fost pagan.
Caci daca versul trece, proverbele raman.

Dar roate uruira si bice au pocnit...
A cui caleasca-albastra de luna s-a oprit?
Ce vechi poet se-ntoarce cu cai inaintasi
Ca sa revada tara umililor urmasi?
M-am repezit la scara ... Nu-i un poet: sant trei.
Si-un caine e cu dansii. O fi? ... da, da, sant ei!
Eliade ma priveste cu ochi de Sburator,
Alexandrescu vine cu cainele Azor,
Si prins in uniforma ca-ntr-un corset de fata,
Sfios, imi da Carlova o mana inspirata.

- In anul una mie opt sute si treizeci,
Cu patru cai ce-noata in praful lunei reci,
Pornirati din Targovisti ca sa-mi sositi acum -
Va rog poftiti-nauntru sa v-odihniti de drum.

Era, ca azi de alba, aceeasi noapte-n tara,
Cand zurgalaii vostri de duca se-naltara.
Colinele muntene paleau in sir pe cer,
Mijea ca o naluca un munte granicer,
Argintul viu in jgheaburi cursese cu susur,
Isi poleiau toti plopii destinul lor obscur,
Si sate in lumina aceasta uimitoare,
Se varuiau deodata ca pentr-o sarbatoare.
Prin ramuri revarsata incolo si incoace
Pe drumul mare, luna va nascocea baltoace
Si va stropea trasura cu picuri argintii...
Dar voi, pastrand in suflet ruinele pustii
Si urmariti de gandul trecutului unic,
Din campenescul farmec neculegand nimic
Vedeati numai ruine domnind voievodale.
Si bolti in surpatura pe necioplite dale,
Si tainite zidite pe vremi de mesteri mari
Si clopote de-arama turnate de-alamari,
Si curti domnesti cu turle, clopotniti, paraclic -
Va rasareau vedenii in luna si in vis,
Ca semne ca aicea fu scaunul si scutul.
Targoviste, adio! Te-ntuneci cu trecutul.

Erau atat de tineri ca ma simteam batran.
Smerit sedeau ca-n strana. Am inceput sa-ngan
Zarind prin geam tot campul sub luna revarsat:
"Si apele dorm duse si morile au stat"
Dar cum tacea Eliade privindu-ma, tacui.
De versurile vietii sa fie-asa satui?
Si lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate:
"Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc" -

Iar el, nedandu-mi vreme nici statui sa-l sfarsesc,
Ma intreaba de cine-i, caci nu gandise inca
Puternica poema cu rimele de stanca,
In care ritmic Oltul loveste val cu val.
Si cand i-am spus de cine-i - o, visul triumfal
Ce-i straluci in ochii infrigurati la vestea
Ca pentru vesnicie va scrie, el, acestea...

Ce ne-nteles de-aproape ai rasunat, galop!
Si totusi, cat se-ntinde in luna drum la deal,
Nici nor de praf nu suie, nici calaret, nici cal.
L-aud in curte parca si nici in zare nu-i.
Au cine-alearga astfel purtat de ritmul lui?
Ce blestem, din mormantul cu cruce pusa stramb,
Il mana ca vartejul pe ses, pe deal, pe damb?
Ce baba cu descantec de moarte l-a impuns?
Nu-l prind cu ochii inca, si-n suflet mi-a ajuns.
Flamanzi, cu dintii musca din luna, varcolacii...
Afara, ca de viscol, se clatina copacii.
Castani si plopi de spaima au frunzele crispate
Si-n groaza lor si-azvara, lungi, crengile pe spate,
Caci iata-i: Mihnea, calul si fuga - negru bloc -
Pe drum batut in cremeni, tasnind din limbi de foc,
Potcoavele tuspatru cand cad deodata grele
Si-n urma-n transparenta ce duce pan' la stele,
Desfasurandu-si friza de oase si strigoi,
Tacuta cavalcada a mortilor spre noi.
Si sangele in vine imi ingheata de ger,
Caci parca rupt din ceata stafiilor din cer,
Statea Bolintineanu in fata mea, aici,
Cu fruntea: zid de umbra, cu ochii: licurici
Ce-si aprindeau din bezna scanteia de fosfor,
Straluminand obrazul livid din jurul lor.
Un semn facu - se sterse, cu calu-i, calaretul,
Ca aburele mortii, se prabusira-n groape,
Se risipira mortii, se prabusira-n groape.
Tacerea ma cuprinse, o pipaiam aproape...

Un zgomot surd de ropot tacerea o-ntretaie.
Din departari afunde s-aud multimi in mers,
Atatea mii de soapte nu fac decat un vers.
Se umfla ca un fluviu, crescand din om in om,
Cum freamata furtuna prin frunzele de pom.
Acum rasuna totul in aspra vijelie,
Ca tunet-n padure un glas adanc invie
Si norii da sa sparga - si norii grei se sparg.

In fata-mi, ca pe-o harta deschisa-n lung si-n larg,
Se-arata tot Ardealul cu munti si cu coline,
Dezvaluindu-si codrii si apele lui line,
Ogoarele, campia, pasunile bogate,
Cetatile de piatra si albele lui sate.
Ca un puhoi de apa ce dupa ploi s-a scurs,
Din Retezat vin bacii in sarica de urs.
Mioarele, carlanii, ramas-au sus, la stani -
Azi bata ciobaneasca  e ghioaga-n a lor mani,
Prin stanci rostogolite pe rape si poieni,
Calari vin falnic motii din muntii Apuseni
Sa prinda - ei, vulturii - regescul corb, in plisc,
Si buciumul lor suna prelung din pisc in pisc,
Din varf in varf se-alunga ecoul pana tace,
Inmormantand chemarea din vremurile dace,
Trezind navalnic visul ce n-a murit de-atunci...
Si iata visul creste pe lanuri si pe lunci.
Patrunde viu in case si-n inimi fara frica.
Cu mic si mare, sate de-a valma se ridica.
Pornesc barbati, neveste si fete si flacai -
Se umfla de multime poteca, drumuri, cai.
Pamantul tot il spala infricosate ape,
Rostogolind in ele topoare, furci si sape...
Dar preoti merg in frunte ducand cuvantul sfant.

Atunci Muresanu iesi ca din pamant.
In ochi purta el singur a lor priviri ce ard
Si graiul tuturora in graiul lui de bard.

- Avand drept bronz toti muntii, iar limba, neamul meu,
Si-o singura credinta in el si-n Dumnezeu,
Turnat-am cu-al meu suflet in al iubirii clopot
Sa sune mantuirea Ardealului, un clopot.
El suna clar pe Crisuri, el suna pe Tarnave
Sa scoale inimi moarte si suflete trandave;
El suna sus pe Somes, el canta jos pe Olt,
Unirea sa-nfloreasca ca rujile in volt.
Pe Campul Libertatii obezile sant sparte -
"Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte!"

Abia tacuse-n mine navalnicul sau cantec,
Se revarsa-n odaie un luminos descantec
De zurgalai ce suna in trap vioi de cai...
Sa vad pe cel ce vine, pe geam a aplecai:
Goneau caruta postii trei surugii calari.
Nici n-apucasem bine sa ma cobor pe scari,
Si-n fata-mi sta poetul senin: Alecsandri
Cum il pofteam in casa, cu mana ma opri
- Nu - vreau sa vii cu mine pe luna pana-n lunca.
Dorinta-i ma cuprinse cu tainica porunca.
Se clatina pamantul sub roate si fugi.

Zburam acum alaturi manati de surugii.
In vant veneau miresme de fan si tot mai bine
Se deslusea o apa cu zumzetul de-albine.
Si salcii se-nchinara cu fruntea la pamant
Cand se oprira caii sforaitori, in vant
Tot scutarandu-si salba de sunet rand pe rand.

- N-auzi - imi spune bardul - Siretul meu cantand?
Apleaca-te, patrunde vrajita lui oglinda:
Privelisti se alunga si altele colinda,
Dezvaluind privirii obrazul tarii drag.

Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Si Argesul sub luna se-nfiora si el,
Miscandu-si solzii lucii pe-al undelor inel.
Biet rau de munte, care nicicand n-avuse parte
De un poet sa-l faca nemuritor in carte,
Rau bun al carui nume rasunator si dulce
Pe nimeni nu gasise in vers slavit sa-l culce.
Sopti: - Siretul nu e, sant eu, dar cand vorbesti
Zavoiul din Florica e lunca din Mircesti.
Simt apa curgatoare si zarea ca se schimba,
Si valu-mi glasuieste moldoveneasca limba.
O, graiul cel mai dulce din tarile romane,
De cand pe lira de-aur l-ai instrunat, stapane!
Si-o salcie pe maluri: - Asa e ... spuse-ncet.

Ma parasise bardul venit de pe Siret.
Pe drumuri impietrite de-al noptilor polei
Suna tot mai departe un ras de clopotei.
Ma re-ntorceam spre casa eu singur. Raza lunii
Sculpta cu dalta vie in relief alunii,
Facand din steiul umbrei sa scapere scantei.
- Vei rasari in cale-mi, din noaptea de sub tei
Tu, dureros de dulce poet, sa mi te-apropii?

Si teii troienira si tremurara plopii.
Si ca o lipsa mare m-atinse nemurirea
Acelui ce-n luceafar isi ingheta privirea.
Si ramurile toate batura lung in geam,
Iar codrul si cu mine alaturea plangeam.
Pustiul si uratul mi-erau din nou stapanii
Pierisera in noapte si in trecut Batranii,
Lasandu-ma mai singur si mai stingher pe lume.
Le mai ducea aleanul si-i mai chemam pe nume,
Cand, prin ferestre, ziua lasa pe-al meu covor
O floare de lumina zvarlita din pridvor
Si soarele deodata aproape imi era,
Si-n fata-mi Grigorescu sezand pe canapea.
Da, i-am vazut bastonul de lemn de corn, surtucul
Si palaria moale pastrata-n cap - uitucul!
Dar el zarind o schita de-a lui cum sta-n perete.
Surase aratand-o: - De as trai, baiete,
N-as mai picta cu pensuli de par, ci as privi
In rama lor fireasca privelistile vii.
De ce sa strici o panza cand ai un cer de vara?
Si se scula si ochii paliti ii scanteiera:
- Inchide casa, trage obloanele si vina,
Ne-asteapta drumuri albe si-o tara de lumina.
Te suie-n carul rustic cu pasnicii lui boi,
Te culca in sulfina, in fan si in trifoi,
Caci pentru tine campul ti l-am cules drept perna
Si drept umbrar albastru, ti-am impanzit eterna
O bolta pe sub care de-acum ne-om adanci.

Se mantuise casa cand vorba isi sfarsi.
Si-n urma disparuse...
Mergeam acum, nu stiu:
Pe Topolog, pe Trotus, pe Mures sau pe Jiu,
Caci apa lor totuna de limpede ramane
Cand oglindeste vraja colinelor roamne.
Nici muget, nici talanga, nici cel mai slab ecou...
Parea tacuta vale un linistit tablou,
O panza zugravita de razele de soare
In care orice linie traia nemuritoare.
Si-n calma ei lumina de vis si de amurg
Privise Grigorescu cu ochi de demiurg.

Si se facu deodata un drum epste muscele...
Veneau domol - ca blocuri de nea ce misca grele -
Rumegatori plavanii cuminti si-n varf de car
Taranul care poarta pe umeri cerul clar.
Dar dealuri povarnite se impingeau spre munte,
Cand am zarit cioporul de oi albind si-n frunte,
Cu bata dupa spate si cu caciula sura,
Ciobanul ce coboara pe plai ca din pictura
Atunci, din mari, ascunse, si ne-ntelese legi,
Acelasi sus la Rodna, acelasi pe Bucegi,
Cu dacica opinca si piept de legionar,
Stand viu in fata noastra dar totusi legendar.
Puternic ca o stanca si verde ca un brad,
Trai pastorul mitic, el, ultimul nomad...
Deasupra lui: doar cerul, ca temelii: Carpatul.
Jur-imprejur: o tara, de-a lungul si de-a latul...
Proptit tacut in bata, cu ochi pierduti in gol -
Din pusta lui Petofi la stepa lui Gogol,
Zvarlea piezisa-i umbra pe dealuri si campii.

De pretutindeni glasul pamantului grai:
- In zori de zi te-nalta la cer cu ciocarlia,
Cu soarele ce-apune sa-mbratisezi campia,
Te-asterne pe podgorii ca umbra unui nuc,
Deschide-n codru verde carare de haiduc,
Pe plai sa pasti alaturi de stele printre oi,
Sa-adormi cu garla lenes sub plute in zavoi,
Sa fii un mar de aur in marul plin de mere,
In clopot sa fii cantec si in amurg tacere,
Sa cresti in grau cu graul si-n inimi cu iubirea -
Ca vorba ta sa cheme in noi nemarginirea,
Ca sufletul, lasandu-si tiparul in lut greu,
Sa-si regaseasca tara si-n ea pe Dumnezeu.





Batranii


Aceasta pagina a fost accesata de 1844 ori.