• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Doamna Chiajna - 01 - Mormantul

Capitolul 01


Mormantul


Clopotele bisericii domnești din târgulețul Bucureștilor băteau cu glas jalnic și treptat; iar de sus, de pe colnicea dealului dimpotrivă, le răspundea, cu răsunet tânguios și depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuței lui Bucur.

Era pe la sfârșitul lui februarie, anul 1560, și de curând se adusese în oraș trupul Mircii Vodă, cel poreclit Ciobanul, care, la 25 ale lunii, murise pe drum, când se întorcea din Ardeal; ori că boierii pribegiți acolo, pe care el se-ncercase, cu făgăduieli mincinoase și cu viclene jurăminte, a-i înapoia în țară, îi urziseră cu otrăvuri pieirea, ori că Dumnezeul milostiv se-ndurase în sfârșit de nevoile bieților creștini împilați de acest crunt stăpânitor și hotărâse acum ceasul asprei sale judecăți.

De patru ori Mircea fusese așezat Domn cu sila în țară de Poarta turcească, și numai hulă și ură își ridicase asupră-și prin năpăstuirile sale; iar mai ales pe boieri-i bântuia și-i muncea cu răutate, ca doară să le plătească cu amar și cu chinuri omorul tătâne-său, Mihnea Voievodul, și lunga izgonire a neamului său, și pizma lor cea ne-mblânzită. Drept răzbunare, mulți dintr-înșii căzuseră sub sabia beșliilor, mulți iar, fugăriți în Ardeal, așteptau acolo să le vină și lor rândul pe roata schimbătoare a soartei românești.

Se-nțelege dar că cu moartea Domnului trebuiau acum să le renască nădejdile și să se asmută ale lor nalte râvniri.

Însă Mircea își dase obștescul sfârșit pe scaunul domniei, în mijlocul tăriei sale; deci toată măreața pompă a unei domnești înmormântări umplu târgul, la a sa pristăvire, de o jale adâncă și-ngrijată.

Noua Curte domnească din București, clădită printre sălciile de pe malul stâng al Dâmboviței și-nconjurată de țepene ziduri cu creste-nalte și cu înguste ferestrui de meterez, era plină de o gloată posomorâtă, pe care abia o ținea în strună un șirag îndesat de dorobanți și de aprozi. Sus în casele domnești, al căror lat acoperiș de șindrilă se-ntindea jur-împrejur cu ștreșine largi și revărsate, stau adunați, cu o cucernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, toate căpeteniile țării.

Preoții se coborâră mai întâi pe scară și începură, cu obicinuitul viers alene, cântecele de îngropăciune; de două laturi se întindea oastea pedeastră, cu prapurele plecate, cu sănețele în jos. În mijlocul ei mergeau cerniți boierii de taină, unii purtând p-ai lor umeri sicriul luminatului mort, alții ținând pe mâini plioapa, pe care stau încrucișate sabia și buzduganul domnesc; îndată apoi, călcând cu pas sigur și apăsat, venea văduva răposatului, Doamna Chiajna, pe al cărei chip, în veci încruntat, nimeni nu putea dovedi păsurile inimii sale; părul ei începuse a cărunți, dar trupul său era nalt, portul ei, drept și falnic, ochirea-i, strașnică și hotărâtă; capu-i căta mândru în sus, fără grijă și fără sfială. Pentru cea din urmă oară ea îmbrăcase albele podoabe și vălul de beteală ale miresei, ca să ducă pe soțul ei la vecinicu-i lăcaș, căci după ziua aceea văduva nu mai scotea veșmintele cernite. Așa era obiceiul vechimii.

La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 și 15 ani, cu haine negre și cu fețe obidite. Aceștia erau moștenitorii, acum sărmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Pătru, beteag și mărunțel la boi, înainta cu greu, sprijinindu-se într-o cârjă; fratele său Alexandru îl însoțea; și amândoi plânși și tăcuți, semănau duși pe jalnice gânduri.

D-a stânga Chiajnei, două copile, ceva poate mai în vârstă decât frații lor, dar îmbrobodite în marame negre, ce le ascundeau cu totul obrajii, dovedeau numai prin suspine și prin plânsori năbușite adânca lor durere.

După tânguioasa familie, alaiul se prelungea cu toți oamenii casei, amestecând, cu sunetul jalnic și slăbănogit al tobelor, văietările lor, cu călărașii domnești, ce se îngrijiseră a face la caii lor lăcrimarea ochilor cu praf de pușcă, și, în sfârșit, cu tot norodul orașului, ce umbla cu capetele goale, pentru jălire.

Alaiul colindă ulițele povârnite ale micului orășel ce abia atunci începuse, numai pe malul stâng al gârlei, a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaș ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boier sau boiernaș ajuns; trecu și prin Piața Mare, unde șetrele precupeților, scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, și se întoarse iarăși în Curtea domnescă, unde răsunau clopotele bisericii, pe care o zidise chiar Mircea Vodă Ciobanul, și în care, dintre toți Domnii, el mai întâi s-a îngropat.

Toți pe rând intrară în sfântul lăcaș; năsălia fu așezată jos, chiar lângă strana domnească; se zise prohodul, și slujba se urmă toată după rânduiala sa; dar când, pe la sfârșit, începură arhiereii, apoi slujbașii cei mari și cei mici să se apropie de mort și să-i sărute mâna dreaptă și crucea dintr-însa, câțiva boieri, mai mult tineri și noi poposiți în biserică, ai căror cai și arme se auzise tropotând și zornăind p-afară în vremea slujbei, înaintară cu semeție, și, punându-se drept în fața sicriului, începură să strige în gura mare către obștea spăimântată din biserică:

- Fie-vă rușine, măi fraților, să vă spurcați buzele pe așa mâini pângărite! Scârbă să vă fie a pleca capul la trupul unui om care a fost urgia oamenilor și biciul Satanei! Oare nu vă e destul că, pre cât a fost tâlharul acesta cu zile, el a hălăduit în domnie atâția mari de ani; ba încă v-ați colăcit, ca târâtoarele, la poalele lui și i-ați lins laba cea mohorâtă, pe care nu cutezați a o mușca?! Acum, încaile, prindeți la inimă! lepădați-vă jositoarea slugărie! Vedeți că ochii i s-au stins; coardele puterii sale s-au rupt; acum cel puțin îndrăzniți și voi a face ca mine, Badea cluciarul, și ca tovarășii mei, toți boieri ai țării, pe care năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ținut alungați pe la străini.

Veniți și vă plecați crucii mântuitoare, ce cu drept o smulg din mâinile nelegiuitului; iar stârvul lui scuipați-l ca mine și azvârliți cu pietre într-însul!

La aceste vorbe îndrăznețe, însoțite cu fapta, toți rămaseră încremeniți de ciudă. Chiajna singură se repezi către cutezătorii tineri, și cu ochirea-i fulgerătoare îi opri în loc:

- În lături, mârșavilor! strigă ea cu glas puternic. Asta vă e, biet, vitejia, nerușinați păgâni ce necinstiți un mormânt?!

Spuneți, ce știți mai mult a face, mișeilor, uneltitori de rele, iscoditori de dezbinări, ce priviți de sub ogheal păsul țării și alergați, ca dulăii, la pradă?! Ce?! Oare socotit-ați voi că, unde a răposat Ciobanul, o să rămână turma în ghearele voastre, ca să jefuiți după cum vă place? Hei! măre băieți, mai va până atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său a rămas, și Chiajna îi e mumă și va ști să-l apere de voi!

Ochii pribegilor se-ntoarseră către Pătru, pe care Doamna îl arăta cu degetul, zicând acestea; dar când văzură trupul mic și gârbovit al tânărului, un zâmbet de dispreț le înflori pe față, și Badea cluciarul adăugă râzând:

- Aolău! vai de biată moșie, dac-o fi să-i meargă toată seama șoldâș, ca Făt-Frumos ăl ghebos! Dar tacă-ți gura, nu vorbi de pomană, jupaniță, că doar nu vom rămânea, sărac de noi, râsul lumii, că adică nu s-a mai aflat dintre noi altul mai vrednic de domnie decât ăst pitic slut și șchiop!

Râseră boierii cu hohote; dar Chiajna, turbată de mânie, smulse c-o mână vârtoasă de pe plioapa sicriului buzduganul și sabia domnească, și dindu-le în mânile fiu-său:

- De e șchiop și mărunt, zise ea, iată cârja ce-i va sprijini betegia, și iată paloșul ce-l va înălța cu capul mai pre sus de toate capetele voastre! Dar nu plătiți vorba ce o pierd cu voi.

Pe ei, copii! strigă îndreptându-se către lefegii, și întorcându-se la preoți: Sfințiile-voastre, urmați-vă datoria!

Atunci, zăngănitura ostașilor ce dau năvală, larma gloatei turbate, ce se îmbrâncea, cântările preoților zorind a sfârși slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor, făceau toate la un loc un vuiet încurcat, un fel de luptă amestecată, din care fieșicine căta să-și scape zilele, astfel încât în puțină vreme se strecurară toți, și biserica rămase deșartă.
* * *

În mijlocul liniștii ce urmase acelui zgomot neobicinuit, un tânăr, la chip mândru și plăcut, ieși dintr-o strană afundată, unde el se ascunsese cu inima pătrunsă de o cucernică jale.

Un muntean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajeri pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloș scurt și drept, și-n mână o țurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa.

El umbla să iasă din biserică, când, pe țărâna încă grămădită a noului mormânt, zări o femeie zăcând înfășurată într-o lungă maramă de zăbranic negru; se apropie, pipăi o mână mică și rece, ridică marama de pe obraz și, pentru întâia oară, inima-i simți, la vederea unei necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei ființe iubite. Niciodată până atunci el nu văzuse așa fragede și dulci trăsuri în luptă cu suferința; niciodată sufletu-i nu se umpluse de o mai vie și mai îndoioasă îngrijare pentru o viață scumpă și dorită. Sta îngenuncheat și cuprins ca de un farmec dinaintea acelei zâne aromite, și vinele-i băteau cu iuțeală, și suflarea-i se revărsa din sânul său, pare c-ar fi vrut să împartă cu dânsa viața ce în pieptu-i se îndoise.

Cu-ncetul, tânăra copilă își veni-n simțiri; ochii ei albaștri clipiră sub lungile-i gene bălaie, și vezi câtă e puterea tainică și neprevăzută a iubirii! tânăra Domniță, ce căzuse leșinată la vederea cumplitelor fapte ale pribegilor, nu se spăimântă zărind acum dinainte-i un om ce învederat trebuia să fie de seama lor; dar pe chipul acestuia domnea într-acel minut atâta senină mărinimie, atâta smerită supunere, încât sufletul ei nu presupuse vreun rău, și buzele-i, rumenindu-se ușurel, șoptiră încetișor:

- Îți mulțumesc c-ai fost milos și m-ai scăpat d-acei oameni fără de lege!

Apoi, pricepându-se singură cu un bărbat necunoscut, se sculă binișor și, cu pasul încă șovăind, se îndreptă către casele domnești.

Radu (căci așa îl chema pe tânăr) rămase uimit în loc; el urmări cu ochii pe blânda fecioară ce curând se pierdu ca o umbră și, strângând pe pieptu-i marama ce-i rămăsese în mâini, jură că viața-i întreagă va fi închinată îngerului acestui vis încântător. Din minutul acela, el ce se hrănise cu laptele dușmăniei, el ce visase numai crunte răzbunări, el care, auzind moartea lui Mircea, se grăbise, cu câțiva pribegi, să calce hotarul țării cu ura în inimă, cu disprețul izbândei pe buze, cu hotărârile cele mai sângeroase, simți acum, într-o clipă, toate aceste aspre dorințe risipindu-se, și patimile-i, ca și traiul său, din minutul acela se schimbară cu totul.

Radu era fiul vornicului Socol, boier odinioară mare și tare în țară; pe acest Socol îl trimisese Pătrașcu Vodă ca sol la Crăiasa Ungariei, Izabela, când aceasta intrase izbânditoare în Cluj (22 octombrie 1556), și solul se întorsese cu bogate daruri și cu înalte năzuiri; râvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într-ascuns pe bunul Pătru; dar oștile lui Suleiman, ce aduceau în locu-i pe Mircea, îl goniră din țară și-l siliră să-și caute scăparea în Ardeal. Socol încredință atunci starea și familia sa grafului Francisc Kendi și plecă la Țarigrad ca să-și câștige favor la Poartă; dar Mircea îl preîntâmpinase și, săpându-i din vreme groapa, nenorocitul pețitor fu aruncat în mare, din porunca Sultanului. În zadar mai pe urmă își ceruse nevasta și pruncii lui averea de la Kendi; ungurul tăgădui și păstră pe seamă-i vistieria și turmele și stogurile de bucate ale boierului român.

Deci acum fiul acestuia venea să-și redobândească drepturile părintești; el se unise cu vreo câțiva din boierii pribegiți care, nerăbdători de a-și revedea vetrele, sosise călări chiar în ziua pogribaniei Domnului, cugetând, ca nesocotiții, să smulgă cârma țării din mâinile văduvei; însă Mirceoaia era în stare de a le sta împotrivă; unii dar dintr-acei cutezători fură prinși și ferecați, alții scăpară în învălmășeală și se pregătiră a veni de iznoavă cu oaste din Ardeal.

Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiți, cu oaste, Chiajna, care așezase acum în tihnă pe fiul ei Pătru Șchiopul pe scaunul domniei, nu se tulbură prea mult, cu gândul că îndârjiții boieri vor fi strâns în Ardeal vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oștirea ei; trimise, dar, împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime.

Amândouă părțile se loviră la satul Romaneștii din Dâmbovița, dar vitejia pribegilor înfrânse pe oamenii domniei, și biruitorii alergară spre București.

Tot neamul domnesc, cu ce boieri mai avea pe-mprejuru-i, fugi la Giurgiu, și, de acolo, însăși Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la pașa din Rusciuc. Adunându-și apoi toate puterile pământene, și roșiorii, și ferentarii, și lefegiii, și toate crucile de pedestrași, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turcești, Chiajna, în fruntea oștirii sale, apucă drumul înapoi către București, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzând de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, așteptând ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Șerbăneștii.

Un râuleț ce șerpuiește sub o coastă despărțea amândouă taberele. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strâmtorat la poalele dealului și fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbătește și purtând zale de piept ș-un hanger în mână, străbătea rândurile, îmbărbăta pe români cu vorbe lingușitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, și le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostașii, minunați și îmbiați de învierșunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga și le da pildă ca să lovească pre vrăjmași, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pârâu și, printr-o crâncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvârșire mica oaste boierească. Acolo pieriră, luptându-se vitejește, Badea cluciarul și mulți alți oameni dintre pribegi.

Într-această nenorocită bătălie, boierii își aduceau cu durere aminte de atâți voinici tovarăși ce se dase d-a gata pradă și fusese robiți și uciși în ziua nesocotitei lor semeții în biserica din București; printre aceia ei socoteau și pe tânărul Radu Socol, în care-și pusese mari nădejdi, și care acum, neștiut de nimeni, trăia retras și ascuns pe malul Motrului, în dărâmăturile cetățuii de la Socolești, muncindu-și sufletul îndoios între ură și iubire.






Doamna Chiajna - 01 - Mormantul


Aceasta pagina a fost accesata de 714 ori.