• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Pseudo- Kynegetikos - 06

VI.

CUM SE PRICEPEAU SĂ CÂNTE LA VÂNĂTOARE ROSSINI ȘI HAYDN, MÉHUL ȘI WEBER. TONTON, TONTON, TONTAINE, TONTON!! DUȘMĂNIA LITERARĂ, SAU EFECTE INTUITIVE ȘI ANACHRONISTICE ALE CHAMBERTINULUI DE LA CAFÉ ANGLAIS ASUPRA POEZIEI ROMÂNE. TRECEM DINCOLO DE BAGDAD. CONCERT SIMFONIC PE APĂ ȘI PE USCAT, DAT MISTREȚILOR ȘI CERBILOR DE ȘAHUL PERSIEI, KHOȘRU ANUȘIRVAN.

Ce minunată interpretațiune a vieții vânătorești este, în adevăr, această măiastră melopee, odă scrisă în acea limbă fără rost, ale cărei sunete modulate prefiră în inima omului, mai lesne decât orice cuvinte, și dorul și veselia! Se pare că din îndoioasa amintire a două cântece, culese poate chiar prin munții Elveției, dintr-o arie comună, din cele care se cântă vesel pe trâmbița de vânătoare, și dintr-un melancolic lied nemțesc pe care țăranii germani îl gâlgâiesc (jodeln), adunați în cor, marele compozitor italian a știut să plămădească acest cap-d-operă al muzicii de vânătorie.

Dar Rossini a intrat cel din urmă pe calea în care alți mari muzicanți îi apucase înainte.

Bătrânul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăști așa de tare, Haydn, la vârsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compozițiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, die Jahreszeiten în care, recapitulând toate amintirile vieții sale, simplă și simțitoare, bătrânul maestro cântă pe rând, cu instrumente și cu glasuri omenești, toate bunurile și toate plăcerile de peste an. Când ajunse la timpul toamnei, unchiașul obosit nu se sfii a îmbuca bărbătește trâmbița vânătorească, și tot știu încă să mlădieze, prin simpatica și naiva dulceață a geniului său, stilul muzical cam pipernicit și cam înțoponat al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit, în țările occidentale, cu porecla comică de stilul perucilor, Zopfenstil, și care la noi s-ar zice: de când cu nemții cu coadă.

Cam tot pe timpul când Haydn scria, în Viena, oratoriul Celor patru timpuri, un compozitor francez, care a înzestrat scena lirică cu multe opere frumoase și care a compus imnuri și cantate patriotice pentru revoluțiunea de la 1793, Méhul, a dat patriei sale, în uvertura operei Junele Henric, le Jeune Henri, o încântătoare simfonie vânătorească.

Cele două națiuni muzicante ale Europei moderne, italienii și germanii, contestă neîncetat francezilor geniul acestei arte.

Asemenea cestiuni nu se dezbat cu pușca în mână, și, fiindcă noi acum ne aflăm la vânătoare, timpul nu ne iartă ca să apărăm aci pe Boieldieu, pe Auber, pe Halévy, pe Gounod, pe Félicien David, nici chiar pe acel sublim geniu cu totul francez al israelitului german Meyerbeer. Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vânătorească, este că francezii au avut și au păstrat din timpi străvechi, de prin secolii feudalității chiar, pre cât se știe, o mulțime de cântece vânătorești, pe care slujitori speciali le sunau pe cornuri în petrecerile zgomotoase ale regilor și ale castelanilor. Fiecare episod al vieții de vânătoare, fiecare soi de fiară luată în goană, fiecare moment al dramei cinegetice avea cântecul său consacrat și tradițional, ca semnalele militărești.

Țiu minte că într-un timp când, departe de toți ai mei și cu sufletul adânc întristat, trăiam într-un colțișor al Franciei, pe malul unui râu și în vecinătatea unei mari păduri, în toate serile, la ora când aburii, înălțându-se de pe apă, începeau a înnegura orizontul amurgit, un sunet de corn răsuna de pe malul opus al râului și repeta câteva ori d-a rândul una din acele fanfare vânătorești, al căror ritm iute și chiar glumeț pare că se îngână cu vibrațiunile melancolice și prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente așa înnorate ale trecutului; dar, din minutele pe care în singurătatea de atunci le socoteam deopotrivă cu secolii, numai acelea îmi erau mângâioase, când vocea cornului îmi legăna auzul în sunetele cadențate ale semnalului de vânătoare. Pe tonurile duioase și întunecate ale trâmbiței metalice, se juca, cu o veselie săltăreață, melodia cântecului francez, și atunci, în mine, auzul șoptea inimii mâhnite neașteptate cuvinte de speranță și de bucurie. Cât voi trăi nu voi uita ce dulce îmi era acel balsam melodios; el și acum îmi înmoaie inima de câte ori se întâmplă să aud Uvertura de vânătoare a lui Méhul, în care aceeași fanfară domnește ca motiv de căpetenie și răsare, sub felurite tonalități, printre diverse episoade muzicale pline de frumuseți; aci, artistul a imitat tropotul cailor ce fac să răsune pământul subt ale lor copite; aci, iar, el amintește lătratul vesel al câinilor, când li se dă drumul la goană; aci, încă, pare că, într-o dulce melodie, cerbul, în agonia sa, plânge și cere cu lacrimi iertare de la neîmblânziții săi dușmani. Dar aceștia, spre a-și deștepta mereu în suflet o nouă ardoare, repețesc din cornuri cunoscutul semnal, pe care tot francezul îl știe și-l cântă pe riturnela poporană: Tonton, tonton, tontaine, tonton!

Dar este oare vreo idee pe care spiritul glumeț al francezului să n-o fi dat, cum am zice noi, pe pârlitură? Cântă, vânătorule, zice poetul popular al Franciei, cântă prin crânguri și prin câmpii, cântă mereu refernul tău de vânătoare: Tonton, tonton, tontaine, tonton! Pe când tu vânezi cerbul din pădure, altul mai isteț vânează în culcușul tău; tu ții urma ciutei, și altul, a gingașei tale neveste; tu dai chiorâș în fiară, și altul face cu ochiul tinerei tale soțioare, pe care tu ai părăsit-o tenerae conjugis immemor ca să bați codrii. De aceea, când te vei întoarce, mândru, cu cornoratul acasă, umflând sunetul cornului tău, ia ascultă cum acel primejdios păcălitor de Béranger îți va întoarce pe franțuzește zicătoarea românului:

    Ce știe satul nu știe bărbatul!
    Chasseur, tu rapportes la bête
    Et de ton cor enfles le son.
    Tonton, tonton, tontaine, tonton!
    L'amant quitte alors sa conquête
    Et le cerf entre à la maison.
    Tonton, tontaine, tonton.

Lăsăm pe francezi să râdă și să glumească, chiar și pe bătrânele, pe frumoasele lor arii de vânătoare, de care a știut așa de bine să se folosească francezul Méhul, în uvertura sa, și pe care nu le-a disprețuit, cu vreo treizeci de ani mai în urmă, nici italianul Rossini, în Guilom Tell-ul său, și să ne oprim un minut, între aceste două modele de muzică vânătorească, asupra unei opere de aceeași natură, în care se rezumă tot geniul național al germanilor. Freischütz, sau Liberul vânător, e titlul cap-d-operei teatrale a lui Weber. Fantasie întunecată de ridicole credințe diavolești, simplitatea cea mai naivă în viața reală, simțimântalismul cel mai idealist în dorințele inimii: iată din ce este compus subiectul operei, și simpatica muzică a lui Weber, așa plină de suave melodii, pare că netezește, cu o suflare lină, toate asprimile, toate nesăbuitele ciudății ale unor așa discordante contraste.

Chorul din al treilea act din Freischütz, în care vânătorii proclamă că nimic pre pământ nu se poate asemui cu plăcerile vânătoriei,

    Was gleicht wohl auf Erden dem Jägervergnügen,

este compus pe un ritm mai puțin variat și are o melopee mai puțin măreață decât cântecul vânătorilor din Guilom Tell, dar nici originalitatea, nici grația nu-i lipsesc, ci caracteru-i diferă cu totul de fanfarele vânătorești ale francezilor. Pe sub candida veselie a melodiei zbârnâie un acompaniament surd care poartă mintea în mistice regiuni. Este, fără îndoială, un cânt cu totul german. Dar să nu te temi! Poți să-l asculți fără frică; n-ai să găsești într-însul nimic din acea lângedă și searbădă monotonie a unora din cântecele nemțești, pe care românul a caracterizat-o cu porecla batjocoritoare de tararaua neamțului.

Dacă fiarele ar fi și în zilele noastre tot așa de simțitoare la plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii binecuvântați ai vestitului vertuoso și tenore-sfogato Orfeu, negreșit că ele ar veni singure să se predea de bunăvoie celor care le-ar executa, în rariștea unei păduri răsunătoare, un concert simfonic compus din toate cap-d-operile de mizică vânătorească despre care îți vorbii aci în treacăt. Dar, vai! se vede că de când pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, înseși fiarele, scârbite de a vedea scăpătarea gustului artistic la bipezi, și-au luat lumea în cap, s-au sălbăticit cu totul, și astăzi este mai mult decât sigur că, dacă s-ar ispiti cineva să cerce a instrumenta și a vocaliza prin codri muzică clasică, precum este uvertura lui Méhul, sau oratoriul lui Haydn, sau chiar și chorurile lui Weber și lui Rossini, urși, lupi, mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior, împreună și cu vânătorul lor, dacă cumva acel vânător s-ar întâmpla să fie amicul meu, autorul Manualului românesc de vânătorie.

Cu toate aceste, n-a fost întotdeauna așa! Mult mai încoace de timpii fabuloși ai pățitului amant al Euridicei, și chiar în regiuni lipsite de castelani feudali și de sunători de fanfare, în țări depărtate, asiatice, pe care noi le socotim de păgâne și de barbare, muzica a fost prețuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vânătorești.

Primește, te rog, pentru un moment, să ne întoarcem cu vreo cincisprezece sute de ani mai înapoi, pentru ca să ne încredințăm cum că vânătorile cu acompaniament de orchestră nu sunt, precum s-ar putea crede, o deșartă închipuire a imaginațiunii mele puțin vânătorești, ci că din contra, cele mai mărețe serbări cinegetice au fost însoțite, chiar din vechime, cu concerte instrumentale și vocale. Consideră totdeodată că această nouă digresiune pe câmpul artelor din antichitate, o fac și pe dânsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vânătorești, și mai ales nu uita că pentru ca omul să facă un lucru bine, trebuie mai întâi de toate să aibă multă, foarte multă răbdare; de aceea și înțelepciunea poporului te învață ca să prinzi iepurile cu carul.

Negreșit că pentru oricare știe să țină un condei cu trei degete, și pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gândirii și a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente calamo despre orice materie, știută sau necunoscută lor. Îi vezi, nepricepuți plagiatori ai atotștiutorului Pic de la Mirandola, tratând cu ușurință de omni re scibili et quibusdam aliis.

De va fi vorba de muzică, apoi îți opăresc tot într-o leșie pe Rossini cu Offenbach, pe Auber cu un oarecare Suppé, fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lecocq, un alt imitatoraș parizian al caricaturistului operei; și apoi, din acea căldare, îți scot la lumină învățături și povețe pentru formarea și dirigarea unui Conservator național de muzică.

Dar cu atât ar fi puțin! Groaznic orbește ura pe oameni, și mai ales pe supărăciosul neam al scriitorilor, genus irritabile vatum.

Avem dinaintea ochilor o spăimântătoare dovadă despre aceasta. Sunt în țară la noi două foi literare care și-au jurat neîmpăcată ură și mânie:

    Doi Joi se Întărâtă și fulgerul jos plumbă!

Convorbirile literare de la Iași mușcă carne vie, când găsesc, în Revista contimporană din București; iar aceasta:

    Tanteane animis calestibus irae!

împinge urgia până-ntr-atâta, încât, spre a defăima chiar și titlul rivalei sale, tipărește cu litere negre pe hârtie albă, subt același nume dușmănit de Convorbiri, felurite povești vrednice de vânătorul cel cu coada vulpii, în care se zice, între altele, că la anul 1852 d<omnul> Pantazi Ghica, deșertând, într-o seară, prietenește, pahare de Chably, de Chambertin, de Șampanie și de Xeres, într-un cabinet la Caffé [sic] Anglais din Paris, împreună cu Alexandru Dumas-tatăl și cu Alfred de Musset au răposat, sărmanii, amândoi și nu mai pot mărturisi , după ce d<umnea>lui le-a istorisit multe și mărunte despre literatura, muzica, instrucțiunea și politica României, după ce le-a vorbit pre larg despre dascălul Lazăr, despre Alexandru Vodă Ghica, despre mitropolitul Dosoftei, despre Tudor Vladimirescu, despre meșterul Manole, despre Ianache Văcărescu și despre alții mulți câți în Christos s-au botezat pe pământul românesc, în sfârșit a binevoit a le citi și poema populară Înșiră-te mărgărite de V. Alecsandri. Să nu se uite că această conversațiune [între d<om>nii Pantazi Ghica, Alexandru Dumas-tatăl și Alfred de Musset] se petrecea la anul 1852, chiar după cum spune nota autorului (p. 335), și că d<omnu>l Pantazi Ghica le-a citit atunci, pre cum zice, în limba franceză, după textul românesc, poema Înșiră-te mărgărite, pe care însă, d<omnu>l V. Alecsandri a compus-o la Mircești tocmai în anul 1856, adică cu patru ani în urma vestitei ei citiri de către d<omnu>l Pantazi Ghica, și apoi a dat-o la lumină, pentru întâia oară, în Revista română din anul 1862 (p. 160-166).

Pe limba vânătorească, în cazul de față, s-ar zice că autorul articolului Convorbiri din Revista contimporană a vândut pielea ursului, pe când ursul juca încă prin pădure. Dar între scriitori nu este ca între vânători. Loc de joc nu încape, și horresco referens! cât despre mine, zău, mă cutremur de o răzbunare literară ca aceasta. D-aș fi măcar cunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iași, le-aș da desigur povața ca să schimbe cât mai curând titlul foaiei lor, pentru a cărui rușinare s-a jertfit cu atâta lepădare de sine însuși d<omnu>l Pantazi Ghica.

Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crâncene lupte, eu, amice, când scriu câte ceva, scriu mai mult pentru a mea proprie plăcere, fără de a cugeta rău la alții, afară, poate, numai de astă dată, când m-am apucat a scrie pentru păcatele tale. Dacă însă chiar și tu mă vei învinovăți cu tot dinadinsul că m-am întins prea mult cu scrisul, și că fac aci prea mare cheltuială de citațiuni de prin autori străini, apoi îți voi răspunde că acelea mai toate nestemate culese din salbele bogaților le presar pe sărăcăcioasa mea scriere ca s-o mai înțolez și să-i dau și ei ceva preț; iar dacă nu scriu scurt și cuprinzător, se vede că, rău sau bine, nici eu, ca mulți alții, nu mă pricep a face într-altfel.

Așadar, supus blând la o nouă osândă, ia-te binișor după mine și vino să ne îndreptăm pașii rătăcitori tocmai sub poalele munților din Kurdistan, pe calea care duce de la Bagdad la Hamadan, acolo unde este stânca stearpă și râpoasă ce se cheamă Bisutun. Piciorul de spre apus al stâncii se numește, în limba locului, Takh-i-Bostan, adică Bolta Grădinii. Grădina deocamdată lipsește, și unii erudiți cred că aci vor fi fost vestitele grădini atârnate în aer ale Semiramidei, care, chiar dacă odinioară au fost aci, apoi acum au zburat cu totul în aer; dar bolta este în ființă, și pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi săpate nu prea adânc în piatră, și poate chiar odinioară colorate. Să le descriem toate, nu este treaba noastră; pe noi ne ating numai cele două mari scene de pe pereții laterali.

Într-adevăr, pe una se vede o vânătoare de mistreți; pe cealaltă, mai ștearsă, este o vânătoare de cerbi.

Stilul sculpturii, oarecare amănunte arhitectonice și chiar costumele și uzurile figurilor reprezentate ne înlătură de la prepusul că vom fi având aci, dinaintea ochilor, imaginea petrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asiriene, ale reginei Semiramide,

    - di cui si legge
    Che sugger dette a Nino e fu sua sposa;
    Tenne la terra chel Soldan corregge.

Gândul ni se repoartă mai bucuros asupra acelor puternici despoți ai Persiei, Șapurii, Hormuzii, Khoșruii, Firuzii, Iejghirzii și alții, care, din vechea lor cetate a Ctesifonului, aproape de Bagdadul de acum, supărară mai bine de trei sute de ani pe împărați romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian, lui Eraclie; asupra acelor mândri și luxuoși Sasanizi, care se închinau focului după legea lui Zoroastru, clădeau palate gigantice acoperite cu sculpture și cu poleieli și înmuiau în fir și în pietre scumpe hainele de pe dânșii și hamuturile de pe caii lor.

Vânătoarea, lupta cu fiarele, alergările cu caii și încordătura arcului erau visele de aur cu care se desfătau ei, atât în ființă, cât și în priveliștea armelor, vaselor, uneltelor și podoabelor cu asemenea scene, pe care meșterii și artiștii lor le reproduceau mereu, în metaluri și în pietre scumpe. Subiectele de vânătoare, înfățișate cu o vioiciune, cu o mișcare, cu un foc nespus, pot fi privite ca una din însușirile caracteristice ale artei sasanide pe care o admirăm azi în câteva prețioase obiecte de lux ce au rămas din acele epoci depărtate, prin colecțiunile de curiozități artistice ale Europei, și pe care o întâlnim în sculpturile de prin diferite ruine ale Persiei, iar mai ales pe stâncile de la Bisutun.

Ambele vânători de care avem aci a vorbi sunt cuprinse în două cadre pătrate, închipuind țarcuri îngrădite cu taraci, de care stau atârnate zăveze ori perdele, spre a încinge tot ocolul unde se petrece vânătoarea. Proptele și mănunchi de tufiș, legați cu frânghii, sprijină și întăresc taracii.

Într-unul din ambele cadre, locul ales e o mlaștină cu stuf și cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă, cu peștișori și cu păsări plutitoare într-însa. Un șireag de elefanți, mânați de cornacii ce-i încalecă și-i îmboldesc, gonesc din dumbravă turme nenumărate de mistreți, care, în fuga mare, cu râturile întinse, cu colții ascuțiți, cu spinarea încovoiată și cu codița sumeasă, dau năvală prin leasă și prin mocirlă. În două luntre mari și adânci stau în picioare câte un vânător uriaș cu capul încoronat, cu veșminte bogat ornate și cu arcul în mână; în preajmă-le cad pe brânci gliganii și vierii săgetați. Dar atât în aceste două luntri principale cât și în alte două mai mici, ce însoțesc pe ale regeștilor vânători, șed jos, cântând din niște harpe în formă de dreptare și cu zece coarde fiecare, bande de femei muzicante; într-o a cincea luntre sunt cântăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. Toate vasele sunt cârmuite de câte doi vâslași care, cu lopețile, spumegă fața apei.

Pe muchea cadrului se vede cum mistreții uciși sunt transportați pe spinarea elefanților, și apoi cum slujitorii îi înjunghie și-i despintecă.

A doua vânătoare, cea de cerbi, este cu mult mai confuză; figurile pe alocurea par a fi neisprăvite. Tot însă se vede pe ici și pe colea o împrejmuire de zăbrele și de stofe atârnate, formând o arenă cu două porți, păzite de câte doi strejari; cerbii intră în alergătoare prin poarta din dreapta și sunt urmăriți de vânători; un călăreț mai mare la trup, în goana calului, trage cu arcanul într-înșii; alții mulți, mai mici, se țin, și ei, gonind, după vânătorul principal. Cerbii se poticnesc și cad la pământ când ajung la fundul țarcului; dar ciutele, ferite de un alt călăreț cu trup mare, scapă singure pe cealaltă poartă, având la gâtul lor un arcan cu coarda fâlfâindă. Pe laturile cadrului, se vede, de o parte, cum se adună și se păzesc cu elefanți turmele de cerbi; de altă parte, cum cerbii uciși prin munți păduroși se încarcă pe spinarea cămilelor.

Dar mai mare și mai presus de toți actorii tabelului și ca privitor liniștit al acestui spectacol animat, stă călare regele, cu arcul atârnat de gât, și adăpostit subt o umbrelă rotundă pe care i-o ține d-asupra capului un slujitor. Împrejurul lui cântă o numeroasă orchestră, așezată de toate părțile, care pe jos, care pe o estradă înălțată cu scară. Acolo sunt și harpiste, ca la vânătoarea de mistreți, și cântăreți cu flautul, care șed turcește, cu picioarele încrucișate sub dânșii, și trâmbițași, și toboșari, și muscalagii cu naiul, cu dairaua, cu cimbalele, cu diblele și cu surlele, poate chiar și cântăreți din gură; într-un cuvânt, avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puțin prin douăzeci și cinci de personaje cu instrumente variate, lucrând toți din mâini și din plămâni ca să încânte pe răsfățatul Șah, în pomposul și trufașul său repaos. Te las să-ți închipui ce chef și ce mândrețe!

Oare ce zici? Nu se pricepeau bine regii sasanizi a vâna mistreții și cerbii?

A pluti lin pe apă și, din sigurul adăpost al luntrei, a săgeta mistreții, pe când auzul îți este răpit de dulcele cântări ale unei armonioase pleiade de zâne acvatice, iată o realitate sasanidă cu mult mai încântătoare decât basmul primejdioaselor Sirene ale lui Omer și decât visul amăgitoarei Loreley de pe țărmurile neguroase ale Rinului!

A privi de sub umbră și la sunetele unui concert à grand orchestre peripețiile unei goane și unui măcel de cerbi, iată încă o petrecere sasanidă, care negreșit că nu este tocmai de disprețuit.

Nu rămâne îndoială că regii sasanizi au fost oameni cu gusturi nobile și delicate, de vreme ce le-a plăcut și de a vâna în sunetele muzicii, și de a vedea reprezentate în sculptură și cu culori asemenea petreceri vânătorești.

Rămâne numai să ne batem capul spre a afla dacă muzicanții lor și, mai cu seamă, dacă vestitul cântăreț Barbaud, care răspândea în palatele marelui Khoșru Anurșivan, cel cu sufletul mărinimos, note mai dulci decât privighetoarea, erau, în comparațiune cu Haydn, cu Méhul, cu Weber și cu Rossini, ceea ce sculptorii de la Takh-i-Bostan sunt față cu artiștii moderni care au înfățișat pe pânză scene de vânătoare, bunăoară cu P.
Rubens, Fr. Snyders, Filip Wouwerman, Fr. Desportes, J.B. Oudry, J.E. Ridinger, Horace Vernet, Edw. Landseer și alții...





Epistola scrisa cu gand sa fie precuvantare la cartea Manualul vanatorului
Pseudo- Kynegetikos - 01
Pseudo- Kynegetikos - 02
Pseudo- Kynegetikos - 03
Pseudo- Kynegetikos - 04
Pseudo- Kynegetikos - 05
Pseudo- Kynegetikos - 06
Pseudo- Kynegetikos - 07
Pseudo- Kynegetikos - 08
Pseudo- Kynegetikos - 09
Pseudo- Kynegetikos - 10
Pseudo- Kynegetikos - 11
Pseudo- Kynegetikos - 12


Aceasta pagina a fost accesata de 686 ori.