• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Povestea celui din urma sfant

Povestea celui din urma sfant

(Cel din urma sfant)




Traise in singuratatea muntilor daruindu-si sufletul si trupul zeului caruia se ruga.
Iar cand se ivi primavara o bucurie mare il cuprinse. Pricepu ca ales printre alesi va fi cel din urma sfant purtand cuvantul roditor spre mantuirea lumii. Isi parasi pustnicia si porni catre rasarit.
Cobori prin paduri cu frunze noi, leganate de vant, intr-o vale umbrita de castani. Din stanca in sipot de lemn izvora apa, umpland un urcior, se revarsa mai departe, si-n ea se adapa o turma de oi. Stapanul turmei, stapana urciorului, amandoi aplecati unul spre altul, uitasera avutiile lor, dar zarind calatorul, pastorul se apropie scotand din traista paine calda, urda si miere:
- Straine, ii zise, zeii poenilor sa-ti binecuvanteze hrana, caci eu ne-au dat mierea luminoasa. Painea a dospit-o iubita mea si urda eu am facut-o. Iar fata aducandu-i apa neinceputa ii zise:
- Straine, cu dansul am jertfit un ied zeului acestui izvor: binecuvantata sa-ti fie bautura.
Atunci manios cel din urma sfant apucand urciorul il arunca pietrelor de pe drum si luand merindele le azvarli. Cumplita si fara de leac va e nebunia, striga el. Nu e decat un singur zeu; in fata lui zeii mincinosi au pierit ca stelele noptii cand soarele rasare. El nu vrea jertfe manjite de sange, ci inimile noastre le cere. Adevar graesc voua, osanditi de-a pururi vor fi smintitii ce iubesc fapturi trecatoare de lut.
Auzindu-l, fata incepu sa planga.
Cu ochii plini de lacrami statea baiatul, nepricepand de ce le-a ucis fericirea.
El mergand mai departe ajunse la zidul unei cetati, alba, pe marginea marii sunatoare. Intrand pe poarta in cetate, intampina un tanar in haine de matase impodobite cu pietre scumpe. Dupa el venea o fecioara minunat de frumoasa; patru arapi cu turbane impletite urmau ducand in spinare fel de fel de bogatii necunoscute, si doi, pasind inainte, impingeau cu palma norodul sa-i faca loc. Si cum buimacit sfantul, ca unul ce traise in pustnicii, incurca drumul, arapii se napustira asupra-i sa-l dea in laturi. Dar oprindu-i, tanarul zise: Straine, caci astfel te poarta poetul, fii bine venit in cetate, si zeii primitori sa-ti fie. Azi mi-au adus corabiile daruri culese pe tarmuri departate si o fecioara robita mai mandra ca lumina.
Binecuvantata e ziua de azi.
Vreau cu totii sa-mi imparat bucuria si, tu, straine placut ochilor mei, spune-mi ce doresti si-ti voi implini dorinta. Am haine foarte scumpe, cu ele te voi imbraca;
Am case de sticla cu copaci jur imprejur incat mereu te crezi in gradini, in ele te voi gazdui;
Iar fetele mladioase ca ramuri de alun vor juca miscandu-si trupul si cantaretii vor atinge struna pentru tine.
Atunci luand galbeni grei din cutii de men de trandafir tanarul ii imprastie multimii adunate si se apropie de cel din urma sfant sa-l calauzeasca, proptindu-i pasii, spre locuintele sale. Manios sfantul il respinse graind:
- Cumplita ti-e nebunia si fara de leac, bogatule in lucruri pieritoare, mai bine as fi asemeni milogilor de pe zidul cetatii decat tie, orbule ce ochi ai de vazut si nu vezi.
Unul e zeul ce domneste in ceruri. In gandul lui lumea noastra o clipa e si tu, osanditule, intre doua vesnicii clipa ai ales, pierzand de-a pururi viata de veci.
Auzindu-l norodul incepu sa rada ca de un om cu minte putina, iar tanarul tacut plangea, nepricepand de ce i-a ucis fericirea.
Mai departe afara din cetate, pe drum, tavalit in praf era unul gol, acoperit de ranile bolii, gemand in suferinta si lipsa, si trecatorii-i aruncau un ban de arama. Atunci sfantul, inchinandu-se la el ca la o icoana, grai:
Fericiti saracii pe pamant. Iar milogul cersind: De ce-ti bati joc de mine? Da-mi pomana cuvenita si zeii sa te rasplateasca.
Dar el n-avea sa-i dea nici bani de arama, nici bani de argint, ci numai cuvantul roditor in mantuire.
Cu ochii plini de durere il privea milogul si cel din urma sfant se departa ca gonitii.



Inserase. - O pace mare domnea pe potecile serpuite, prin garduri vii de maciesi in floare, fantani cantau nevazute pe iarba frageda, si prin zari razbatea sunet de talangi. Si pretutindeni graiul lui era nascator de suferinta. Pe innoptate a ajuns la o cetate cladita pe pieptul unui deal. Strajerii nu lasau pe nimeni sa patrunda dupa adormirea soarelui. Cum ratacea fara acoperis sa-si ocroteasca odihna, o femeei se apropie de dansul: Straine, e tarziu, hanuri nu vei gasi si gazduitori oameni aici nu sint. Vino, fii stapan saraciei mele. Avere mi-e trupul, si trecatorii mi l-au cumparat de cand eram copila: tie bucuros il daruiesc.
Incruntandu-se o goni mustrandu-i viata, laudand fecioarele binecuvantate pentru care se vor deschide portile ceresti.
Ea se duse plangand in nepricepere caci cel dintai om caruia nu-i vindea trupul, o respinse osandind-o.
Frica neinteleasa il cuprinse, si se inchina zeului inimii sale. Doamne, fie-ti mila de robul tau si lumineaza-l. Noaptea s-a lasat pe pamant, umbra mi se lasa in suflet, caci samanta rodului tau o azvarli si numai durere din ea rasare. - El se intoarce in pustiul culmilor prea inalte.


Sapte ani trai cu pustnicia daruindu-si sufletul si trupul zeului caruia se ruga. Iar cand pricepand ca in el e cuvantul adevarului, spre fericirea lumii, parasi muntii pornind catre apus.

Cobori prin paduri trei zile si ajunse la un rau curgator printre lanuri de grau.

Cu apa veneau corabiile incarcate, iar luntrasii intinzand panzele rosii, cantau.

Pe poeni, ciobanii, razimati de tulpina fagilor, doineau din caval; secerand granele de pe lanuri, oamenii se bucurau de munca lor. Mai departe, pe un colnic era asezata curtea boereasca, cu pridvor si strasina lata de sita. Stapanul mosiei ii iesi inainte si il pofti inauntru dupa obiceiul tarii. Strainul, cu voie buna primi gazduirea, dar intrand in casa se minuna, caci ea era fara podoabe si la fel cu coliba unui om de rand.
- Bogatule, grai el, traiesti in lipsa avand lanuri, turme si corabii multe, mare ti-e nebunia si fara de leac. Adevarat isi spun, scurta e viata si moartea ne pandeste. Te zici fericit, nestiind bunatatile lumii.

Zambetul pieri din ochii gazdei la cuvintele lui. Trimise in graba sa-i cheme vatafii; pe unul il puse peste secatori mai mare, pe unul peste ciobani si unuia in primire i-a dat luntrasii cu luntrele lor - cu porunca la toti sa umple camarile cu galbeni cantariti.
De acum in diecare zi la curte soseau, cu salba de clopotei la gat, catarii aducandu-i avutul in saci si lazi ferecate.
Darama cladirile de piatra si altele ridica de marmura curata, gradini nemaivazute intocmai, trupul in matasuri si-l ascunse, aduse roabe frumoase spre desfatare; dar nu era multumit. Ravnea tot la bogatii si alte pricini napadindu-l, pacea inimii lui pierise. Strainul la plecare multumind:
De ce mi-ai ucis fericirea? ii zise.
Iar cel din urma sfant, plin de neliniste s-a dus.
Pe cand trecea, oamenii sub arsita soarelui de vara se chinuiau sa umple cu aur pivnitele boltite, blestemandu-si soarta si el zadarnic canta cantecele de odinioara.
Pe drum mai la vale mergand, ajunse la o fantana izvorata printre oleandri. Cerul se oglindea in apa si cu cer se stropeau un flacau si o fata, razand nevinovati.
Zarind calatorul, il poftira frumos sa se racoreasca si curmandu-si setea, necunoscutul grai:
- Va spun: sinteti nebuni, caci va bucurati si nu stiti ce e bucuria: iubirea n-o cunosteti, nici fiorul dorintii. Scurta e vremea: culegeti azi roadele ei, maine e prea tarziu.
Auzindu-l, privirea baiatului se tulbura. Dornic, luand buzele tovarasei lui, pana la sange le musca sarutandu-le, dar ea, ranita, incepu lacrimi. Tot pieptul fraged il scutura plansul si baiatul indurerat statea nepricepand.
- De ce ne-ai ucis fericirea? iar calatorul se departa fara raspuns.


Si mergand mai departe, intalni unul ce se ruga icoanelor de piatra la raspantii, lovindu-si fruntea de tarina batuta. Atunci sfantul se el apropiindu-se, grai:
Infricosata e nebunia ta omule ce te inchini pietrelor de pe drum. Comorile vremii neatinse de tine se pierd si somnul mortii n-are vis. Iti spun: zeul meu m-a trimis sa propovaduiesc pamantulu pretul vietii trecatoare.
Dar pierind lumina rcedintii din ochii celui ce se ruga, ei se adumbrira de durere si omul ii zise:
- De ce mi-ai ucis fericirea?


In linistea serii, ajunse la poarta unei cetati. Turlele ei, subtiri ca minarete, pana-n nori se inaltau pe cerul amurgului si piatra lor, cand verde, cand albastra era, dupa lumina.
Atunci, pe rand, din varful fiecarei, izbucni chemarea strajerilor noptii, vestind oamenilor ca domnia umbrii incepe, si pe rand vuietul cetatii se stinse ca si cum s-ar fi departat. Iar la strigatul turlei din urma, tacu totul cuprins ca de moarte.
In tacere pasea sfantul, cand auzi doua glasuri cantand langa ziduri; acolo zari un voinic si o fata, trudindu-se sa traga cu burduful apa din gura unui put. Vazandu-i veseli, muncind cand toti se odihnesc de grijile zilei, il apuca mirarea si uimit le grai:
- Goi sinteti si flamanzi pana-n noapte va chinuiti, sa castigati painea rea de secara; puterea tineretii o pierdeti si altora viata isi arunca darul. Nebunilor, cum puteti canta necunoscand fericire?
Fata cu ochi de vulpte tintindu-l, isi sfarsi cantecul.
- Adevarat graiesti, ii zise si trecand pe poarta cetatii unul cu haine de in, cu dansul se duse, pentru un ban de argint.
Iar voinicul, cantecul uitandu-l, ii zise:
- Adevarat graiesti. Si cum venea unul in straie cusute cu fir, scotand cutitul il injunghia pentru un ban de aur.
Atunci cel din urma sfant cu groaza se departa. Noaptea intreaga rataci ca un ucigas. Cand isi opri mersul, era pe tarmul marii linistite. Luna in ea indoita, colinda cerul apele cutreierand.
- Doamne, se ruga el, fie-ti mila de robul tau si lumineaza-l. Valurilor calatoare le-ai pus luna calauza. Chervanelor pierdute prin nisipul pustiului stelele din vazduh le-ai dat sa le deschida carare, - dar pe mie m-ai parasit. Am invatat pe oameni sa dispretuiasca bunurile pieritoare spre mantuirea lumii si am cules durere; pe oameni i-am invatat pretul vietii spre fericirea lor si numai suferinta si ura am sadit. Cuvantul tau credeam ca rostesc si nu era al tau; cu tine credeam ca umblu...
Si tot singur se intoarse spre culmile aspre.


Ani de zile trai in singuratatea muntilor. Firul vremii de mult ii scapase. Numai se ruga dandu-si trupul si sufletul.
Ochii tintiti in ei insisi oglindeau fara nadejde frunzele noi ale primaverii si frunzele de rugina ale toamnei - iar vietuitoarele codrilor vazandu-l nemiscat, fara teama se apropiau de dansul. Veneau veverite sarind din craca-n craca sa-l atinga mirate, caprioare blajine isi razimau botul subtire de umarul lui si din zborul lor pasarile de prada ii impleteau cununi.
O iarna, un urs se culca la picioarele sale: atunci sosira mistretii unul cate unul si lupii clantanind, iesira din desisul brazilor troieniti la focul lui sa se incalzeasca. Si, pricepand ca niciodata cuvantul lui Dumnezeu n-o sa-l rosteasca, ca un om se cobori spre oameni, printre ei sa moara.
Trei zile umbland prin paduri, ajunse intr-un tinut locuit, si toamna era pe dealuri. Vita de vie, de ramurile ulmilor legata, din copac in copac anina ciorchinele grele, piersica coapta cadea pe iarba si perele si merele rosii. Iar mosnenii satelor ascunse din valcele venisera sa adune roadele pamantului. Cu albii pe cap, in sir, urcau cantand fetele in vii strugurii sa culeaga si flacaii indemnau magarii cu cosuri pline spre linul apropiat. Copiii loveau cu prajina nucii, nucile sa le iee, si prunii scuturau, prunele rotunde sa prinda. Seara focuri multe se aprinsera pe povarnisuri; la crama, cu must nou, uitandu-si pasurile, batranii priveau hora invartita in chiote si veselie de cei tineri. Cum zarira trecatorul, il poftira printre ei sa sada. Si pustnicul, binecuvantandu-le masa, ospata, si cu ei in graiul lor graind, se bucura, caci nu se mai gandea la mantuirea si la fericirea lumii. Iar a doua zi vrand sa plece, ei se rugara sa mai steie in mijlocul lor, vorbele lui fiind mai dulci ca poamele toamnei. Sapte zile printre ei se opri si parasindu-i cu suflet linistit, lasa inimi impacate.
Mai departe, pe drumuri de tara, ajunse o cetate cu chiparosi jur imprejur, atat de inalti incat soarele nu-i patrundea, nici lumina lunii. In umbra lor, sub pietre albe culcasi, isi dormeau somnul mortii cetatii. Multe pietre erau sparte cu muschi verde pe ele, multe noi impodobite cu slove sapate cu dalta si ridicata una singura isi astepta mortul. Era tanar: intins pe iarba parca se odihnea de munca zilei si o femeie la crestetul lui plangea, caci ii fusese mama. Iar calatorul apropiindu-se de dansa, de mila ei nu din credinta vietii viitoare, grai:
- Pace tie. De ce plangi? doarme numai desteptarea din ceruri.
Iar femeia auzindu-l isi sterse lacrimile si nadejdea ii inflori.
- Tu cel din urma sfant trebuie sa fii, caci cuvantul tau alina durerea.
El raspunse:
- Nu sint chematul Domnului, ci unul ce a venit ca un om printre oameni sa moara...
Si de pace stapanit intra in cetate.
Iar cum colinda ulitele stramte, il intampinara doi indragostiti si ei cu fruntea plecata in semn de mahnire paseau.
Ii zise baiatul:
- Preotul ne-a gonit osandindu-ne, caci ne-am iubit si fara de lege ne e dorul. Acuma de-a pururea blestemati sintem, nimeni nu vrea sa ne binecuvanteze iubirea.
Si ea ii zise:
- Din alta tara sint, si altii imi sint zeii.
Atunci de dragul lor nu din credinta, pustnicul grai:
- Binecuvantata va este iubirea si placuta zeului meu.
Iar auzindu-l indragostitii cu un glas strigator:
- Cel din urma sfant trebuie sa fii, caci chinul ne-ai vindecat.
Dar el raspunse:
- Nu sint de cat un om si ca om am venit.


La o raspantie statea unul cu cutitul in mana si ura in privire, pandind noaptea. De el apropiindu-se:
- Pe cine astepti?
Intreaba si omul raspunde:
- In fiecare seara vin si alta munca n-am invatat.
Atunci dreapta punandu-i pe umar cu bunatate ii zise:
- Pace tie. Multe sint caile vietii si nepatrunse. De mine fii binecuvantat si ruga mea implineste-o: azi lasa-ma sa fiu rapusul. Batran sint si am venit printre oameni sa mor.
Iar auzindu-l, ucigasul lovit de spaima ii cazu la picioare, pocaindu-se:
- Trimis sa ma scapi din pierzanie, ma mantuie tu, caci graesti cuvantul lui Dumnezeu.
Si trecatorul de dragul lui, nu din credinta judecatii din urma, il lasa sa creada ca e sfantul iertator de pacate.
Soarele apunea cand iesi putnicul din cetate...
Domnea pe pajistile toamnei o pace adanca, si in inima lui pace, caci rodisera cuvintele sale ca pomii roditori.
Si umbla pe drumul batut de mii de ani, se simti obosit de toata osteneala lor. Prin zari, deodata cantecul culegatorilor de vii izbucni puternic ca o chemare, si el pricepu ca moartea e aproape. Ajunse la marginea unei mari, si apa linistita era ca sufletul lui.
Fara teama, fara nadejde se culca pe nisip, adormind in leganarea valurilor potolite.
Iar pescarii, cu navodul veniti sa prinda peste, se minunara gasind mortul, si ochii lui plini de lumina.





Povestea celui din urma sfant


Aceasta pagina a fost accesata de 758 ori.