• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Doamna Chiajna - 03 - Fuga

Capitolul 03

Fuga


Câteva zile după nunțile Domnițelor lui Mircea Vodă, Stamatie Paleologul purcese în grab la Țarigrad cu soția sa; iar noul lui cumnat, Andronic Cantacuzenul, fu silit să mai zăbovească, căci chiar din seara cununiilor, tânăra sa mireasă încă nu-și venise în simțiri; dar presupunând că vremea va potoli necunoscuta ei patimă mai bine decât leacurile vracilor, grecul, bănuitor și întărâtat, smulse pe biata Ancuța din zadarnicele îngrijiri ale jupanițelor curtence și, cu tot alaiul, cu toată zestrea ei, purtată în zece care, el trecu la Rusciuc.

În seara când rămaseră să mâie într-acea cetate, Domnița izbuti ca bărbatul ei să-i lase, drept locuință, un chioșc învecinat cu casele unde ei conăcise. Acest chioșc de lemnărie, lucrat numai în cafasuri și în săpături de chiparos și de iasomiu, pardosit cu lespezi de marmură sângerie și împodobit cu toate trebuincioasele smălțuite cu sidefuri, era așezat pe o coastă surpată, dar nu prea înaltă, a Dunării; prin vergelele încrucișate ale ferestrelor vederea se-ntindea peste toată lățimea râului.

Acolo, Domnița Ancuța, singură și cuprinsă de o jale adâncă, cu inima sfâșiată, cu fața ofilită, plângea amar cruzimea soartei sale; noaptea era înaintată, și lacrimile-i curgeau făr-de încetare, căci de mult somnul fugise dintr-ai săi ochi; dar, cu încetul, fruntea-i obosită căzu pe a sa poală, trupu-i, slăbit d-atâtea suferințe, parcă se cufundă de sineși; o piroteală a minții, o-mpăienjenire a ochilor începură a o cuprinde, când deodată i se păru că aude, ca într-un vis mângâietor, un glas depărtat ce cânta cu viers tânguios aceste duioase cuvinte:

    Frunza-i verde, apa-i lină,
    Ș-al meu suflet tulburat,
    Luna vars-a sa lumină,
    Dar mi-e gândul înnorat.

    Unde merg, în orice parte,
    N-am nimica de dorit;
    Visele-mi au fost deșarte;
    Ce-am iubit m-a amăgit!

Ancuța se trezi din aromeală; glasul părea că se apropie; ea sări la fereastră. Printre zăbrele văzu luna plină colindând repede fața senină și albastră a cerului; pe Dunăre scânteiau razele ei răsfrânte în mii de talazuri; departe, încolo, un pescar turc trăgea la edec, în tăcere, caicul său încărcat; la poalele chioșcului, codobaturile, acele rândurele de apă cu lungi pene albe în coadă, se așterneau, în zborul lor iute, pe fața apei, ș-apoi iarăși se ascundeau în cuiburile lor găurite ca niște urloaie într-acea coastă râpoasă. În repaosul nopții se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetișor de mal și susurul alene al vântulețului de vară. Peste puțin ochii Ancuței zăriră o luntricică ce-nainta despicând valurile; un bărbat, cu veșminte negre, ședea într-însa. El începu din nou să cânte cântarea sa de adineauri:

    - De-mi lucește luna-n cale,
    De-mi e vântul cu noroc,
    Ea n-alină a mea jale,
    El nu stinge al meu foc.

    Dar iubita mea să vie,
    Să-mi șoptească: Te iubesc!
    Ș-atunci inima-mi re-nvie
    Într-un rai dumnezeiesc!

Nu mai era îndoială! Acel vâslaș cutezător era Radu; acel glas plin de mâhnire era al lui!

Fericirea, în culmea sa, e nesocotită adesea ca și deznădăjduirea. Ancuța găsi în slabele-i mâini destulă putere ca să sfărâme zăbrelele de lemn ale chioșcului. Radule!! strigă ea cu glas pătrunzător și sări pe fereastră. Din norocire, câțiva stânjeni numai erau până jos; Ancuța, cu cosițele-i plăvițe răsfirate, învelită numai într-o ie subțire și într-o fustă de albă mătase, căzu pe nisipul jilav și moale al prundului.

Radu sări-ntr-o clipă pe mal, trase capul luntrei c-o mână vârtoasă pe uscat, ridică c-un braț puternic mlădiosul mijloc al tinerei femei, și, cu scumpa lui sarcină pe brațe, săltă iute-n luntre; apoi, îmbrâncind tare țărmul cu vâsla, câteva voinicești lovituri de lopată avântară micul vas departe de coastă. Ancuța, tulburată, uimită d-atâtea vii și felurite simțiri, rămăsese pitulată în fundul luntrei, cu capul rezemat de pieptul Radului; trupul ei tremura ca frunza; brațele-i stau încrucișate p-al său sân ce zvâcnea cu iuțeală, sub ușoara-i ie de borangic; glasul i se curmase și, uneori numai, cu o zâmbire îngerească pe buze, un suspin întrerupt se revărsa din adâncul inimii sale pline, și lacrimi, ca mărgăritarele, picurau dintr-ai săi ochi inundați d-atâta fericire.

Luntrea ajunsese în albia mare a Dunării și, cu Radu la cârmă, se strecura ușor, furată de undele repezi, ce se goneau și se îmboldeau cu vuiet amorțit; o suflare răcoroasă zbârlea fața apei și legăna încetișor înaltele catarturi ale șăicilor ce se vedeau albind în depărtare cu pânzele lor umflate; razele lunii se răsfrângeau, cu vii licuriri, pe culmea nestatornică a valurilor, răspândind pe cer și peste râu o dulce lumină ce se îngâna cu negreala malurilor depărtate. Pe ostrovul învecinat, un stol de babițe stau adormite și, uneori numai, câte o strajă de noapte din ele, întinzându-și aripile trunchiate și căscând în sus ciocul ei cu gușă adâncă, scotea un țipăt ascuțit, de răspundea malul dimpotrivă, iar lișițele, speriate, se dau afund și se ascundeau în stuful și în papura de pe mal. Apoi iar toate se astâmpărau, și o șoaptă de taină se răspândea împrejur.

Într-acea liniște a firii, Radu ridică vâslele pe d-asupra apelor, și ochii săi se lăsară cu dragoste asupra Ancuței; dar, în căutătura ei, el întâlni atâta bucurie, atâta încredere, încât brațele-i o strânseră cu încântare de al său piept, și buzele lor, pentru întâia oară, se lipiră într-un dulce sărutat!...

O! dezmierdare nespusă a celui dintâi sărutat pentru două tinere inimi ce de mult se doresc! Cine va putea oare să te descrie? Cine va cuteza să cânte acel cântec de izbândă? Cine va ști să spună câte simte firea omului într-acel singur minut al vieții, când fericirea covârșaște toate celelalte simțiri? Nici sărutarea blajină a mamei pe fruntea pruncului său adormit, nici îmbrățișarea frățească a robului scăpat din robie, nici mândrul zâmbet al învingătorului, în ceasul biruinței, nu pot cuprinde sufletul cu un farmec ca acela, lipsit de griji și de mustrare, de râvniri și de trufie!

Radu întrerupse tăcerea.

- Ancuțo! zise el, nu știu de sunt alți oameni mai dedați cu fericea; dar pentru mine ceasul acesta e mai presus de câte aievea mintea-mi a visat! Toată viața-mi până acum am trăit-o în amărăciuni; deunăzi, în sfârșit, mă simții cufundat ca într-un nor întunecos, și un vârtej viforatic mă-mpinse ca să mă iau după urmele tale. Ziceam în mine: Ce-mi mai este bună viața?... Singur, sărman, lipsit de părinți, de rude, de prieteni, care să prinză milă de mine, lumea îmi e pustie. Oriunde nu va fi dânsa, eu nu am pe nimeni! Să pas deci pe calea unde a trecut ea, să calc în urmele-i deșarte și, fiindcă soarta a menit-o a altuia să fie, ca cel puțin doru-mi, ca un fum cuvios de tămâie, pretutindeni, să se înalțe la dânsa!... Ancuțo! tu ai prefăcut acel nor în soare de lumină! Tu ai deșteptat în sufletu-mi o viață necunoscută! Tu ai reînviat inima-mi ofilită! Tu ești îngerul mântuirii mele!

- Radule, răspunse Ancuța cu glasul înecat de lacrimi de bucurie, din tot sufletul eu te iubesc! Mai mult d-atâta eu nu știu să-ți spun; dar un viers tainic șoptește de mult în mine și-mi zice că viața cu tine-mi va fi dulce, că numai cu tine aș voi să mor!

În vremea acestor drăgăstoase vorbiri, prin care fericiții tineri își împărtășeau păsurile și dorurile inimii lor, cursul râului furase luntrea și o împinsese cu repeziciune până la gura acelei strâmtori prin care apele albiei celei mari se revarsă cu volbură în matca mai îngustă a țărmului românesc, tocmai la capul Ostrovului Mocanu. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc și se sfredelesc în adânci vârtejuri, vasul începu a șovăi, clătinat pe înalte talazuri, care se izbesc și se afundă cu un urlet întărâtat. Acea șuierătură spăimântătoare a valurilor, acele mișcări furtunoase ale luntrei, înfricoșară pe Ancuța; stăpânită de o nespusă groază, ea deodată își aruncă brațele după gâtul lui Radu și, strângându-se de pieptul lui, înălță ochii către cer și rosti cucerită această rugă:

- Doamne! Doamne! fii cu îndurare! scapă-ne zilele!

Fie-ți milă și nu voi să pierim în ceasul cel mai norocit al vieții noastre!

Radu puse în grab mâna pe vâsle și, spărgând cu putere sila talazurilor, el se luptă voinicește pân-ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltând ușurel pe d-asupra valurilor, scăpând ca prin minune din mii de nevoi, izbuti să iasă din primejdioasa strâmtoare. Atunci ea începu iarăși să plutească mai lin pe albia stângă a Dunării. De acolo se zăreau, în susul apei, zidurile cetăței Săn-Giorgiu, care, din ostrovul său înălțat, apăra orașul Giurgiului; iar înainte, pe limanul șăț al Smârdei, licura un foc de paie. Radu cunoscu într-aceea semnele bătrânului său slujitor Bănică, pe care-l lăsase la mal. El cârmi într-acolo, și, grăbind lopătarea cu ale sale brațe vânjoase, cărora și dragostea le dase o nouă tărie, micul său vas, ce în câteva ceasuri de plutire trecuse toată întinsă Dunărea decindea, sosi în sfârșit la malul dorit, tocmai când luna scăpăta, gonită de luceafărul albicios al dimineței.

Bănică, care de mult ducea grija stăpânului său, alergă cu veselie ca să-l întâmpine; două șiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii lui când văzu pe Radu sărind sprinten pe uscat. Sărmana bătrână și credincioasă slugă, care-l crescuse din a sa pruncie, îl îmbrățișa, îi săruta mâinile, râdea, plângea, își făcea semnul crucii, nu știa cum să-și mai arate bucuria, cum să mai mulțumească lui Dumnezeu.

- Bănică, îi zise Radu, de mă vezi tu acum cu viață, Domniței Ancuței să-i aibi mulțumire; dânsa mi-a fost mântuirea. Să-ți fie de aci înainte, ca și mie, stăpână!

Bănică sărută cu recunoștință mâinile Ancuței, și apoi, cu mirare, începu să întrebe:

- Dar cum? Ce fel s-a întâmplat...? Radu-i curmă vorba:

- Nu e acum vremea pentru cercetări. Vorba multă, sărăcia omului! Să ne grăbim să fugim, căci zorile se revarsă și ar putea să ne dea în urmă.

- Dar, vai de mine, stăpâne, șopti bătrâna slugă, în mintea căruia bucuria se prefăcuse acum în smerită îngrijire dinaintea unei fiici de Voievod, cum o să poată umbla Domnița călare?! Noi avem numai doi bieți călușei... ș-apoi încotro să ne ducem?...

- Încotro?! Mai întrebi?! La noi acasă, la Motru, răspunse Radu.

- Ce gând ai, stăpâne? adăugă Bănică, apoi e biată casa noastră de la Motru după potriva unei fete de Domn?

- Ancuța, moș Bănică, nu pune preț la zădărniciile falei.

D-acum înainte averea ei, ca și a mea, stă numai în inimă. Ne iubim; ce ne pasă nouă de sărăcie? Așa e, dragă Ancuțo?

- Unde voi fi cu tine, Radule, acolo voi fi și fericită!

Tânărul Socol sărută dulce pe a sa iubită, și încălecând voinicește calul său unguresc, el așternu bunda sa pe oblâncul șeii, ridică în brațe pe Ancuța și o așeză d-a curmezișul, rezemând-o de al său piept. Bietul Bănică, neputându-se încă bine dumeri, ridică cu mirare sprânceana, dete din umăr, ș-apoi, mormăind: Vezi, Doamne, ce-s tinerețele la om!, încălecă și dânsul pe mărunțelu-i bidiviu și se luă în fuga mare după fericiții tineri ce se depărtase în treapătul calului.

Călătoria fu lungă și ostenitoare. Dar cine nu știe câte poate junețea și iubirea adunate la un loc! Ei umblau mai mult noaptea pe răcoare, tot prin căi pustii și lăturalnice, ferindu-se a deștepta băgarea de seamă a drumeților și a locuitorilor; dar în cale, precum și în conacele lor, alese tot sub veselul frunziș al pădurilor, câte dulci și drăgăstoase vorbiri! câte visuri de fericire plăsmuite! câte neprețuite și încântătoare dezmierdări! Astfel, după mai multe zile de călătorie, sosiră ei în valea Motrului. Râul cu apele sale galbene curge pe o matcă de lut năcleios, ocolită cu un desiș de verdeață: acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioși, arțarii cu pojghițe roșii, carpenii stufoși, salba moale și teii cresc amestecați cu falnici jugaștri, cu plopi nalți și subțiri, cu anini ușurei, cu ulmi albicioși, cu sângeri pestriți, cu corni suciți și vârtoși. Printr-acel hățiș felurit de arbori ce se-ndeasă și se-mpletecesc, mierlele și pițigoii șuieră și ciripesc, săltând din ramură în ramură, iar pe vârful copacilor turturele sure și porumbei sălbatici se-ngână, în vreme ce prigorii cu pene albastre chiuie mereu în zborul lor neastâmpărat.

Un drum îngust și mlăștinos străbate acea luncă înveselită și duce până la vadul Motrului, dincolo de care se vedea curtea lui Socol. Acea locuință, odinioară îmbelșugată și zgomotoasă, era acum pustie și cu totul sălbăticită; pe zidul de-mprejmuire, acum muced și învechit, se întinsese lungi ramuri de iederă stufoasă; streașina porții, învelită cu blăni putrezite de stejar, se acoperise cu mușchi. Înlăuntrul curții buruiana crescuse naltă, și abia se mai zărea în fund o groapă adâncă și mare, astupată p-alocurea cu surpături de zid, printre care răsărise boziile și bălăriile; atâta mai rămăsese din falnicele case ale vornicului Socol, pe care Mircea Vodă poruncise să le doboare la pământ! Mai în lături era o colibă învelită cu șovar, în care trăiau doi-trei rumâni scăpătați, singurii slujitori rămași la curtea boierească; în preajmă, sub niște vechi tulpini de nuci, cu crăcile pe jumătate arse și uscate, erau aruncate obezi de roate, juguri de car, ghizduri, doage și alte unelte de joagăr, cu care își câștigau pâinea acei sărmani muncitori. De altă parte, câteva înguste brazde de fasole, de praz și de legumă; mai ici, un coșar în care se adăposteau seara puține vite de hrană ce pribegeau ziua pe malurile gârlei; mai dincolo, o șiră de paie și niște căpițe de fân. Prin iarba naltă și deasă alergau și se jucau câțiva copoi, și o potecă strâmtă, cât trece omul cu piciorul, străbătea de la poartă până în bătătura locuinței stăpânului. Aceea era singura clădire de zid rămasă în curte; era un turn nalt și îngust, cu ferestre mici și nepotrivite, având jos o portiță boltită, căreia îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. Pe dinăuntru, o lungă scară învârtită, cu trepte mici de piatră, da intrare, la deosebite caturi, în niște chilii pardosite cu cărămizi, din care abia două mai erau de locuit.

Într-una, sus, șezuse Radu, și în cealaltă, mai aproape de ușa inrtării, credinciosul său Bănică. Acel turn, așezat în vecinătatea porței, purta numele de chindie, căci fusese odinioară, pe când se înălțau mărețe casele vornicului Socol, locul de streajă, de unde, ca și în curțile domnești, se vestea cu tobe și cu surle ceasul înserat al chindiei, când toți oamenii casei se adunau la cină, și porțile ogrăzii se închideau.

Ajungând în acele locuri sălbatice și despuiate, Ancuța nu simți câtuși de puțin acea compătimitoare mâhnire ce mai adesea sărăcia insuflă chiar și inimilor miloase trăite în belșug; ea încă se bucură de liniștea acelor pacinice țărmuri, și îndată-și însuși într-însele toate visele sale de norocire. Deci viața ei, ca și a Radului, se strecură de atunci ca într-un șir de dulci și netulburate plăceri. Zilele treceau ca un zâmbet, nopțile ca un farmec! Era o fericire de acelea pe care soarta dușmană nu le dăruiește pentru multă vreme unor inimi de muritori!

Să ne întoarcem acum iarăși în cercul viforos al luptelor ș-al intrigilor politice.

Andronic Cantacuzenul, amărât și înfuriat de fuga fără veste a soției sale, alergase drept în Anhial, la fratele său Mihail, ca să-l înștiințeze despre crunta necinste ce i se făcuse în Țara Românească. Îm pizmașa sa mânie, fericirea lui Stamatie i se părea o batjocoritoare umilire, pe care sufletul său trufaș nu o putea mistui. El insuflă puternicului său frate zavistiosu-i necaz și-l făcu părtaș călduros la a sa răzbunare. Mihail Cantacuzenul nu era om în mintea căruia să se șteargă lesne o înfruntare; deci el se sculă în grabă, se repezi turbat în Țarigrad, unelti mii de tainice intrigi, iscodi mii de pâri mincinoase, și apoi dete în genunchi la vizirul Socoli, cerând mazilirea neamului domnesc din Țara Românească și depărtarea din scaunul păstoresc a patriarhului Iosaf. Bietul acest bătrân, pârât pe nedreptate și tras în judecată dinaintea soborului pentru niște vini fără de temei, fu gonit cu necinste din patriarhie și muri ascuns într-una din mănăstirile Muntelui Atos.

Din partea însă a familiei domnești, Cantacuzenul întâmpină o mult mai vie împotrivire. Chiajna își câștigase apărători chiar în sânul seraiului împărătesc; solul ei cercase mai din vreme Porțile și mituise pe mai mulți din înalții dregători. De aceea și noul Sultan, Selim, nevoind să strice voia nici unuia din ai săi puternici viziri, hărăzi lui Mahomet Socoli carte de mazilie pentru Pătru Vodă Șchiopul și, totdeodată, lui Sinan și lui Mustafa, apărători vânduți ai neamului Mirceoaiei, le dărui firman de domnie pentru Alexandru, al doilea fecior al Chiajnei.

Tot Chiajna era mai tare! Îngâmfată d-această nouă biruință, ea socoti vremea numai bună pentru o nouă și desăvârșită lovire asupra boierilor răzvrătitori; urmând dar pilda de curând dată de către Domnul Moldovei, Alexandru Lăpușneanul, ea adună la un ospăț pe Radu, logofătul din Drăgoiești, pe Mihnea din Bădeni, feciorul lui Udriște vistierul, pe Toader de la Bucov, pe Vladul Caplei, pe Pătrașcu, pe Calotă, pe Stan, feciorul Drăgulețului, pe Radu stolnicul din Boldești, și le tăie capetele. Îndată apoi porunci de trimiseră la banul din Craiova, la ispravnici și la vătașii de plaiuri, ca să prinză, ori morți ori cu zile, pe mulți alți boiarini de price, printre care era socotit și Radu, feciorul vornicului Socol, de peste Olt.

Cu aceste împrejurări se petrecuse câtăva vreme; lunile vesele ale verii fugise, luând cu sine jocurile pe verdeață și plimbările noaptea pe lună, și acea milțumire sufletească ce naște din razele mai călduroase ale soarelui, din mirosul bălsămat al pajiștii înflorite, din miile de neprețuite daruri ale rodirii. Omul, ca firea, zâmbește cu soarele, se-ntunecă cu norii, s-alină cu seninul, se tulbură cu furtuna; fiește schimbare a naturii are un răsunet în inima sa; fieșce frunză ce cade îngălbenită toamna, lasă un dor în sufletu-i întristat.

Așa și Radu cu Ancuța, înstrăinați de lume, d-ale ei veselii, dar nu și d-a sa răutate, trăiau acum într-a lor cetățuie pustie, purtând dorul frumoaselor zile trecute și mângâindu-se cu nădejdea primăverilor viitoare.

E tristă și urâtă iarna la țară, când crivățul viforos urlă peste câmpii, când norii sau ceața întunecă cerul, când ploile reci desfundă pământul, când țarina-i goală și năpustită, dumbrava uscată, și plugarul trândav. Apoi, în lungile nopți de iarnă, ce întunecime plină de groază! ce de șoapte fioroase! Vântul vâjâie și geme ca niște jalnice glasuri ce plâng din depărtare; ploaia izbește cu o întărâtată stăruire în pereții și în ferestrele casei; oblonul se clatină și scârțâie pe țâțânile-i ruginite; focul bubuie și trosnește în cămin, și, uneori, o pasăre de noapte, gonită din adăpostul ei de o suflare mai viscoloasă a crivățului, își ia zborul, scoțând un țipăt sfâșietor și tânguios. Într-acele văietări ale firii, mintea de sineși se pornește pe cugetări mâhnicioase; închipuirea-și plăsmuiește vedenii cobitoare, și tot ce e mai trist în viață, toate răstriștile trecute, toate temerile viitorului se răsfrâng, ca umbre sângerate, în oglinda întunecată a inimii.

Într-una din acele seri furtunoase, Radu ședea cu Ancuța, amândoi tăcuți și duși pe gânduri; un foc de surcele vâpăia pe vatră, revărsând o lumină roșatică în chilie; d-a lungul zidului se-ntindea un pat acoperit cu velințe vărgate de țară; d-asupra era o mescioară albă, rotundă, și, alături, o laviță îngustă de lemn, pe care ei ședeau; dar în perete strălucea o bogată icoană îmbrăcată cu argint. Pe dânsa era înfățișat, cu asprul condei al zugravilor strămoșești, chipul Maicii Domnului ținând sfântul său prunc pe brațul cel stâng. Luciul înnegrit al vopselelor, trăsurile uriașe și nemlădiite ale obrazelor, fețele lor îngălbenite, ochii lor mari și întunecați, în sfârșit, acel cerc de lumină ce le împresura, la un ceas așa înnoptat, făcea să nască în inimă o sfiață și cuvioasă îngrijare.

Privirea Ancuței se ațintise cu smerenie d-asupra icoanei, iar tânărul Socol, în sufletul căruia se deșteptau acum, una după alta, toate nenorocirile vieții sale trecute, tresări ca d-un fior, își lăsă fruntea pe mână și, cu glas obidit, întrerupse tăcerea.

- Dragă Ancuțo! zise el, vezi tu această sfântă icoană?...

Ea în veci a fost martoră la răstriștile casei noastre; cu dânsa am împărțit toate mâhnirile mele... Odinioară, niște ciobani ce pășteau turmele noastre de oi departe, în munții Vâlcei, au găsit-o, zice, într-o veche tulpină de stejar, ș-au adus-o la tatăl meu. El, sărmanul, o primi ca o veste bună, ca un semn de noroc; dar chiar în ziua aceea, silit de dușmani să-și lase casa, pe o groaznică vreme de furtună, el apucă drumul pribegiei și muri pe țărmuri depărtate... Țărâna să-i fie ușoară!... Rămăsesem, cu mama, doi copii, o surioară și eu, hrăniți la masa străinilor; dar acei oameni fără de milă, la care bietul tată ne lăsase, crezându-i că-i sunt prieteni, îndată ce veni știre despre moartea lui, ne opriră mult-puțină stare câtă mai aveam și ne goniră de pe pragul lor, săraci și despuiați. Din toate averile noastre, ei ne lăsară numai această icoană, ce, în nelegiuita lor credință, n-avea nici un preț... Ce poate face o biată muiere singură, departe de țară, de rudele ei, cu doi copii pe brațe?...

Eram încă tânăr de ani, p-atuncea, dar vârsta nu mi-a cruțat nici o amărăciune!... Pe biată mama o văzui zăcând, în luptă cu boala, și mai vârtos cu frica d-a ne lăsa fără sprijin pe lume; în sfârșit, biruită d-atâtea suferințe, într-o noapte îngrozitoare ca aceasta, își dete, sărmana maică, sufletul. Eram în genunchi la patul ei de moarte, și în față-mi lucea tot icoana aceasta!...

O viforoasă șuierătură a vântului, ce clătină cu vuiet învelitoarea și ușile turnului, îi curmă povestirea. Ancuța se strânse mai aproape de dânsul; amândoi își făcură semnul crucii, și Radu urmă:

- Apoi mai trecu vreme, și soră-mea ajunse în floarea tinereții; blândă și gingașă copilă! începusem să aflu într-însa o inimă ce-mpărtășea și mângâia a mea jale din vremi adunată. Dar într-o zi vezi cât îmi era ursita de dușmană! mă dusesem cu alți tineri să ne încercăm, în câmpie, la jocuri de arme; eram în Ardeal, și tovarășii ce mă chemase la acea sărbătoare erau, cei mai mulți, feciori de nemeși unguri...

Unul dintr-înșii (Iadul să-i muncească sufletul de trădător!) răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară și fugi cu dânsa. Când mă întorsei seara acasă, pretutindeni era întuneric; furtuna urla cu turbare. Chemai! dar nu-mi răspunse nimeni. La lumina unui fulger, văzui odaia pustie, și în față-mi lucea tot icoana aceasta...

Ușa chiliei se deschise cu zgomot și Bănică intră repede și speriat.

- Stăpâne, zise el, o ceată de oameni ne-a înconjurat toată curtea. Nu știu, hoți fi-vor, sau alți făcători de rele, dar, după numărul și armele lor, nu s-arată să fie cu vreun cuget curat.

Un glas s-auzi strigând d-afară:

- Deschideți poarta la oamenii domniei!

Bănică se plecă pe fereastră și răspunse:

- Păsați-vă în cale! N-avem aci loc de găzduit!

Însă Radu vru să-l oprească:

- Ci taci, moș Bănică; or fi călători și i-a apucat noaptea pe drum. Nu voi, cât îi de săracă, să-mi fie casa închisă la cei nevoiași. Mergi de le deschide.

El încă bine nu sfârșise, și un glonț de săneață reteză peretele de lângă fereastră. Atunci s-auzi o larmă de oameni ce spărgeau porțile și năvăleau cu grămada în curte. Radu scoase al său paloș, și sluga puse mâna pe o pușcă.

- Acum, fătul meu, ori cu viața, ori cu moartea! Domnul să ne ajute! spuse bătrânul Bănică.

Tâlharii, într-această vreme, ca să-și facă lumină în curte, dedese foc la șira de paie ce zbura cu flăcări spulberate de vânt; ei sparseră portița chindiei și se urcau unul după altul pe scara învârtită. Bănică trase cu pușca și răsturnă pe cel din frunte, dar o mulțime de panduri bănești, călcând peste trupul tovarășului mort, se repeziră cu săbiile goale asupra lui, și bătrânul slujitor căzu înjunghiat pe pragul ușii.

Ancuța sta îngenuncheată dinaintea icoanei. Ostașii năvăliră în chilie, zbierând cu turbare:

- Pe dânsul, copii! dați de tot!

Paloșul Radului zbură un minut, făcând roată împrejuru-i, dar săbiile și lăncile îl înconjurau. Străpuns de toate părțile, arma îi pică din mână, și el căzu mort la pământ. Groaznic fu țipătul Ancuței când ea se aruncă peste trupul sfâșiat al iubitului ei!

Un nor de fum umplu chilia; vâlvori de foc ieșeau pe gura vetrei, și grinzile trosneau, scăpărând țăndări înflăcărate. Atunci icoana cea mare căzu din perete cu un răsunet lung și tânguios!

Vântul aruncase paie aprinse pe învelitoare, și focul încinsese de toate părțile turnul. Pandurii se îmbrânceau și se rostogoleau pe scară, cu țipete și cu zgomot, cătând să scape din primejdia pojarului; ei fugeau care încotro găsea loc de fugă.

Toată noaptea arse chindia lui Socol; în murgul zorilor, o șiră de scânteie încununa a sa creastă, care și ele se stinseră, una după alta. Câteva zile însă mai în urmă, clădirea surpată încă fumega.






Doamna Chiajna - 03 - Fuga


Aceasta pagina a fost accesata de 682 ori.