Autori > Alexandru Odobescu
Pseudo- Kynegetikos - 11
XI.
LA COTUL MUNȚILOR. TOT BASMUL CEL CU FATA DIN PIATRĂ ȘI C<ELE>L<ALTE>. PORUMBIȚA ȘI MĂRGĂRITARUL. CE AU SPUS DESPRE MUNȚII NĂCULELE, DE LA OBÂRȘIA RÂMNICULUI, CAIU VALERIU CATUL, FRANÇOIS VILLON, AUTORUL ANONIM AL ROMANCERULUI DEL CID CAMPEADOR ȘI MULȚI ALȚII. IEPURII DIN CODICELE CIVIL ȘI CEI DIN DICTIONNARIULU ACADEMICU. NE LUĂM ZIUA-BUNĂ ÎN TINDA D<OMNU>LUI STERIE, ARENDAȘUL DE LA BISOCA. POST-SCRIPTUM UNDE SE SPUNE CEEA CE N-A ȘTIUT SĂ SPUNĂ RĂPOSATUL C. NEGRUZZI ÎN STATISTICA CE A FĂCUT LUPILOR DIN MOLDOVA.
Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăpostește, ca într-o copaie, satul Bisoca. Gata a cârmi la dreapta ca să coborâm în sat, aruncai împrejurul meu o lungă și mulțumitoare privire, voind să-mi iau astfel ziua-bună de la întinsele priveliști ale plaiului, mai nainte de a le pierde cu totul din vedere.
Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roșiatic scăpătase până pe zarea orizontului, și razele-i, calde și senine, pare că se așternuse preste tot șesul răsăritean al țării, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tăpșan culminant, de unde munții Săcuieni cotesc spre Țara Vrancei, tot Bărăganul, tot câmpul Brăilei, tot șesul Galaților, cu matca Râmnicului, cu valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată acea lată și oablă câmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie și lucioasă, ca fața unei uriașe sinii de aur; printr-însa, liniile șerpuite ale râurilor se desprindeau ca fire crețe de beteală argintie, iar suprafața netedă a apelor sărate din Balta Albă și din Balta Amară oglindeau ca niște ochiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dauritei table. În depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunării, încingeau, ca un cerc plumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobicinuite și metalice reflexe.
Mai aproape de noi însă, sub forme șu cu culori mai reale, se vedeau, pe vârful Bisocei și pe al Ulmușorului, mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc, ca turme de vite adunate la repaos, altele risipite prin livezi, ca vacile când pasc pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stânga, pământul se lăsa la vale în costișe și pripoare gradate, până se cufunda în jgeaburile mult umbrite ale Râmnicului și Râmnicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice Între Râmnice, se zăreau încă poienile fragede și verzi ale Năculelor, adăpostite sub stâncile roșcate, care se numesc Pietrele Fetei; și, în fund de tot, înălțându-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Steșicului, învelite în umbre viorii, civite și negre.
Preumblându-mi ochii, când peste șesul cu străluciri și scânteie, când prin munții cu tainice și răcoroase raze, mă așezasem pe un bolovan de piatră și, așteptând să dispară cu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea priveliști, ce nouă, orășenilor, ne este dat arareori a le vedea; dar călăuzul nostru știa că noaptea are să vină iute și că scoborâșul până la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră și mai bine; de aceea el ne îndemnă să ne pornim îndată, și, drept mângâiere, îmi spuse că are tocmai vreme ca să isprăvească și basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vânat, până vom sosi devale.
- Bine zici, bădiță, îi răspunsei; negreșit că trebuie să mi-l spui tot, dacă mai este. Dar stăi! Unde rămăseseși?... Pare că începuseși a îndruga o șiretenie de lighioane ca cea din hora dezgovelei:
Ursul cu cercei
umblă după miei.
Lupul cu cimpoi
umblă după oi.
Vulpea în papuci,
umblă după curci.
Ș-un iepure șchiop,
într-un vârf de plop,
treieră la bob.
Așa este?
- Cam așa, dar iar nu prea, îmi răspunse munteanul, pierzându-și oarecum sărita, în urma glumei mele de care mă și căiam, și scărpinându-se la ceafă ca omul care stă la îndoială.
Pesemne, boierule, adăogi el, ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de păsări și de jivine care trăiesc pe la noi la munte. Dar de! ce să-i fac eu, dacă așa e basmul? Va să-l spui și eu după cum este șartul și datina lui. D-acum înainte însă nu mai avem nimic a face cu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe zburătoare; destul numai să vă fie în știre că Feciorul de împărat nu avea seamănul său pe lume la ale vânătorii. Când d-abia da cu gândul să facă vreo izbândă la vânat, voința pe dată i se împlinea; d-aceea și lumea întreagă, când pomenea despre dânsul, nu-i zicea într-altfel pe nume, ca: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat.
De va fi stat o lună, sau un an sau doi, petrecându-și viața fără alte nevoi decât numai cu plăcerea și cu mângâierea de a prinde și de a ucide fiare pădurețe și păsări cântărețe, cine va ști, spună-o. Pe noi ceștia, plăiași și vânători de munte, atâta ne taie capul, că omul la vânătoare, fie pe ger și ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp mai este, nici nu vrea să știe cum are să-i fie, nici nu bagă-n seamă la muncă de-l cheamă, nici că ia <a>minte de orice cuvinte, ci vesel omoară vremea care zboară, fără griji trăiește, pe pământ domnește, și e la vânat ca și împărat.
Acum dați și d<umnea>voastră cu socoteala, dacă chiar nouă niște bieți păcătoși plini de trude și de nevoi vânătoarea ne oțelește sufletele și ne răpește mințile, apoi ce încântec de fală și de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al Doamnei Neagăi! Vesel și voios la inimă, ager și vârtos la trup, el zâmbind ieșea dimineața din palatele părintești, zâmbind se înturna seara la maică-sa înapoi. Așa viață, lină și netulburată, dorcă în rai poate să mai fi gustat cineva.
Dar grijile și mâhniciunea lăsat-au vreodată multă vreme pe om fără ca să se lege de capul lui? Firea omenească așa este ea de la Dumnezeu osândită, ca să nu plutească neîncetat ușor ca fulgul pe apă și să nu calce mereu tot pe căi desfătate.
Căci, acolo unde este poiana mai înflorită și cu frunzari acoperită, acolo e și cursa priponită. Dai într-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodește și uneori chiar de rea nu vrei să o crezi.
Ia să vedeți acum în cel fel păsul avea să-l ajungă pe voinicelul nostru și cu ce gingașe amăgiri avea să-i sece puterile și să-i stingă fericirile.
Într-o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acum, el șezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măcinate de pe dealul Ulmușorului, tocmai d-asupra gârliciului de piatră, căruia îi zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindcă acolo se adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiarele cele aripate. Ședea el și privea în jos cum negurile întunecau treptat văile și culmile, când văzu trecând încetinel, pe d-asupra capului său, o porumbiță, ușoară și albă ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dor de acea păsărică și, ca s-o prindă de vie, puse mâna în sân, la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitându-se la dânsul cu ochi dulci, fermecători, gunguni galeș în limba ei cea păsărească și-i zise:
Ah, voinice, voinicele,
nu opri căile mele;
ci te ia după-al meu zbor;
căci, cu sânul plin de dor,
te cheamă să-ți facă dar
un scump, alb mărgăritar
mândra Fată-a Pietrelor,
din valea Năculelor.
Aceste cuvinte, așa dulce șoptite, deșteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut; în sânul lui se aprinseră dorințe nedeslușite, pe care până în ceasul acela nici în vis nu le încercase. Fără de a mai sta să cugete, el se ridică iute în picioare; sângele i se încinsese ca focul prin vine; pieptul îi zvâcnea; în tot trupul simțea un avânt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus și ascultător la chemarea porumbiței. Urmărind cu piciorul pe uscat zborul ei lin, cumpătat, el cobora văi, suia dealuri, străbătea păduri, trecea lunci și pâraie, și de ce umbla, pare că mai ușor pășea. Când raza cea mai târzie a soarelui se prelungea sfiață pe foițele ierbii înflorite din poiana de sub stâncile Năculelor, păsărica se opri pe o răsură îmbobocită, și, cu grai dulce cântător, strigă așa:
Tu, ce plângi în stâncă,
la umbră adâncă,
ieși acum din piatră,
albă, dalbă fată,
vie și frumoasă,
blândă, răcoroasă,
cu chip luminos,
cu trup mlădios,
cu păr aurit,
pe umeri leit;
ieși, Fată din Piatră,
să te vază-o dată
scumpul tău ursit;
căci iată-l sosit!
Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stâncă mândra albă fată, naltă mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochi de balaur, ruptă din soare, întocmai ca Ileana Cosânzeana. De frumoasă ce era, de albă ce s-arăta, la soare puteai căta, iar la dânsa ba! Cine-i vedea mersul, cine-i zărea chipul, cine-i auzea glasul, nu putea să o privească și să nu o îndrăgească, nu putea să o audă și să nu i se încreadă.
Cu zâmbet gingaș pe guriță, cu ochii galeși și pătrunzători, venea mândra cam descinsă, pășind ușor și legănat prin iarba moale și deasă a pajiștii. Ea se opri dinaintea voinicului și, arătându-i între degețele, un bob mărunțel de mărgăritar alb, curat și luminat ca laptele la mulsoare, ca floarea crinului la soare, ca dragostele de fată mare, ea, cu viers dulce femeiesc, care mai lesne decât săgeata străpunge inima voinicului, îi grăi, râzând, așa:
Da-ți-l-aș și nu l-aș da,
că mă tem îl vei uita
când la vânat te tot plimbi!
Ba l-aș da, de vrei să-l schimbi
cu piatra zamfirului,
limpezimea cerului,
cu piatra zmarandului,
verdeața pământului,
cu piatra rubinului,
colcotirea sângelui.
Feciorul de împărat rămăsese uimit ca dinaintea unei năluciri încântătoare. Nu știa bine dacă este deștept sau dacă visează. Nu-i venea să dea crezământ nici vederilor, nici auzului; și cu toate acestea, zâna ce-i sta în față îl privea cu ochi fermecători, aruncând prin tot trupu-i, când aburi fierbinți, când fiori de gheață; vorba ei îi răsuna până în suflet, dulce și înduplecătoare. Pe când ea căta la dânsul și zâmbea, lui i se nălucea pare că câmpul înflorise și cerul se luminase, iar când ea deschise gura ca să-i vorbească, pentru dânsul munții răsunară, apele se tulburară, brazii se scuturară, codrii se treziră, frunzele șoptiră, stelele sclipiră și în loc se opriră. Atunci viața, să i-o fi cerut dânsa, gata și bucuros era el să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai ca în veci să o poată auzi.
Degrabă scoase din sân câteșitrele nestematele fermecate, care până atunci fusese și toată puterea și toată bucuria lui, și, fără să se mai gândească, fără să se îndoiască, le aruncă cu mulțumire în poala drăgălașei copile. Buzele ei fragede și rumeoare se răsfoiră într-un râs de nebunatică bucurie și, apucând mărgăritarul între dinții ei albi și mărunți ca și bobul nestemat, îl puse binișor pe buzele voinicului, într-un dulce și lung sărutat.
Atunci umbrele călduroase și bălsămate ale nopții de vară ascunseră în negură și în tăcere pe fericiții miri; singură porumbița cea albă îi dezmierda prin întuneric, când cu vesele cântări, când cu blânde văietări; dar când răsăriră zorile, deodată cu florile, porumbița amăgitoare și la dragosti îndemnătoare, peste țări și peste mări zburase, prin văzduh se depărtase, fugind ca să nu mai vie, și luând cu sine, în vecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar.
Zile și nopți, luni și săptămâni trecură. Feciorul de împărat și Fata din Piatră trăiau înstrăinați de lume, singuri-singurei, el numai cu dânsa, ea numai cu el, și altă grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau decât ale dragostelor lor. Cercuind lume întreagă în poienița înflorită și cu frunzari acoperită de sub Pietrele Fetei, voinicul năpustise codrii, urâse izbânzile sale de mai nainte. Vânătoarea era uitată; inima lui se scălda acum toată în dezmierdări noi și necumpătate. Pasări, fiare și lighioane trăiau de el oropsite; toate se înstrăinase și se lepădase de al lor zburdalnic stăpân; nici una nu-l mai cunoștea, nici una nu-l mai asculta; dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsa. Arcul și săgețile, ghioaga și praștia stau aruncate la pământ; rugina și putregaiul se lipise de ele și le rodeau puterea. Așa, Feciorul de împărat, uitând vitejia vânătorească, uitând și casa părintească, ședea ziua și noaptea lungit moale pe covoare și cu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii ei, îi sorbea răsuflarea după guriță și-i cerea mereu să-l dezmierde cu cântecele ei.
Cântă-ți, mândro, cântecul,
că mi-e drag ca sufletul.
Cântă, scumpul meu odor!
Ici cu tine aș vrea să mor!
Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ți cere, că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu încetul, cu încetul, începu fata a lua seama că sufletul voinicului se înmuiase de dogoreala dragostelor femeiești; acum îi părea rău și-i venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îi zicea cu laudă: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat! În zadar îi cânta ea, cu viers dulce femeiesc, mândru cântec haiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lânced și trândav în care îl cufundase viața de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să iasă cu dânsa din pustietate, ca s-o ducă să vadă lumea. El în brațe o strângea, dulce mi și-o dezmierda, și așa îi tot vorbea:
Facă lumea ce va face,
noi trăim aci în pace,
cum ni-e drag și cum ne place!
Zică lumea ce va zice;
fericirea de aice
tot nu poate să ne-o strice!
Spună lumea ce-o voi,
noi aci cât vom trăi
fără griji ne vom iubi.
Dar urâtul, urâtul cel pocit, boala cea fără de crezământ, care din plăceri trezite încolțește, sufletul îl amărăște, cu doruri se hrănește și la noi plăceri râvnește, urâtul cel urgisit, care usucă și topește, mereu și necurmat în inima copilei se prefira și pe fiece zi mai adânc o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedea și simțea toate; dar leac sieși nu-și știa găsi. Fata umbla mai adesea razna prin păduri și prin livezi, cu fruntea înnorată, cu fața lăcrimată, și când se întorcea la soțul ei și-l găsea văitându-și triștea, lungit sub tulpina brazilor, ea îi zicea plângând și suspinând:
Scoală, dragă, scoală, frate!
nu mai pot zăcea pe spate,
că mi-am urât zilele,
mutând căpătâiele,
când la cap, când la picioare,
când la umbră, când la soare.
Of! dragă, iubita mea!
nu pot, nu pot, chiar d-aș vrea;
boala mea nici că s-o duce
pân-ce tu nu mi-i aduce
mură-albastră și amară,
sloi de gheață-n miez de vară.
Of! dragă, iubitul meu!
ajuta-ți-ar Dumnezeu!
eu toți munții i-am călcat,
mură-albastră n-am aflat,
sloi de gheață n-am găsit,
că pământu-i încălzit.
Fetișoară din Buzău!
mură-albastră-i ochiul tău,
care mă ucide rău;
sloi de gheață netopită
e chiar inima-ți răcită
și de mine dezlipită.
Când ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curând piere și mila. Fata din Piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa acum noaptea și se gândea ziulița întreagă la locuri desfătate și pline de lume, la orașe cu zgomot, cu petreceri și cu veselii, la cetăți unde toți să cate la dânsa cu dor și cu drag, și dânsa cu mândrie la toți să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate.
Destul, destul își închisese ea tinerețile în depărtări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-i zbura ca fluturele, după lumină; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vâlva trufiilor. Astfel de dorințe îi frământau mereu mințile, și știm cu toții ce se naște în cap de muiere, într-însul neistovit nu piere.
Într-o dimineață, când Feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lângoare și de inimă-rea, Fata din Piatră pierise de lângă dânsul. O așteptă să vie la amiazi, o așteptă să vie seara; dar umbra molifzilor se așternu încetinel d-a lungul pajiștii, scăzu și crescu iarăși, dovedind scurgerea vremii, și nimeni, nimeni nu veni Atunci pricepu dânsul că copila a fugit și în păduri l-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus, și pe dânsul l-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adânc întuneric; în piept inima-i zdrobită se încolăcea ca crâmpeie trunchiate de șarpe veninos. Ziua, la soare, el se frământa în durere; noaptea, la stele, din ochi îi picura izvor de plânsoare, și la tot ceasul, noaptea ca și ziua, ziua ca și noaptea, glasul lui duios răsuna prin codri: Doamnă a inimii mele, stăpână a acestor locuri! de ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus? Ah, unde?
Își aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseți, d-ale ei dulci cântări, de zilele fericite pe când glasul munților și al apelor răspundea cu veselul susur la glasul copilei, pe când ea umbla legănându-se, gingașă și ușoară, pe verdeața livezilor, pe când ea, tremurând, scutura de pe cosițele-i bălaie zăpada mai puțin albă decât pielița ei. Atunci inima lui, cu suspine, întreba în zadar pe codri și pe stânci: Unde și în ce țară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu fața albă ca crinul, cu glas încântător de zână? Numai râul acuma, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele! Ah! unde mai sunt, stăpâna mea dorită, ah, unde mai sunt chiar și viscolele de odinioară!
Dar toată jalea lui era în deșert; ce a fost verde s-a uscat, ce a-nflorit s-a scuturat. Într-acele plaiuri, în care el găsise mai întâi mulțumirea, vânând și prinzând cu nepăsare păsări de pre cer și fiare de pre pământ, în acele dumbrăvi unde apoi își aflase fericirea la sânul drăgălașei fecioare, acum totul era veșted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într-un giulgiu de ger și de întristare. El cercă să ridice de la pământ arcul și săgețile, ghioaga și praștia; dar armele erau ruginite, puterile-i erau slăbite, ochiul vedea tulbure la țintă, brațu-i nu mai știa să nimerească țelul. Deodată cu nestematele pierduse și farmecul lor puternic; Fata din Piatră le luase cu dânsă ca să facă cu ele cercei și ghiordane; iar el, sărmanul, el își aducea atunci aminte, cu dor și cu jale, despre locul unde <se> născuse, despre căminul unde crescuse, despre măicuța dulce care pe sânul ei îl legănase, despre toate bunurile, toate averile și toate mulțumirile pe care le pierduse. El se îngrozea văzându-se ajuns a rătăci ca un suflet călător și fără tărie, prin locașele sălbatice ale fiarelor, a cerca prin codri și prin pustii năluca fericilor, și inima-i sângera risipită în târzii și zadarnice căințe.
Câți alții pe lume își văd, ca dânsul, virtutea și norocul spulberate prin nesocotința lor! Când e omul tânăr, el nu știe, biet, să prețuiască bunurile cu care pronia cerească, mumă darnică și iubitoare, l-a înzestrat. Se îmbată de veselia juneții, de farmecul frumuseților, de plăceri trecătoare, de zburdări amăgitoare, și, dacă într-acea beție își pierde sau își risipește nestematele cu care îl împărtășise soarta, curând, curând în urmă, îl ajunge și ceasul amarnic al căinței; ș-apoi, după dânsul, se cască, întunecos și rece, tăcutul, pustiul mormânt!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Așa! vă veșteziți voi toate, plăpânde flori ale vieții, tinereți, iubire, plăceri, trecătoare frumuseți, frumusețe, dar din cer pe care cerul pizmaș îndată ni-l răpește, în grabă vă ofiliți și pieriți toate, dacă printre voi doară nu se prefiră vreun fulger cu arsură, vreun fior de nemurire!
Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rând care, în toiul frumuseților trăiește în dezmierdări și-n desfătări se îmbată Când va goli până la fund paharul cu-ncântările, ce o să se mai aleagă dintr-însa? Cine o să mai știe de ea? Groapa, care o așteaptă, o va-nghiți întreagă. Tăcerea de veci o să stingă de pe lume, cu a ei ființă, ș-ale ei sterpe iubiri.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Lacrimile de căință și duioasele cugetări ale Feciorului de împărat, cel ce fusese odinioară norocos la vânat, mă pornise și pe mine pe triste gânduri; îmi veneau acum unul după altul aminte atâtea falnice visuri ale juneții mele, care, împreună cu anii cei repezi, s-au nimicit în zadarnicul deșert căci repezi, vai! repezi se strecoară anii!
Eheu, fugaces, Postume, Postume
Labuntur anni . . . . . . . . . .
Dar era noapte în toată puterea când începură să ne salute lătrătorii din satul Bisoca. În bătătura casei arendășești ardea un foc mare; descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor, și domnul Sterie arendașul ne ieși cu plin înainte. Într-o mână ținea o botă cu păstrăvi vii, proaspeți și zglobii, pescuiți în părâul spumegos de sub poala umbrită a Pietrelor Fetei; în cealaltă purta o cușcă cu iepurași de casă, plocoane trimise de starițul unui schit vecin, care hrănește și prăsește în curtea mănăstirii d-alde așa arzoi și spornic vânat, rar în țară la noi și botezat în Codicele civil, art. 468, cu numele poznaș de Lapinii ținuți pe lângă casă, iar în Dictionnariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana, pagina 991, cu aceea, tot așa deocheată și puțin românească, de Cunicule sau cunicle, specia de animali, din genulu iepurelui, forte assemine cu iepurele, si de acea-a numitu pre a locurea si iepure de casa, francesce lapin. Aș dori să aflu care sunt locurile unde, vorbindu-se neaoș românește, se mai zice și altfel, bunăoară, cinel, cinel, pusai degetul pe el? cuniclu și lapin.
D-așa lătinie dobitocească,
d-așa păcălitoare franțuzească
unul Domnul să ferească
limba noastră părintească!
Dar domnul Sterie, din tindă, ne poftește la mâncare.
Drumul, basmul și gândurile melancolice m-au secat la stomac; mă grăbesc dar a intra în casă, unde ne așteaptă masa, care de mult stă întinsă.
Fiindcă tu însă n-ai fost poftit împreună cu mine, te las afară și, drept mângâiere, îți trimit de departe, ca hrană intelectuală, bună de rumegat, această poveste încurcată, însoțind-o cu o prietenească salutare cam slabă și searbădă mâncare!
Dar să fie cu iertare,
Căci suntem la vânătoare!
Post-scriptum. Nu mă iartă conștiința ca să nu îndreptez o eroare ce s-a strecurat în paginile de mai sus. Am zis că la noi guvernul nu s-a ocupat niciodată de a regula vânătoarea.
M-am înșelat. Răposatul C. Negruzzi, care nu a fost numai un scriitor plin de talent, de spirit și de inimă, ci a mai fost și director al Oficiului de Statistică din Moldova, ne dă în scrierile sale următoarea notă plină de interes și sprijinită de calcule nediscutabile:
De la 26 ianuarie 1841 până la sfârșitul lui decemvrie s-au ucis, după cataloagele Vistieriei, acești lupi:
În anul 1841 .............. 113 lupi mari
1842 .............. 198 idem
1843 .............. 318 idem ........ 59 pui
1844 .............. 340 idem ........ 11 idem
1845 .............. 261 idem ........ 101 idem
-----------------------------------------------
1 230 lupi mari, 271 pui
Total 1 501,
și s-a plătit din Vistierie 18 450 lei pentru 1 230 lupi mari și 2 032 1/2 lei pentru 271 pui. În total 20 482 1/2 lei.
Să vedem acum folosul acesti legiuiri.
Să închipuim că fiecare lup era să mănânce pe an câte oi. Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulțumi cu o oaie pe lună? În cinci ani vine de lup 60 de oi, care pentru 1 501 lupi face 90 060 oi. Socotind acum oaia câte 20 lei, face 1 801 200 lei, din care, scăzând 20 482 1/2 lei, prețul capetelor a 1 501 lupi, rămâne folos 1 780 717 1/2 lei.
Tot cu această ocaziune, autorul Păcatelor tinereților mai povestește și o istorioară pe care am socotit că nu va strica să o transcriu aci, căci ea va fi ca păhărușul de Fine Champagne, după un prânz îndesat și anevoie de mistuit rudis indigestaque moles!
Iată ce scria Negruzzi în luna februarie 1846:
Viu de la vânătoare, prietene, unde am împușcat un lup.
Dă-mi voie deci să-ți vorbesc despre el.
Toată lumea cunoaște lupul, fiara asta carnivoră și nesățioasă, dușmanul păstorilor și groaza oilor. Din vremea regelui Edgard, la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterei; și când, din toate staturile Europei, erau proscriși, numai în Moldova sunt acum cinci ani viețuiau ca în sânul unei republici, încât era o blagoslovenie cum lupii și jidanii creșteau și se înmulțeau!
Însă la 1841, Ministerul Treburilor Dinlăuntru făcu o legiuire prin care se puse preț capului de lup. Țăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniștiți, și oile a dormi mai fără grijă.
Spun, nu știu de e așa, că lupii, văzând osânda ce li se pregătește, au ales o deputație dintre ei, care, viind în capitală, și-a tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-și închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă și lată, în care dovedea tetragonicește că, de la descălecarea lui Dragoș lupii au trăit în bună pace în țară, că n-a mai făcut numeni sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lăsați ca să mănânce oi, și oile ca să fie mâncate de lupi, apoi, după toate formele, legile și obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mănânce oi ș.c.l., ș.c.l.
Ministrul Lupu Balș le întoarse jalba cu nadpis zicând că obiceiul pământului poate sluji de lege, când nu este vătămător legii, și numai atunci li se va lua în băgare de seamă reclamația, când vor da înscris și chezășie că nu vor mai mânca carne, ci vor paște troscot, ca niște dobitoace ce sunt.
Deputații ieșiră cu coada între vine, gândind la nedreptățile oamenilor. Viind la gazdă și simțind apetit, se puseră la masă.
Ospătarul le dete borș cu miel, cotlete de miel și friptură de miel.
- E, bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mănâncă oi, și noi să nu mâncăm?
- Ba să mâncați, domnii mei, le zise un june supleant de profesor, omul și lupul sunt lăsați ca să mănânce carne; dinții lor cei câinești o dovedesc. Eu, când nu mănânc carne, nu pot pronunța nici cel dintâi vers din Eneida:
Arma virumque cano1 etc.
Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filozof scopul soliei lor și neisprava cu care au ieșit de la ministru.
- Avocatul care l-ați avut era un ignorant, le zise acesta.
Sunt sigur că nici rudimentele limbii latine, ale limbii mume, nu le cunoștea. Sunt sigur că petiția ce v-a făcut era plină de barbarisme și de solecisme, și scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine, și veți vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său.
Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mântuia prin acest calambur:
Lup te cheamă și lup ești,
Lupii dar ce prigonești?
Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicând că nu-i plac poeții și că, cu toată cuscrenia ce ei arată că ar avea cu dânsul, nu poate călca datoria postului său; prin urmare, porunci unui comisar de poliție să-i întirească din oraș.
Ajungând la barieră, nenorocitele fiare își scuturară praful de pe copite, și, lăcrimând, tinseră labele spre cer, cuvântând acest blestem. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aci autorul își precurmă povestea, necunoscând, după cum se vede, cuprinsul blestemului bietelor fiare nedreptățite. Dacă pe lângă tot spiritul și talentul ce el avea, răposatul C. Negruzzi ar fi posedat și darul proorociei, el negreșit ar fi pus în gura lupilor un blestem de felul acesta:
Fă, Doamne, ca toși aceia care au gânduri rele asupra noastră să fie osândiți, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt până-ntr-altul toată Precuvântarea la Manualul vânătorului românesc; dar totdeodată oprește-i, Doamne, de a se folosi câtuși de puțin de învățăturile cuprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai și amar de neamul lupesc, în țara binecuvântată a românilor, unde, de la descălecătoare, blajina localnică stăpânire ne-a îngăduit să trăim ca în sânul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri!
Amin!
Epistola scrisa cu gand sa fie precuvantare la cartea Manualul vanatorului
Pseudo- Kynegetikos - 01
Pseudo- Kynegetikos - 02
Pseudo- Kynegetikos - 03
Pseudo- Kynegetikos - 04
Pseudo- Kynegetikos - 05
Pseudo- Kynegetikos - 06
Pseudo- Kynegetikos - 07
Pseudo- Kynegetikos - 08
Pseudo- Kynegetikos - 09
Pseudo- Kynegetikos - 10
Pseudo- Kynegetikos - 11
Pseudo- Kynegetikos - 12
Aceasta pagina a fost accesata de 735 ori.