Autori > Cincinat Pavelescu

Amintiri literare - Ion Luca Caragiale

Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminenta a literaturii noastre dinainte de razboi. Azi cartile lui sunt in toate mainile si reputatia marelui humorist, dramaturg si neindurat talmacitor al numeroaselor noastre imperfectii fizice si sociale a intrat de mult in constiinta publica. Dar daca cititorii raspanditi in toate colturile Romaniei Mari pot sa-i admire perfectia matematica a stilului, verva schinteietoare si finetea observatiei de o ironie uneori amara, sunt foarte putini aceia care l-au cunoscut personal si au putut sa-i pretuiasca mobilitatea fizionomiei, dominata de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, si acel zambet neuitat ce-i indulcea uneori amaraciunea sarcastica a gandirei. Inca de la debuturile sale. Caragiale scriitorul a fost depasit de imensitatea personalitatii sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde ca si-a trait viata mai mult decat si-a scris-o. Cred ca adevarata opera a lui Caragiale s-a irosit in conversatiile lui zilmice si in discutiile cu pritenii, unde isi cheltuia c-o darnicie de nabab resursele unei elocinte fara precedent in marea familie intelectuala a contimporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a carui dialectica era stralucita, n-a putut sa-l infranga in discutiile animate de Convorbirile literare.
Eu am fost dintre privilegiatii care au trait in stricta lui intimitate. Cand l-am cunoscut eram student la drept. Venea deseori la dejunurile profesorului Constantin Dissescu, care-i era prieten si avocat. La aceste dejunuri luau parte fundatorul Ateneului Roman C. Exarcu, Costica Arion, Take Ionescu si altii. Joia trebuia sa citesc totdeauna doua-trei poezii sau epigrame inedite. Ceea ce i-a atras atentia asupra mea n-au fost atat primele mele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cat un concurs de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale in numarul de duminica al ziarului Epoca, a carui parte literara o conducea. Caragiale propunea sa se faca un sonet endecasilab pe niste rime imposibile. Aparand Epoca joi seara la 6, eu am trimis la redactie - la ora 11- 30 de sonete pe rimele propuse.
Maestrul a fost entuziasmat si mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune din toate pe care le-a primit peste cateva zile si d-atunci a inceput sa ma aprecieze foarte mult si sa ma trateze cu familiaritate. I-am adus intr-o seara o poema epica. Era o lupta intr-un circ si moartea in fata imparatului a unui gladiator roman. A citit-o, i-a placut si mi-a lasat-o s-o publice. Peste doua zile il intalnesc neras, tras la fata si-mi spune: "Fi-ti-ar poema a dracului ca sunt bolnav din cauza ei. Mi s-a parut ca versul de 12 silabe in care ai scris-o e prea labartat si de doua nopti ma lupt, dupa ce am uzat doua testele de hartie, sa scot din fiecare vers o silaba, lasand rimele intacte. Cat ai lucrat tu la poezia asta? 2, 3, 4, 5 ore, sa zicem 6. Dar eu lucrez de 48 de ceasuri fara sa ma misc de la birou. Intelegi? Si cum m-am chinuit la ea mai mult decat tine, nu te pot lasa s-o iscalesti singur".
Versurile au aparut in Epoca literara, semnate Cincinat si Ion Caragiale.
Mai tarziu am intalnit pe maestrul Ion L. Caragiale in amurgul luminos al unei zile de toamna, pe o banca din gradina Cismigiu. Citea cartea a XVII-a din Aventurile lui Telemac de Fenelon. Cand ma vede, isi scoate ochelarii sa-i stearga, ma cheama si ma intreaba: "Ai citit pe Telemac?" "Da, in scoala. Calypso ne pouvait se consoler du depart d'Ulysse. Dans sa douleur..." "Ma, fraza asta o stie pe de rost orice gagauta. Dar chiar daca l-ai citit in liceu, nu l-ai inteles. Sa citesti pe Telemac dupa ce vei implini 40 de ani. Eu abia am il pricep. Mai am de citit numai cartea ultima si-mi pare rau ca se sfarseste. Ce roman minunat si ce stil. Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea stiau sa scrie. Cata precizie, ce eleganta si cat natural in fiecare rand. As vrea sa traduc aventurile astea ale lui Telemac! Dar e greu, mi-ar trebui o munca titanica. Scrisul, ma baieti, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizeaza toti scriitori si ministri. In orice fraza trebuie sa gasesti numai cuvantul care trebuie. Si cuvantul acela e numai unul singur. Daca nu l-ai gasit, esti un caraghios."
Se sculase dupa banca, isi puse cartea in buzunar si cu un gest obisnuit isi indesa pe ceafa palaria maron cu borduri moi si mici, dezgolindu-si fruntea larga si brazdata de cute. Si incepu o diatriba in contra unor anume scriitori prea fecunzi: "Astia sunt, dupa mine, inconstienti. Cand ma gandesc ca peste 100-200 de ani lumea culta si intelegatoare o sa citeasca o carte a mea, ma ingrozesc la gandul ca voi fi pus un cuvant impropriu sau o intorsatura de fraza neingaduita. Cand public, cea mai mica nuvela sau schita usoara, ironia posibila a cititorilor de maine nu ma lasa noaptea sa dorm. Nu vezi ca eu sunt calaul tipografilor? Cand tiparesc un articol stau toata noaptea pe capul lor si le cer douazeci de corecturi. Numai cu pretul asta se poate ravni la titlul de stilist!"
Seara m-am dus sa-l vad la beraria lui. Soseste Cosbuc, Gorun, pianistul Dumitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea si altii. Se fac grupuri-grupuri si discutia se animeaza. Caragiale era intr-o verva draceasca. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe si sustinea, azi pro si maine contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare si o demonstratie uluitoare.
Pe atunci se incepuse in Adevarul literar faimoasa polemica asupra artei pentru arta si asupra artei cu tendinta. Campionul artei cu tendinta era stralucitul si spiritualul ziarist si pamfletar Tony Bacalbasa. Vlahuta sustinea teza contrarie a artei pentru arta, avand in contra-i si autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea, restauratorul garei din Ploiesti.
In seri neuitate marele Caragiale a fost o fantana luminoasa, care nu se mai sfarsea, de argumente irefutabile, de poezie intraripata, de logica stransa si de inspiratie sclipitoare. Supremul lui argument, care a infrant ripostele adversarilor, a fost simplu: nu ma intereseaza in arta decat talentul, tendintele sunt amanunte.
Spre marea satisfactie a lui Ion Caragiale, am rimat intr-o seara miezul discutiei cu invingatorul sau argument:

Te miri cum este cu putinta
Sa vezi pe Critici ca se cearta:
Cand pentru arta cu tendinta,
Cand pentru arta pentru arta!
Si-n vrajba lor inflacarata
Sa nu-i auzi nici un moment
Vorbind de arta-adevarata,
Adica arta ... cu talent!

Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discutia cu o doamna foarte simpatica din tabara lui Tony Bacalbasa, i-am facut sa se reconcilieze langa un pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse cateva versuri cu tendinta:

Doamna, mi-e cu neputinta
Sa scriu versuri cu tendinta.
Dar cum ma silesti sa-ti fac,
Voi invinge-anevointa.
Insa numai cu tendinta
Sa va plac!

Ca sa-l mai necajesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevarat cult, i-am facut in alta seara aceasta epigrama, la care a binevoit sa colaboreze si el, modificand un vers. Un literat de la Constanta a sustinut intr-un foileton din Adevarul ca aceasta epigrama e intreaga a lui Caragiale. Daca ar fi fost asa, n-ar fi publicat-o in volumul meu si in Flacara, pe cand Caragiale era in viata. De altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale aceasta autoironie asa de exagerata.
Iata epigrama in chestie:

Iancu Luca Caragiale
Iti da berea cu masura...
Face si literatura...
Insa nu face ... parale!

Marele Caragiale, care scria ingrozitor de greu, se minuna de puterea usurintei mele de a lega ideile in forma spontana si logica si de ale prezenta in unitatea unei strofe cu poanta finala, la care un altul s-ar fi muncit mult.
El pleca odata cu Cosbuc la Brasov, si in ultimul moment imi spune: 'Mai e o minuta pana la plecare. Esti in stare sa-mi faci o epigrama de sase versuri, contra mea si contra foiletoanelor mele din Universul, dar cele trei versuri de la inceput sa nu rimeze deloc intre ele, ci versul intai sa fie rimat cu al 4-lea, al doilea cu al 6-lea si al treilea cu al 5-lea? Toate versurile de 9 silabe, afara de cel din urma, care sa nu aiba decat 4."
M-am executat, spre stupefactia lui Caragiale si indignarea lui Cosbuc, care detesta epigramele, sustinand ca e literatura civilizatiilor batrane si in decadenta. Popoarele tinere, cum suntem noi, nu trebuie sa scriem decat poezii lirice si epice.
Dar iata epigrama de la gara de nord (va rog sa observati ca toate conditiile impuse de capriciul marelui prozator au fost indeplinite):

Si fiindca-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar cand nu vrea sa-mi vie somnul.
Atuncea cumpar Universul,
Fiindca-ntr-insul scrie domnul
Caragiale!

Alta data, maestrul Caragiale mi-a facut o farsa nostima. Ii aduc o poezie de 3 strofe pentru Epoca literara. A doua zi ma cheama si-mi cere consimtamantul sa schimbe in versurile mele numai un singur cuvant, sub pretextul ca vorba schimbata o sa dea o ironie superioara in genul liedurilor lui Heine. Bineinteles c-am consimtit.
Subiectul poeziei era setea pe care o simteam, in dezordinea iubirilor facile si a sarutarilor venale, de imaculata puritate a celor culese de pe buzele fecioresti ale unei sotii adorate. Va marturisesc ca eram in vorba sa ma logodesc cu fata unui consilier de la casatie.
Strofa ultima suna asa - era vorba de sarutari:

Ti le pastrez pe toate tie,
Doar tu fiorul sa le stii -
Tu, ce odata o sa vii,
Necunoscuta mea sotie!

Schimband un singu cuvant, maestrul Caragiale dase o turnura neasteptata strofei si poeziei mele prea candide.
Ascultati-o, va rog:

Ti le pastrez pe toate tie,
Doar tu fiorul sa le stii -
Tu, ce c-o zestre o sa vii,
Necunoscuta mea sotie!

Bineinteles, dupa aceste versuri interesante, logodna nu s-a mai facut.

Inainte sa rup firul acestor amintiri, va cer voia sa povestesc o intamplare intima din viata si familia marelui Caragiale, care arunca o lumina pitoreasca asupra acestui om atat de capricios si genial.
O vara buna a mamei mele, nascuta Bucsan, coboratare din spatarul Bucsan, decapitat de turci in secolul al XVI-lea, avea o cula la mosia sa Parepa, apropiata de gara Albesti. Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunatate si de o suprema distinctie, era nepoata castelanei. Ea auzise ca nepoata ei, nascuta Burelly, luase in casatorie pe un scriitor care avea reputatia ca intarzie prin berarii si face piese de teatru pe care le si joaca. (Il confunda desigur cu artistul Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale, Iorgu). Batrana aristocrata, care venea rareori la Bucuresti, isi inchipuia ca acest Caragiale trebuie sa fie un om imposibil si fara nici o maniera, un om care traieste prin culise si prin berarii! Caragiale auzise ca mosia Parepa si castelul nu sunt departe de gara, Totusi erau cativa buni kilometri de la gara pana in sat. Caragiale, vorbind frantuzeste cu sotia sa, ii spune: "Parepa? Oui, mais cela ne parait pas!". S-ar putea traduce asa: "Parepa? Da, pare dar nu mai apare!". Era dimineata, caldura de iunie si praf ca pe soselele naionale neasfaltate inca de suedezi! Pe la noua si jumatate ajung. Catagiale, cum soseste, vazand ca nobila lui matusa doarme inca, se urca pe o scara de lemn si nemereste in podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fara rame si carti romanesti imprimate cu litere chirilice si alte carti grecesti si frantuzesti din veacul al XVIII-lea. Amator priceput de mobile de stil si de carti rare, Caragiale uita ora mesei si pe la 12 se apleaca pe gura podului si striga un argat: "Ei, crestine, aduceti-mi mamaliga, branza, doua cepe si-un clondir de vin, ca eu nu ma mai cobor la masa. Am treaba aici in pod. Spuneti cucoanelor sa nu ma astepte!".
Jos, in sufragerie, stupoare generala. Gazda, prevenita de reputatia scriitorului, plangea in sufletul ei afectuos pe nepoata sa, c-a putut sa se marite c-un astfel de om necivilizat. Dejunul a fost rece si tacut. Dar nu s-a rostit un cuvant de dojana. Noblesse oblige! Dupa masa cucoanele s-au plimbat prin parc si s-au dus sa se odihneasca. Maestrul, sus, continua investigatiile si golea clondirul in simfonia greierilor si a soricariei turburate in patriarhala lor imparatie.
Pe la 4 insa se coboara incarcat de elzeviruri, de editii princeps cu gravuri, de pergamente inflorite cu pajura domneasca si de alte pretioase bibelouri si istorice vechituri. Iis dase perfect seama de impresia detestabila ce pricenuise exilu-i voluntar in arhivele din pod. Dar pasiunea colectionarului invinge, chiar in omul cel mai cult, exigentele protocolare. A preparat insa, pentru seara, o lovitura menita sa-l reabiliteze complect. A iesit in sat facand vizite in dreapta si in stanga si s-a intors cu un imens buchet artistic si multicolor. Seara si-a pus smochingul, ghetele de lac, si a trimes inainte de masa o scrisoare in frantuzeste castelanei, scrisoare plina de spirit in genul lui Voiture, cerandu-si scuze ca tinuta in care se gasea dupa o calatorie asa de obositoare cu trasura nu i-a ingaduit sa se prezinte unei doamne obisnuita cu elegantele curtii domensti.
Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerata a stilului, ortografia impecabila, tot au impresionat asa de adanc pe matusa care-si plansese dimineata nepoata cazuta in gheara unui astfel de monstru, ca seara ardea de nerabdare sa-l felicite si sa-l admire. Cand s-a prezentat Caragiale si i-a dat bratul batranei castelane, ceremonios ca un lord, ca s-o conduca in sufragerie si cand i-a facut o reverenta ca la curtea domneasca, biata Bucsanca s-a intimidat si se intreba, auzindu-l vorbind cu atata gratie, siguranta, spirit si imensa cultura de autorii ei favoriti Voltaire, La Fountaine, Voiture, Saint-Simon si Racine, daca acesta, e tot omul care cerea dimineata pe gura podului clontirul cu vin, ceapa si mamaliga. Tot seara maestrul Caragiale a fost numai verva, politeta, spirit rafinat si elocinta corneliana. Matusei ii crestea inima si saruta pe Alexandrina Caragiale, cerand-o ca nu i-a vorbit nocopdata de calitatile extraordinare ale sotului ei, om cu educatie, cultura si figura aristocratica. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod si din camara, unde se mai gaseau carti rare si mobile stravechi. D-atunci Caragiale a ramas favoritul bunei matusi si nu o data i-a incercat generozitatea.
Caragiale a revenit la Parepa de mai multe ori si a lasat totdeauan aceeasi excelenta impresie, de la masa de seara, nu cea de la dejun. Se atasase de nobila epava a unui alt secol si care traia prin cultura ei in epocile galante ale seniorilor din veacul Regelui Soare.
Caragiale ii observase o slabiciune. Era umilita ca sotul ei, frate cu generalul Semesescu si fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza. murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arata revoltat de fatalitatea acestei diminuari. Ma gandesc, ii spunea el, ca prefectul, fiind om de elita, ar fi putut ajunge lesne general. Desigur, raspundea batrana castelana, stergandu-si o lacrima pioasa, dar melancolica. "Eu sunt de parere, tanti, sa-l avansam noi. Gradul postum pe care i-l dam sunt convins ca l-ar ratifica si Domnul Cuza, si stapanirea actuala." Si, fara alte formalitati, Caragiale ii trimese de la Mutzner, litograful Curtii regale, carti de vizita liberate in felul urmator: "Dna Smaranda Colonel M., nascuta Bucsan". Si a purtat gradul acesta batrana castelana vreo 12 ani de zile. Atunci Caragiale se pregatea sa-l avanseze pe mort la gradul de geenral. Din nefericire acest gand delicat nu si l-a putut indeplini. Intre timp, castelana, foarte inaintata in varsta, a inchis ochii si s-a dus sa-i spuie colonelului sa nu mai traga nadejdi de avansare.

(Brasovul literar si artistic nr. 14, 1933)

Amintiri literare - fragment
Amintiri literare - Alexandru Macedonski
Amintiri literare - Ion Luca Caragiale

Aceasta pagina a fost accesata de 696 ori.