• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Pseudo- Kynegetikos - 03

III.

PENTRU CE POETUL LUCREȚIU ȘTIE MAI BINE SEAMA CÂRMUIRII DECÂT STĂPÂNIREA NOASTRĂ. CHIAU! CHIAU! PRIN PĂDURE. UNDE NE ACĂȚĂM DE COADA CÂINELUI. BRAȘOAVE ȘI PALAVRE VÂNĂTOREȘTI. DE CE VULPEA ARE COADA LUNGĂ, ȘI URSUL N-ARE DELOC

În toate țările ce se bucură de legiuiri înțelepte și prevăzătoare, pe care le și pune în lucrare o sistemă de administrațiune regulată ca ceasornicul, prin toate acele țări, vine un moment al anului când dodată vânătoarea se închide. Atunci câteva luni d-a rândul nu mai auzi, nici prin holde, nici prin crânguri, pocnetul ierbii de pușcă și șuierătura alicelor; atunci se dă recreațiuni și vacanții vânatului, iar vânătorilor li se impune pedeapsa poprelii.

La noi, până acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puțin turburat, al lighioanelor sălbatice; ea deocamdată se mulțumește a regularisi vitele cu patru, și mai ales pe cele cu două picioare.

Astfel stând lucrurile în patria ucenicilor tăi, pentru ce, o, tu, dascăle de vânătorie sistematică și rațională, n-ai suplinit lipsele legii și nepăsarea cârmuitorească, dând oarecare povețe în privința timpului când se cuvine ca vânătorul să-și pună pușca și pofta în cui și să dea nevinovaților săi adversari un răgaz ce, în curând, îi va asigura, tot lui, o mai spornică și mai dăinuitoare izbândă? Spune adevărat! Câteva cuvinte asupra acestui punct n-ar fi fost ele oare foarte la locul lor în Manualul tău de vânătorie?

Bag însă de seamă că devin din ce în ce mai exigent și că nu fac alta decât a scoate mereu la mărunte ponoase cărții tale.

Sunt sigur că, de când citești aceste lungi pagini fără șir, ai zis mii de ori până acum: Lipsă-mi de asemenea critică, unde se vorbește mai mult de ceea ce nu mi-a plăcut sau n-am socotit de trebuință a le spune!

Știi însă că sunt tot felul de firi pe lume. Când, spre exemplu, dai unui om flămând un prânz cu care își poate foarte bine potoli foamea, mâncând tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. Dar dacă acel om este lacom din fire, și mai ales dacă are gusturi răsfățate, el o să se tot plângă că nu i-ai dat mezelicuri și trufandale, prăjituri și zaharicale; o să pretindă că, în loc de carne de vacă, ar fi trebuit să-i prezinți dobe de mistreț și chebapuri de căprioară, în loc de pui de găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și bicați prăjiți în mustul lor.

Socotește că tot cam așa fac și eu cu Manualul tău, cerând poate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapărată trebuință, și, în puterea prieteniei, iartă-mi aceste nazuri de lăcomie literară.

Dă-mi dar voie să mă întorc iar la vorba de mai nainte și să arăt, în câteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vânătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale.

Dar de vreme ce tu ai voit a spune acele cauze, mie mi-e teamă că eu nu voi putea; de aceea, ca să scăpăm amândoi cu fața curată, hai să facem loc aci între noi, poetului Lucrețiu1, pentru ca, în versuri turnate ca de bronz, precum erau și legile Romei, să invoace el, în favoarea naturii aprinse de dor, pe născătoarea sporniciei ginte romane, pe dezmierdătoarea zeilor și a oamenilor, pe antica Vinere, fecunda și neobosita prenoitoare a semințiilor lumești:

Născătoare a gintei lui Eneu, voluptate a oamenilor și a zeilor, spornică Vinere! tu, care sub stelele lucinde ale cerului, împoporezi marea cea plutitoare și pământul cel roditor, prin tine tot neamul viețuitoarelor concepe și se naște spre a vedea lumina soarelui. Dinaintea ta, zeiță, dinaintea ta și la a ta sosire fug vânturile și norii de pre cer; sub tine, pământul împestrițat așterne flori drăgălașe; ție-ți zâmbesc valurile mării, și cerul, înseninat de tine, lucește de o lumină preste tot împrăștiată. Căci îndată ce primăvara deschide șirul frumoaselor zile și îndată ce suflările înstrunate ale Zefirului reîncep a deștepta puterile fecundării, mai întâi zburătoarele, cu inima străpunsă de a ta virtute, vestesc, o, zeiță, a ta venire; apoi turmele îndârjite saltă cu veselie prin pășuni și străbat înot repezile râuri; astfel, aprinsă de frumusețea și de farmecele tale, toată firea însuflețită te urmează cu înfocare pe tine, oriunde tu o mâni a se duce. De aceea prin mări și prin munți, prin apele volburoase, prin locuințele frunzoase ale păsărilor și prin câmpiile înverzite, suflând tuturor în piept o dulce iubire, tu faci ca cu plăcere să se înmulțească în etern generațiunile lumii.

Așadar, când sosește primăvara, amice vânătorule, îndură-te și tu, și lasă gingașei Vineri și dulcelor ei dezmierdări întreagă domnirea lumii. N-ai avut tu oare timp îndestul ca să răspândești groază și moarte prin crânguri și pe câmpii? Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurele fricos și vulpea vicleană, care, fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii și a încurca dâra lor printre tulpinile despuiate? Dar Braica, Grivei și Dudaș, cu botul la pământ, cu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare, și cu glasul lor spăimântă fiara prin toate cotiturile ei. Lătrătura lor chelălăită, când mai apropiată, când apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotonie la urechile vânătorului, încremenit pe locu-i de pândă. Nu știu ce coardă misterioasă a inimii zbârnâie la acea sălbatică armonie! Când copoii vestesc apropierea vânatului, nerăbdarea îl face să tresară mai mult decât frigul. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el așteaptă, ispitește, caută, măsoară luciul zăpezii fără de cărare; iar când dodată s-arată șoldanul cu urechile ciulite sau vulpea cu coada târâș, ca într-un fulger el ia pușca la cătare și trage!

*

Pe când eram ajuns aci cu scrisul, fusei întrerupt de fetița mea, care venea în fuga mare să-mi aducă o veste ce o înveselise foarte; mergând în curte ca să se joace cu Capișoana, cățeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie și având împrejurul ei o grămadă de cățeluși, mici cât pumnul și orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, care se zvârcoleau, chițăind, și mierlăind, subt ugerul mamei, unii negri, alții murgi și alții bălțați. A trebuit, negreșit, ca, dintr-o așa de numeroasă prăsilă, să fac și partea engherului. Aci dar, în alegerea cățeilor cu drept de viață, am avut ocaziunea de a pune îndată în aplicare învățăturile și povețele ce se găsesc în cartea ta; am oprit dar cățeii care aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise, urechi mai subțiri și mai bine croite, piept mai lat, picioare mai lungi, coadă mai groasă la rădăcină și mai subțire la vârf.

Îți mărturisesc, amice, că în privința acestei ultime recomandațiuni cu toată încrederea ce am în cunoștințele-ți și în experiența-ți cinopedice rămăsei pe gânduri, întrebându-mă ce fel de înfluență vor fi având grosimea și forma coadei asupra facultăților intelectuale și fizice ale unui câine.

Așadar acest apendice al șirei spinării are și el o însemnătate etică în natură, și prin urmare filozoful comunist și falansterian Ch. Fourrier știa ce spune, când pretindea că omul, spre a fi perfect, ar trebui să aibă la spate o coadă cu un ochi la vârf?

Alții, din contra, au așteptat de la scurtarea coadei, chiar și la animale, efecte estetice pentru acestea, dovadă caii englezești, cărora li se taie coada pentru frumusețe, ba chiar și efecte moralizatoare pentru omenire; căci, spre exemplu, Plutarc ne spune că frumosul, răsfățatul și zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui câine minunat, pe care-l cumpărase cu șaptezeci de mine (vreo 6 500 lei noi), numai pentru ca, dând de vorbă concetățenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cârti despre dânsul alte lucruri mai rele.

Apoi mai este încă și o vorbă românească: Coadă lungă, minte scurtă!, zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată.

Dar dintr-una într-alta, vorbind despre coadă, despre vânători și despre vulpe, îmi adusei aminte o poveste pe care am auzit-o adeseori, pe când eram copil, spunând-o un bătrân vânător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarășii săi.

Dacă cumva vrei să dormi și nu-ți vine de sineși somnul, apoi pune capul pe pernă și ascultă:

A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, pe când se potcovea puricele... și celelalte... și celelalte.

A fost odată un vânător care, de câte ori mergea la vânătoare, avea obicei să ia cu dânsul pe slujitorul său, iar când se întorcea înapoi, povestea cui vrea să-l asculte o mulțime de întâmplări minunate, care de când lumea nu trecuse nimănui nici măcar prin vis, și, la toate aceste basne, nu lipsea niciodată de a aduce ca martor pe biată slugă, adevărat om al lui Dumnezeu.

Azi așa, mâine așa, până când într-o zi, acesta, sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, își ceru seama de la stăpân și voi cu tot dinadinsul ca să-și ia ziua-bună de la el.

Stăpânul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărâri, și, cu vorbe blânde, îl întrebă:

- Oare nu te mulțumești cu simbria ta și cu traiul ce ai în casă la mine, de vrei să mă lași?

- Să nu păcătuiesc, cocoane, îi răspunse slujitorul; toate sunt bune la domnia-ta. D<umne>zeu să-ți dea tot bine! Dar să-ți spun curat, și să nu-ți fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atâtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, când începi, adică să fie cu iertăciune, când începi a tăia la palavre vânătorești. E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei și să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelor cu care domnia-ta îți încarci de bunăvoie sufletul. Lasă-mă mai bine să mă duc cu Dumnezeu!

Așa vorbi servitorul, și stăpânul se puse pe gânduri; dar fiindcă el cunoștea prețul unei slugi drepte și credincioase, se răzgândi bine și-i răspunse într-astfel:

- Ia ascultă, băiete! Văd că tu ești om cu frica lui Dumnezeu. Rămâi la mine și ajută-mă ca să mă dezbar de pârdalnicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n-aș voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte. Așadar, să facem cum e mai bine; să facem între noi o învoială, ca să scap și eu de așa urât cusur, să rămâi și tu împăcat cu sufletul. Când mă voi afla în vreo adunare, tu să stai la spatele meu, și cât vei auzi că încep a croi câte una mai deocheată, tu să mă tragi de mâneca hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o după ființa adevărului.

Așa spuseră și așa rămase să fie.

Peste câteva zile, șezând la masă cu alții, vânătorul începu să povetească că la o vânătoare la care fusese de curând, i-a ieșit înainte o vulpe, care avea o coadă, o coadă lungă, lungă cel puțin de cinci stânjeni!!!

Pe când, în focul povestirii, el rostea cu cea mai deplină încredințare, ca și când lucrul ar fi fost întocmai după cum îl spunea, deodată se simți tras, pe dindărăt, de mâneca surtucului. Își aduse aminte de tocmeala cu slujitorul; își luă vorba înapoi și, îndreptându-se că, în înfierbințeala vânătorii, nu va fi văzut tocmai bune, reduse coada vulpii până la vreo doi stânjeni.

O nouă smânceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stânjen.

La a treia, o cionti până la doi coți.

Simțind încă și acum efectele restrictive ale conștiinței servitorului, se înduplecă a mai reteza din coada vulpii:

- Doi coți întocmai nu va fi fost, zise el asudând, dar, pre legea mea, că era de un cot și mai bine!

Sluga, care se bucura acum și mulțumea în sine lui Dumnezeu, auzind pe stăpânul său cum se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele Satanei, crezu că e momentul nimerit spre a-l aduce la o deplină pocăință și-l mai trase încă o dată de mânecă.

Dar răbdarea vânătorului era ajunsă la culme, și întorcându-se deodată înfuriat către neîmblânzitul său censor, se răsti la dânsul, strigând în gura mare:

- Bine, mișelule! Nu ți-e destul cu atâta? Ce! vrei să las vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori, decât să rămâie vulpea mea fără coadă!

Să nu-ți închipuiești, amice, că am copiat această istorioară din cartea răposatului Anton Pann, intitulată:

    Povestea vorbei sau culegere de proverburi
    de prin lume adunate
    și iarăși la lume date,
    dar precum am auzit-o de la bătrânul meu vânător, tot cam
    așa ți-o și povestii.

Morala ei, dacă va căuta cineva o morală într-însa, este, pre cât mi se pare, că de vreme ce exercițiile vânătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vânători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întâmplărilor și a izbânzilor ce se ating de arta lor favorită. Celor ce sunt Ahili și Diomezi pe câmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fi și Omeri, când încep a rapsodia pe lira Caliopei.

Ș-apoi, în teză generală, făcând partea slăbiciunilor omenești, să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire, și că cei mai mulți dintre oameni sunt ca lupul, care părul și-l poate lepăda, iar năravul ba.

De aceea, când vine unul și-ți istorisește, bunăoară, că a împușcat de la pândă lupul, pe când i l-au adus copoii gonind; că a înjunghiat cu cuțitul de la brâu și a culcat la pământ pe ursul, care se repezise asupră-i, rănit fiind de glonț și înfuriat, eu unul nu sunt de părere că trebuie să te frămânți așa tare cu firea, și mai ales mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgește și că ceea ce spune nu a fost niciodată și nici se poate aievea întâmpla. Oare, făcând astfel, nu cam pierzi orzul pe gâște?

Dar îmi vei zice: Pentru ce să nu combatem erorile răspândite în public de reaua-credință, sau de fanfaronada unora?

De ce, chiar în materie de vânătorie, să nu hotărâm marginile posibilului? Pentru ce să nu arătăm celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetași ai sfântului Hubert, la ce punt al orizontului vânătoresc sfințește soarele putinței și începe să licurească fofengherul îndoielnic al fantasticelor plăzmuiri? La ce mintea și gura să nu fie drepte, tocmai la aceia care cu ochiul și cu mâna nu pot să dea greș? Pentru ce...?

La toate aceste întâmpinări judicioase și dictate de cea mai candită virtute, teamă-mi e că toată brasla veselă și ușoară a vânătorilor, începând de la vătaful Pasache și până la tiriachiul Cafea-subțire, îți va răspunde în cor cu o păcălitură vânătorească, zicându-ți: Vezi, d-aia n-are ursul coadă!

Pasă atunci de-i mai învață carte!

Noi, însă, ceștialalți care judicăm sănătos, care știm vorbi și cu gravitate, care ne silim a găsi adevărul, binele și frumosul în orice fapt, să ne vedem de treabă și să urmăm a culege, chiar și din vânătorie, cugetări serioase și impresiuni plăcute, atât pentru minte, cât și pentru inimă.

Dar de vreme ce nu ne prea înțelegem amândoi asupra felului preferat de vânătoare tu ținând cu prepelicarul, și eu cu căruța tămădăianului aidem, amice, să căutăm împreună, prin largul domeniu al vânătoriei, un câmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi!





Epistola scrisa cu gand sa fie precuvantare la cartea Manualul vanatorului
Pseudo- Kynegetikos - 01
Pseudo- Kynegetikos - 02
Pseudo- Kynegetikos - 03
Pseudo- Kynegetikos - 04
Pseudo- Kynegetikos - 05
Pseudo- Kynegetikos - 06
Pseudo- Kynegetikos - 07
Pseudo- Kynegetikos - 08
Pseudo- Kynegetikos - 09
Pseudo- Kynegetikos - 10
Pseudo- Kynegetikos - 11
Pseudo- Kynegetikos - 12


Aceasta pagina a fost accesata de 742 ori.