• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 12

In ochii doctorului a lucit atunci scinteia satisfactiei si a ironiei. Ochii lui au pastrat tot timpul aceasta expresie de adevarata betie, de salbaticiune satisfacuta si invigorata de aerul proaspat din jungla. Dar cuvintul lui spunea altceva, desigur, decit aceasta perfida privire. El se gasea aici, la ora aceasta dupa-masa, pentru ca ajuta lui Traian, la consultatiuni si tratamente. In numele prietenului si tovarasului sau il ruga pe Mihnea sa nu se supere : de data asta le era cu desavirsire imposibil sa-l primeasca. Se afla tocmai, inauntru, un client de oarecare marca si cu tratament discret... iar cum Traian Stroe, pina nu se va aranja definitiv cu Maricica, e nevoit, din cauza scumpatatei enorme a apartamentelor, sa-si pastreze tot vechea-i camera studenteasca, regreta ca nu dispune de o sala de asteptare ca lumea sau de-o odaie separata, ca sa faca toate onorurile ce se cuvin proaspatului lor prieten... Dar chiar asa daca era, asteptarea tot lunga ar fi fost : amindoi timp de citeva ore erau prinsi de virvora lucrului.

Mihnea le-a acordat toata dreptatea si asigurat, magulit de atitea scuze si explicatii, s-a intrecut la rindu-i in scuze si a declarat ca, invatindu-se mai mult cu dinsii, cu vremea, va afla cind poate sa-i vada fara a-i stinjeni deloc de la lucru. Se simtea iar multumit si limpede, usor, ca lucrurile stau intr-astfel, si chiar simti putina simpatie plecind din sufletul sau si spre aceasta nostima secatura, care in orice caz va putea fi repede facuta inofensiva ; dar ceea ce fu intr-adevar de nesuferit pentru dinsul, ceea ce-l izbi teribil fu scapararea din nou a ochilor celuilalt, cind vazu ca Mihnea se multumeste cu cit ii oferise... Atunci observa bine fruntea aceea inalta, pe care cadeau sfre-delusurile de par blond, cu cornite crete, ca ale faunilor din_ve-chile sculpturi. si tineretea aceea, care punea de buna seama interval mai larg de cinci ani intre dinsii, si robustetea aceea ingrijita, cu care desigur s-ar fi incumetat la o nevoie, dar pe care n-ar fi garantat c-o poate razbi cu usurinta !... si-n dosul acestei tinereti si-al acestei exuberante, Mihnea a vazut din nou retran-sati ochii incerti, care-si bateau limpede joc de dinsul si-n luminile carora crezu deodata ca vede imaginea Arinei. Arina era acolo inauntru, de buna seama, si de aceea Traian Stroe, si de aceea individul asta decorativ nu voia... nu putea (?) sa-l primeasca... Sa-i fi indemnat ea ?... sa i se fi intimplat ceva rau, dar care putea fi acel rau ?... Azi-noapte - isi aminti - el ii dorise sa i se intimple ceva rau, foarte rau, ca sa regrete singura ca nu-i ascultase bine ticluitele lui sugestii si nu venise cu dinsul... Dar care putea fi acel rau, care putea fi ?... sau poate el era un stupid si-un halucinat, care vede intr-o simpla expresie de veselie, fara intentie, tot ce poate fi mai rau, de nici nu poate macar sa mearga cu gindul pina acolo unde ar fi limita acestui teribil rau. Se multumeste sa intrebe, mustrindu-se teribil apoi, ca a putut sa-i scape o astfel de intrebare :

- Dar domnisoara Arina a fumat zdravan, cum se lauda?...

- Da, foarte zdravan, a ris, privindu-l si mai adine in ochi, Noel... Dar a plecat devreme, foarte devreme... a adaugat apoi grabit, pastrind imperturbabil straniul si satisfacutul lui ris...

insa acum Arina e aici, si ce mai vrei dovada ca ea n-a putut fi acolo, in du-amiaza aceea, si ca nu ea putuse pretinde lui Noel sa nu-l primeasca, legiuind astfel acel ris sec si stupid de satisfactie ! O, miselul are toata nevoia sa lase sa-i scape acest ris, care ar putea sa scormoneasca si sa inalte orice fel de banuiala...

De cum a intrat, Arina si-a scos palaria si naturaletea si familiaritatea gestului ei a intrerupt indata orice altfel de gin-duri si intrebari. In figura ei nu era nimic schimbat; poate in ochi s-a alungat la inceput o unduire de spaima, de deznadejde, insa poate a fost o parere, caci ochii ei si-au reluat indata expresia lor de toate zilele, nici macar acea bizara, departata, pierduta in nemarginire, dar cea vesela, cea buna a ei, privirea ei de toate zilele...

Mihnea, pentru ca asa-i dicta varianta din ultimul moment a tacticei, pe care de trei zile se straduia s-o adopte in raporturile lor viitoare, s-a aratat fericit de venirea ei si nepasator de intim-plarea trecuta. Dar Arina i-a strins mina mai pronuntat ca de obicei si chiar i-a tinut-o in mina ei mai mult, privindu-l lung. cu trista blindete.

- S-a terminat, in noaptea asta veti mai locui si la sotii Trucinschy ! i-a declarat el atunci autoritar... destul cu domnul Traian Stroie si celalalt... cum ii zice ?... Craciun pe frantuzeste... Arina, cum ai putut trada asa pe tambalagiul nostru, ca pe-un simplu tratat de filosofie, fiica tradatoare ? striga el avintat. Haide, pregateste-te repede, ne asteapta... si ne iarta...

Dar ea il sfatui sa se duca singur sa manince, il va astepta aci, e foarte obosita. si se lungi in pat cu vadit aer de obida si plictiseala. El se apropie de dinsa ingrijat : nu, n-avea nimica, nimica, putea sa porneasca linistit... Era doar plictisita, plictisita, plictisita de moarte.

si sopti de mai multe ori, cu mare pofta si din adinc suflet, vorbele acestea : "de moarte"...

Mihnea descoperi indata atunci ca n-are nici el pofta de min-mincare ; va iesi numai afara, ca ea sa se pregateasca de dormit; va astepta in strada semnul convenit.

Ea scapa atunci un suris amar si avu involuntar un gest intrerupt sau poate nehotarit ; in cele din urma ridica din umeri. Mihnea iesi...

Cind reveni, o gasi plingind cu zbucium amarnic, inabusit in perne.

El se stradui zadarnic s-o mingiie, s-o impace, sa-i afle pi-cina jalei. Unde mai auzise el plinsul acesta ? de rastriste, de neputinta, de infringere definitiva... ? Ah, Veve, in noaptea de demult... in noaptea complect stearsa din memoria lui si pe care acum o alunga iarasi, netrebnica, de linga aceasta durere nobila, ingereasca...

El o mingiie pe Arina si mina lui se putu plimba astfel in-voie pe paru-i catifelat si pe git; si ea nu facu nici o miscare de opunere ; o saruta pe obraji si pe ochi si mina lui infipta in caldul plapomei ii cuprinse mijlocul, de care nu-l mai despartea decit aceasta subtire camasa neagra... si ea nu facu nici o opunere... si, ingrozit de aceasta inertie, el se indeparta tremurind de groaza si de pofta asmutita... Ea tacu si ramase astfel muta, cu capul ascuns in perini ; el se apropie s-o mingiie iarasi si vroi sa-i ridice capul, pentru ca la infinitul privirei ei sau numai la infatisarea cit de vaga a trasaturilor fine, gindurile lui negre, de bruta, sa piara... Dar ea-si ferea ochii, si fata si-o acoperise strins cu palmele, si corpul ei se lasa miinilor lui, fara apararea bratelor, fara sa opuna nici o rezistenta, nici cea mai neinsemnata rezistenta...

De atunci zilele lui Mihnea au intrat sub zodia fericirei fara hotar. Ades se gindea la Noel si-i venea sa rida cu lacrimi ca mutra aceea blonda si stearsa putuse sa picure in sufletul lui atitea licori otravite. Acum Arina era a lui si numai a lui, dar insasi naprasnica lui bucurie ii spunea ca trebuie inca s-o cucereasca incetul pe incetul, s-o stapineasca definitiv si absolut. Ar fi dat mult sa reintilneasca pe Noel cu surisul acela idiot, care da sa spuna ceva, dar iata, nu avusese nimic... de spus... si cind se gindeste ca odata chiar - in noaptea cind s-au despartit, in apropiere de Traian Stroe, cind i-a dorit Arinei cel mai strasnic rau cu putinta - el a putut scrisni in perne : "Doamne, de unde, cum s-a mai ivit asta in viata mea, cum a aparut el ?" (Cum a izbutit sa revie, sa se faca mutat din provincie, tocmai acum cind Mihnea a izbutit sa cunoasca pe Arina : cum a stat departe de dinsa, cit si Mihnea a stat departe, si cum a revenit numaidecit, cind Mihnea a putut sa se apropie de ea, sa vorbeasca, sa umble cu dinsa ?)

Acum insa, isi bate joc de scrisnetele lui si, dupa trei zile, a determinat pe Arina sa mearga iarasi la restaurantul apropiat, cu tambalagiul mester si atotstiutor, Pico de la Mirandola al tambalului, cum il denumise ea. Arina parca se ridicase dupa o boala, asa se uita acum prin restaurant, dar apoi ochii ei, care clipisera la inceput speriati, incepura sa se obisnuiasca repede cu lumina si ea vazu ca poate sa se inveseleasca si in noua ei stare fizica, pe care desigur se hotarise sa si-o schimbe dupa adinei ginduri si dupa grave deductii si rezolutii de filosoafa. si totusi plinsul acela premergator marei treceri, ce trist si ce uman rasunase, intocmai ca la Veve, intocmai ca la o mahalagioaica si o inapoiata ca Veve ! Acum Arina era o femeie, era sotia lui

- ea va trebui doar sa accepte cununia - dar era curios cum aceasta românca, susceptibila prin definitie la formalitati matrimoniale, intirzia sa-i ceara legitimarea situatiei dintre dinsii. Ea era o asistenta universitara, o profesoara, si venea sa doarma la dinsul, cu dinsul, sa manince, sa stea impreuna ca sot si sotie... De buna seama parintilor Maricicai le spusese ca-si gasise o camera, dar Maricicai ii marturisise tot oare ?... Totusi Mihnea dorea sa astepte : ea trebuia sa-i aminteasca acum de niste vechi vorbe ale lui, primite cu gluma rautacioasa din parte-i, si sa-l intrebe daca ar mai fi gata, ca si atunci, sa porneasca, la moment, spre biroul care consfinteste, cu registre si intrebari solemne, un sentiment uman, ce se tine infinit mai bine pe radacinile lui proprii. Intirzierea lui de a-i reaminti de asta o s-o intrige si, ingrijata, va lua de buna seama ea intii cuvintul... Cu apriorica satisfactie asteapta Mihnea acum sa tremure in glasul ei aceasta vaga neliniste si-apoi glasul lui, hotarit si sigur, dupa ce va sovai doua clipe doar, asa, de simplu joc, sa sfarime in lumina ochilor ei recunoscatori aceasta vaga si cruda neliniste...

Dar ea nu se grabea si el surprindea uneori, in ochii ei, umbre de incordare si de hotarire... Uneori o prindea cu vorba departe si cu sufletul absent. si temerea se intorcea atunci de partea lui... ii cerea lamuriri si ea se multumea doar sa-l mingiie pe par si sa-l priveasca blind, cu nesfirsita blindete in ochi. intr-o astfel de mingiiere calma, platonica, adinc in noapte, cind nu luminau inauntru decit felinarele, ce-si incrucisau de afara razele de deasupra patului, el i-a povestit molcom si intr-un ritm de ingenuitate, pe care insusi nu se astepta sa-l prinda, cum, intr-o noapte identica, sub o lumina identica, el i-a surprins goliciunea, cum un teanc de carti, prietene inca ei, cu toate ca le repudiase categoric, au fost gata sa-l tradeze, desi erau ale lui, cum a putut gratie lor sa se convinga de somnul ei extrem de greu si cum gindurile lui nemernice, care acum il dezgusta, dupa cum il dezgustau chiar in clipele de-atunci, au fost spulberate pe loc de seninatatea gingasa a figurei ei in somn. ii placea mai ales cum asculta Arina, atit de furata de mersul povestirei, parca incordata, ca de-o mare revelatie, infiorata, infricosata, astfel ca el gasi accente si mai curate, si mai simple, cu toate ca mai indraznete, floricelele gindului sau. Cind numai cartile, prietenele ei dragi, care veneau sa-i dea de veste, ochii Arinei, se umplura de lacrami, pentru ca razele de-afara umplura cu jocuri de reflexe luciul lor exagerat. Cu mersul povcstei, mina ei se plimba tot mai nervoasa pe crestetul lui, prin incilceala moale a inelelor de par... Se ridica intr-un cot sa-l desluseasca mai bine si ochii ei straluceau acum uimitor de zornic, ca un izvor ; in tacere ai fi crezut ca auzi picurul lacramilor pe atlasul cuverturei.

si cind "Mihnea tacu,' fericit de efectul spovedaniei, care-l induiosase si pe el insusi, ea-i apasa tare cu mina obrazul si fruntea si-apoi, in stupoarea-i cumplita, incepu sa-i destainuie, la rindu-i, cu glas mai degraba frematind de ciuda si dusmanie decit de groaza si durere, o poveste aproape la fel :

- N-ai inteles din ochii mei, din desperarea mea, din absenta vointei si a instinctului meu de aparare ? il intreba, inainte de a incepe...

si-i povesti apoi, in adincul linistei, in care batca ca un ceas de parete inima lui, cum in noaptea intoarcerei de la gara, dupa ce-au gustat cu totii lichiorul doctorului si dupa ce i-au fumat tigarile dc Macedonia, Traian a adormit bustean pe canapea. Noel, care se aratase tot timpul insufletit de o excesiva si suspecta politete, si-a amintit de ceva important si a inceput deodata sa se pregateasca de plecare : s-a scuzat, a sfatuit-o sa se odihneasca in liniste, fara nici o grija, vis-a-vis de acest savant somnoros. A intins-o chiar el pe pat si i-a scos pantofii... pe urma a stins si a plecat...

Iar ea, doborita de atita zdruncin, a adormit indata...

si mult mai tirziu, a fost trezita brusc din somnul adinc si fara vise, de-o durere cumplita, care i-a clatinat tot creierul, de i s-a parut ca-i plesnesc timpanele in urechi. A dat sa-si arunce tipatul disperarei in noapte, dar o mina ii apasa cu putere gura, in vreme ce-o alta ii stringea salele in insuportabila inclestare : doar ochii au putut innebuni de groaza la vederea figurei inspai-mintatoare a lui Noel, aplecata atit de aproape asupra figurei ei...

Cind a liberat-o, zimbetul lui a redevenit iar dulce si i-a soptit abia auzibil, printre sforaiturile doctorului de pe canapea :

- Nu mai exista virgine in ziua de azi...

Atunci ea a lesinat si s-a trezit de-abia in largul mare al zilei, cu cei doi doctori linga dinsa. Noel tocmai ii cerceta pulsul si se intelegea cu celalalt, medical, asupra acestei crize de histerie...

Abia seara [pe] innoptat, s-a putut reintoarce la Maricica, dar n-a izbutit sa reziste mai mult de doua zile sa doarma alaturi de aceasta fata dulce si curata...

Din chiar dimineata acestei destanuiri, care l-a facut sa rataceasca nauc pina la ziua, dupa ce-a asteptat-o sa recada in Bomnul ei profund - prin obositoare si marginase locuri, prin circiumi suspecte, cu cognac otravitor, cu clienti intunecati si

6inistri -, Arina a devenit si mai preocupata, mai pierduta in gindurile ei. Mihnea a cautat sa patrunda in incordata lor incil-cire, si abia dupa mestesugite si neogoiate incercari, a prins de la ea atita : "El va trebui sa-mi plateasca, imi va plati crunt..." intii el s-a bucurat de luciul sumbrului carbune, care se aprindea atunci in ochiul ei, si a intrebat-o cu amarnic sarcasm, mai mult de asmutire, daca-i poate fi de ajutor. Dar cind i-a raspuns, cu un suris trist si rezolut : "O, nu ! - hm, ce idee !" el a prins sa se ingrozeasca de ceea ce ar putea sa cloceasca in obscurele cotloane ale gindului ei. A vrut atunci s-o indeparteze de aceste ginduri, s-o faca sa uite, sa ierte... in fond lucrul n-avea nici o importanta ! se straduia el sa se convinga singur, amutin-du-si mugetul de razvratire dinauntru... El era doar aci ca sa acopere nelegiuirea doctorului, o asigura indurerat si plin de salbateca incapatinare. Iar, uneori, speriindu-se de crincenele ei taceri, desi insusi le voia astfel, si mai crincene inca, se straduia sa afle in ce-ar consta razbunarea ; de-o singura modalitate a ei se temea numai, si chiar se temea el insusi sa gindeasca la aceasta insuportabila modalitate.

infricosat, cind ea rasfoi odata in volumul lui Fouillee, el se agata de colturile cartilor ca un naufragiat de steii stincilor salvatoare. Saluta cu un adevarat imn ditirambic revenirea ei la cartile prietene, din mijlocul junglei salbatice si infricosatoare. Ea-i surise trist ascultindu-l, ba chiar lua cartea si se tiinti pe canapea :

- Eu n-am citit pe Fouillee, ii spuse... imi place fraza lui... si se adinci in lectura.

El o ingriji atunci ca pe-o convalescenta, care reface primii pasi spre viata... El singur lua carti de drept si citea, intr-o majestuoasa tacere. Avea acum pentru teancurile de volume si de cursuri de pe masa solicitudini de bigot fata de obiectele din templu. si el, Mihnea Baiatu, inalta atunci in fata ei, ca un convins sacerdot, oda, psalmul sufletului sau, celor doi idoli de hirtie si cartoane, strajuind simetric masa ce-i servea de birou, isi arata astfel dragostea lui nemarginita pentru carte si tot timpul acestei teatrale, dar profund de sincere explozii, figura ei nu scapa nici cea mai infima miscare ironica: il asculta uimita si atenta si ochii i se inrourara. si asculta de asemeni, infricosata ca pe citania Apocalipsului, diatriba lui teribila contra junglei salbatece, si chiar contra medicinei si a stiintelor practice.

Dar cind reveni seara, cu buzunarele pardessus-ului incarcate de carti numai de filosofie, cit ai alcatui un al treilea idol, acum in mijlocul mesei, n-o mai gasi. Numai linga canapea, zacea Fouillee aruncat, strivit, cu paginile vraiste. Ea nu reveni toata seara si nici in serile urmatoare. si nimic, nici un rind nu ramasese de la dinsa : decit multa vreme, necontenit, amintirea acelui rictus sinistru cit a dainuit teribila ei poveste si acea scinteiere a ochilor, metalica, de lama, ori de cite ori scapa, din ce in ce mai rar, in ultimele zile, numele blestemat. si cit a tinut infricosata ascultare a psalmului si a diatribei.

Trecura aproape patru luni de-atunci, dar si acum, cind seara tragea pinza-i violeta peste oras, intrerupând ziua in plin spectacol, gindul lui Mihnea se reintorcea la ea, cu puterea dinainte, din primele zile dupa plecare. Nu se imprimavarase inca de-a binelea ; era frig si, prin scobiturile pavajului, ochiurile de apa prindeau pojghita. Aerul era rece, tare si plin de pulbere roscata. Ramurile copacilor pareau ciorchini de brobinte, ce nu se puteau numi inca muguri. Pe cerul indepartat, norii se destramau in pale groase de fum, parca deasupra unor incendii invizibile, ascunse in dosul ingramadirilor de case. Virtejuri imense de ciori inspaimintate se desfaceau in spirale fantastice, din trimbele groase ale fumaraiei, se abateau intr-o larma asurzitoare peste apropiatul parc public, indoind spicul plopilor sub povara lor neagra.

Mihnea deschisese putin fereastra ca sa-si aeriseasca odaia. Cu miinile pe cirligele mobile, inainte de a o inchide la loc, privea pe ginduri inserarea. Mirosul inchis pe carc-l gasise in camera, totusi nu de mult parasita, il indemnase sa dea drum inauntru aerului curat. Dar, in racoarea tare a amurgului, in lumina rosiatica a inserarei, i se paru, cu simturile lui acum ascutite la maxim, ca tot aerul de-afara e imbicsit cu praf de caramida. si ramasese astfel nehotarit la fereastra, scirbit de mirosul igrasios dinauntru, scirbit de praful inecacios de-afara.

Un moment, o fasie i se asternu peste ochi si crezu ca traieste vremea sfirsitului sfirsiturilor. Un sfirsit mai dezgustator decit tot ce putuse imagina fantezia astronomilor si-a cetitorilor in viitor. O duhoare de canal, izbucnind ca o explozie din toate subsolurile orasului, o duhoare asfixianta, dureros de stricata. O lume ingrozita luind cu asalt dughenele spiterilor, absorbind cu sete si in zadar odoarea invioratoare a tuturor flacoanelor de miresme... si atmosfera putregaita, intinzindu-se incet si staruitor, batjocoritoare a tot ce e frumos, a tot ce e curat... Aburind limpezimea de sticla a aerului de deasupra cimpurilor cu rasufletul ei amarnic, invinetind-o cu culoarea ei sordida. Alungind oameni si animale, pina-n fundul padurilor atacate de asemeni, doborindu-i in letargia cea mai infecta, sub puterea de neinvins a duhoarei exalate de cadavrul pamintului.

inchipuirea aceasta nu dura mult. De cele patru luni, sub diferite forme, ea lua viata in gindul lui Mihnea. De cind ea fugise in lipsa lui de-acasa, pe furis, cu tot al ei, la celalalt, in odaia chiar a celuilalt, a calaului ei, de atunci era obsedat de strania descoperire ce facuse, parindu-i-se ca simte in orice lucru mirosul putrigaiului ascuns in luciul exterior ; avea el insusi impresia muribunzilor, lucizi, cari se infioara, simtind cum dinlauntru sufletul le adie in rastimpuri odoarea acra a cadavrului viitor.

Nehotarit inca sa inchida fereastra, naucit intre cele doua obsesii, Mihnea privea acum in lungul strazei. Privea, cu capul aplecat sub troianul gindurilor, coltul pe unde venea ea de obicei, dinspre Universitate, in ultimele lor putine zile fericite. O privea inaintind rizatoare, cu genunchii ei semeti; el se ferea atunci dupa perdele, sa nu vada c-o asteapta, ca e necajit de intirzierea ei... Patru luni ! Patru luni a fost strinsa in brate de celalalt, patru luni propriul ei raufacator i-a sarutat pielea bruna, fina. si poate s-a purtat rau cu ea, poate a injurat-o ca orice raufacator, poate o punea sa-i scoata cizmele, pe-aceasta fata invatata si frumoasa, vazind cum a abdicat steagul stralu-drei ei sufletesti in fata bestiei. Bestia ! O, de-ar fi injurat-o, de-ar fi lovit-o...

Pe-acolo venea ea de obicei. si mergea iute, voluntar si grabita, asa cum inainteaza femeia aceea, doamna aceea eleganta. Acelasi picior, acelasi mers, acelasi mijloc...

Este ea... Da, chiar ea, Arina !

Mihnea nu poate crede ochilor desi asteapta intimplarea asta, minunea asta care i s-a mai realizat odata, demult, in amurgul stropit cu pulbere de aur al toamnei trecute, atunci usoara, senina, nimbata de fericire, pentru ca el era in cautarea altor fericiri ; de patru luni o asteapta, la ora asta, de seara, cind ea revenea de obicei din orafs si cind el soseste intotdeauna acasa, din vreme, increzator si indaratnic... si iat-o, a sosit !...

O bucurie surda, subita, il sfisie inauntru, il rupe in doua de jos pina sus.

- Este ea ! Se-ntoarce, revine ! intoarcerea, intoarcerea ! proclama el celor patru pareti cuvintul de atitea ori soptit. si se retrage grabit in intunericul dinauntru, dansind cu un scaun in brate. in fata oglinzei se opreste, se indeasa intr-insa ca sa se vada, incepe sa-si compuna figura, stinsa de inserare, cu care o va primi...

Dar daca va trece inainte, nu se va opri la el... ?

Daca vede intuneric si nu se va opri... ?

Mihnea 1 se rasuceste speriat spre fereastra. si totusi, el nu trebuie sa se apropie de fereastra ; ea nu l-a vazut desigur pentru ca in momentul cind a descoperit-o, ea venea grabita, privind in pamint. Dar prin fereastra deschisa umbra lui poate fi vazuta si ea poate-l va striga...

Inima i-a devenit minuscula cit o ginganie, care s-a retras in vizuina ei. Parca a simtit pasi pe sala si o bataie usoara in usa. Dar poate s-a inselat. si totusi parca un deget bate inc®n-tinuu in usa, usor, discret, nespus de discret. Sa deschida sau nu ? Inima asta, care acum a crescut din nou inspaimintator, s-a pornit atit de nebuna, se izbeste cu atita putere de paretii pieptului, ca nimic, dar absolut nimic, nu se mai poate auzi. Nici nu mai stii, e bataia ei, a inimei, sau bate intr-adevar cineva la usa ? si vai, bate in zadar ; va crede ca nimeni nu-i acasa sau ca nimeni nu vrea sa-i deschida si va pleca. Mihnea se repede la usa si apuca minerul...

1 In textul de baza : Velovan.

Dar iata, adevarata bataie abia acum rasuna de-afara, foarte discreta intr-adevar, dar distincta, reala. Mihnea isi retrage mina repede, rasuflind adinc, parca prins savirsind ceva rau. si astepta loviturile sa se repete. Dar bataia intirzie si el e gata sa zvirle usa in laturi. Ciocanitul insa incepe sa rasune din nou ceva mai tare ; Mihnea asteapta sa se termine si abia mai tirziu intreba grav, cu voce sugrumata : "Cine-i ?"

A deschis.

Ea a intrat aducind cu sine, in semiobscuritatea dinauntru, minunea parfumului ei obisnuit : Mihnea il recunoscu, umplin-du-i camera, si inchise ochii de fericire si de durere. Ea-l privea ferindu-si ochii de privirile lui, pe sub borul lat al palariei si prin faldurile voalului negru. La inceput au tacut amindoi : pe urma el porni voiniceste sa inchida ferestrele si sa dea drumul luminei. Iar ea a dat atunci drumul frumosului ei glas de con-tralta. si viata-i din ultimele luni a prins sa se perinde domol, domol, pe dinaintea ochilor lui, cascati mari si aprinsi de flacara curiozitatei. Cuvintele, sovaielnice la inceput, intretaiate de reticente, voalate de vagi subintelesuri, prind incetul cu incetul spor, viata, devin sonore, agitate, violente chiar, se zbat plina de indignare regretului. El asculta inviorat. Asadar exact cum s-a gindit; s-a purtat rau cu dinsa, a chinuit-o, a lovit-o... asta a fost toata razbunarea ei ! Mihnea tresare de jignire si de satisfactie... dar ceea ce e mai cumplit decit toate acestea, e ca ea a suportat: si el simte cum din adincuri necunoscute de suflet porneste ca o avalansa o minie surda, puternica ; de l-ai avea acum pe Noel in fata, de l-ar avea !...

si el se inchipuie in trecut, aparind subit, ca un razbunator neprevazut, ca un zeu in epopeea antica, in camera iubirei lor; muschii i se inclesteaza si pumnii se string de fier, sub ati-tarea imaginei. Noel tocmai ridica bratul gata sa sfarme; dar Mihnea il apuca cu tarie, il stringe cu forte herculeene, dintr-o singura miscare il indoaie, il rasuceste ca pe-un fuior. Ea porneste inainte si el se intuneca si mai mult. Imaginatia lui face minuni de vitejie. Dar imaginatia e capricioasa si-i prezinta din cind in cind si reversul : Noel e mai tare decit dinsul; iata, acum l-a ingenuncheat pe Mihnea si-i cara cu nemiluita... si vai, ea e de fata...

Zadarnica e orice sfortare ; Noel e doar cu un cap mai inalt si cu pieptul de doua ori mai robust. Din povestirea ei inca, silueta lui se detaseaza puternica, mindra, dispretuitoare. Mihnea si-l aminteste limpede, in seara cind au asteptat pe Maricica : felina din jungla, bestia...

Mihnea tremura de razvratire ; nimic, nici un mijloc de razbunare ! Se simte slab, poltron, tremura ca prins de boala ; isi simte ciolanele lovindu-se intre ele, le aude sunetul uscat, parca tot corpul lui ar fi un sac de oase, neputincios si mobil, in suflarea vintului de disperare, care-l agita. si ea, de alaturi, ii sopteste inainte cuvinte grele, atitatoare, il indeamna la fapta grea...

Deodata Mihnea casca ochii mari, infricosati. Cuvintul ei a atins, acum, ceva de necrezut. Asadar acesta e adevarul ? Pentru asta a venit ea ?

Acolo, in pintecele acela mijeste o viata noua. Copilul celuilalt. O stirpitura informa se dezvolta acolo, iasma pacatului, si femeia nu stie cum sa scape de rusinoasa povara. Pocaita frumoasa de-adineaori se tocmeste acum cu un jidov pentru capatuirea fatului ei. Fata i-e luminata de caldura pledoariei. De aceea a gonit-o Noel : copilul nu poate fi decit al lui Mihnea. De asta ea e sigura, poate sa jure ; de ce doar bruta nu s-a lasat pacalita ? Dovezile erau atit de puternice in seama lui Mihnea.

Baiatu o asculta cu toate simturile rascolite de stupoare, de furie, de jignirea cea mai crunta : aceasta poate fi Arina Velovan, studenta eminenta, floarea Universitatei, asistenta la unul din cele mai grele si mai frumoase cursuri : Istoria metafizicei, fala profesorilor si mindria parintilor... Aceasta e fecioara cu ochii pierduti in infinit, femeia asta care trateaza atit de comercial un lucru atit de obscen... ?

Buzele lui contureaza un suris sardonic, care-o opreste pe loc, in plina demonstratie impudica, cu cifre, cu date, cu reve- lari fiziologice intime. Femeia isi pleca fruntea rusinata, zdrobita, ca toata argumentarea ei s-a prabusit cu un zimbet ; parca sub amenintarea unei lovituri, se inghemuieste in sine, ferin-du-si pintecul, ascunzindu-l, ca un negustor nenorocos o marfa fara cumparatori.

Citva timp trece, privind furis la dinsul, apoi incepe sa scinceasca. si o noua demonstratie prinde sa curga din nou, cu ocoluri mai scurte, mai repezi, categorice, care se incolacesc in jurul urechilor lui, ca niste suieraturi de bice. Mihnea are toata dreptatea sa nu-si recunoasca copilul; vina este a ei; stia ce poarta in suflet si totusi l-a parasit. Dar el trebuie sa fie omenos, sa-i ajute macar sa se scape de sarcina care o apasa, care o va necinsti toata viata. E asistenta, nu se poate duce la spital, parintii ei, profesorii vor afla totul. in nici o parte nu se poate duce, aci sta toata grozavia...

- S-o primeasca la el, sa vorbeasca Mihnea cu un doctor ceva mai bun, dar necunoscut... ea-si va cere concediu pentru trei saptamini... Operatia nu va fi grea, nu va dura mult... se fac acum astea cu duiumul... cheltuielile o privesc... convalescenta va trece si fericirile de odata vor revenisi incepu sa reaminteasca fericirile de odata in culori vii, atitatoare...

Pe buzele lui Mihnea sarcasmul s-a conturat din nou. O intrebare flutura acolo gata sa-si ia zborul; i se pare curios cum ea n-a inteles-o inainte de a se inchega in cuvinte : ,"Daca o sa mori ?"

Ea vorbeste inainte, cu cea mai calda insufletire ; si intrebarea, care ar ingheta-o intr-o clipa, intirzie inca pe buzele lui, se indaratniceste sa ramina acolo, cu toate ca noi ginduri o imping tumultos din urma...

Sa moara in camera lui, sa se vada invinuit, tras in judecati, dat in jurnale. Provocator de avorturi, crima, complice... Toata terminologia de-acolo, din codul atitor amintiri, ii rasare in minte. si parintii lui, cind vor afla totul, in oraselul indepartat ? si astea toate pentru ea, inselatoarea cea mai de necrezut. pentru celalalt, care a necinstit-o si pe care, drept pedeapsa, singura si l-a reales ! sa acopere cu numele lui, cu sufletul lui, cu corpul lui, ticalosia acestor doi nemernici...

Ea a tacut si acum asteapta infiorata raspunsul. Dar raspunsul joaca fara gind de a porni pe buzele lui Mihnea : "si daca o sa mori ?" Nu se poate hotari sa i-l arunce in fata, asa dintr-o data, de-a dreptul... Trebuie gasit un mijloc, trebuie spus cu incetul, pe departe...

E prea tirziu : ezitarea lui o nelinisteste, o sperie. Ea incepe din nou turuiala, cu aceleasi vorbe aproape, ca mai inainte : numai le accentueaza acum, le explica pe cele pe care le crede mai putin convingatoare. si Mihnea asteapta : poate va porni de la ea ceea ce avea sa spuna el.

Nimic insa. Ea e tot atit de senina, atit de sigura de izbu-tire. Cele mai neprevazute maruntisuri le scoate la lumina. Dar unicul gind, cel mai insemnat din toate, cel mai teribil, ramine vesnic ocolit. Pare a nici nu-l banui macar. Sau stie a-l feri cu atita cinism, cu atita tarie de sine, ca este intr-adevar de admirat.

Ea a tacut din nou. il priveste speriata, cu toate trasaturile fetei ridicate, parca gata de plins, ca nu izbuteste sa-l induplece. si el ramine neinduplecat...

- stiu eu o adresa... reincepe. Mi-a dat-o cineva... E ceva mai scump... Dar aici am cit trebuie, isi batu ea poseta. Asa suntem siguri de tot... si repeta : Astazi lucrurile astea se fac cit ai bate din palme.

Uite, ar putea sa inceapa : prilejul s-a oferit. Dar gura lui ramine muta. Ochii i se plimba infiorati pe statura ei invoalata. Electrizati, ii pipaie umerii rotunji, soldurile fine, sinii necontenit semeti ; si o caldura il invaluie, si un inceput de gind ii spune ca va ceda la urma, ca nu trebuie s-o mai sperie in zadar, cu temerile lui negre... Dar corpul asta l-a mai vazut, l-a mai mingiiat, l-a strivit in imbratisari salbatice altul, el, nemernicul, bestia... felina din jungla... Dezgustul cel mai profund se lupta acum in sufletul lui Mihnea cu biruitoarea curiozitate de a o revedea, de a resimti din nou intreaga, goala, a lui... De-a o fura inapoi bestiei, gorilei... Pasul inca sovaie pe loc ; ea-l asteapta, surizatoare, cu capul pe spate, cu ochii pierduti, ca intr-un extaz...

- si cu toate astea, el, ca doctor, te-ar fi putut ajuta mai bine, Arina... Mai bine si mai sigur...

- Canalia...

- Zi mai bine bestia, felina din jungla... Arina... ii rinji atunci el insusi cu rinjete de felina.

- Dumnezeule, ce-am facut ? isi acopera ea ochii...

si el se cutremura de propriul sau rinjet si de cita animalitate sta pretutindeni, pe lume. si i-e mila de ea, singura, subtire si frumoasa, in mijlocul generalei ferocitati.

- Ai gresit, Arina... ai gresit... ai tradat pe filosofii tai, pe toti inteleptii lumei pentru fiara superba din jungla... Ai inceput cu Heraclit, ti-aduci aminte, Arina... ?

Ea incuviinta pentru dinsul, cu ochii umeziti cu desavirsire, dar in momentele astea numai ce-o mai fi fost si cu Heraclit nu-si mai poate aduce aminte.

Din aceasta clipa Mihnea nu s-a mai simtit al lui. Se misca de-acum inainte ca un automat, dupa porunca ei. Gindul i-era infasurat parca intr-un voal negru ; mireasma mortei plutea in juru-i din ce in ce mai deasa, mai puternica, il insotea pretutindeni, il destepta din somn. O singura idee il mai intarea : poate, toate astea nu-s decit simple halucinatii. Poate totul se va sfirsi cu bine. il mai incuraja si siguranta de sine cu care Arina il trimetea pretutindeni, desi uneori ii facea impresia unei eroine antice, ce-si pregateste, cu cerbicie si cu singe rece, un sfirsit de o tragica frumusete. Dar curajul lui, vestitul lui curaj era pierdut : de unde venea oare presimtirea asta sumbra, cind, vorba ei, avea sa se petreaca ceva atit de obisnuit, atit de curent ? De buna seama, pentru ca totul se rezima pe minciuna si tradare ; iar el se mai misca numai pentru ca isi intelegea lucid sfinta lui misiune actuala : scaparea, oricum ar fi, dezlegarea ei de bestie, de fiara care devora fecioare, la marginea cetatei.

A fost greu de gasit un doctor ; toti il priveau banuitor si patrunzator, cind Mihnea le facea propunerea. Refuzau dintr-o data parind foarte scandalizati. Scoborau apoi putin vocea si priveau patrunzator in gol, cind sl incepea licitatia. si asteptau cu incordare ultimul cuvint..., dar cind oferta se oprea departe de cel sperat cu un plingator : "sunt si eu un biet student sarac" - simtul moralitatei se razvratea iarasi :

- Dar ce propui d-ta, domnule, e periculos, e oprit de lege... e imoral.

Adaugase de la dinsul inca o data cit pusese deoparte Arina. D;.r si atit nu era in stare sa adoarma moralitatea celebritatilor. in schimb doctorul care se invoise cu putin, cu neasteptat de putin, era de tot tinar si din cale afara de entuziast :

- Facem, doar cu o conditie... La dumneata acasa, eu vin noaptea, asa, intre zece, douasprezece, in mai putin de-un ceas totul e gata... dar cea mai mare discretie... Vecinii nu trebuie sa stie nimic... si n-avea nici o grija : voi proceda dupa ultimele descoperiri ale stiintei... cureta e exclusa... Injectia cu iod e acum metoda ultima si infailibila.

Mihnea a asteptat afara, fumind tot timpul operatiei ; cind a intrat inauntru doctorul se spala pe miini. Arina gemea usor.

- S-a terminat ?...

Doctorul a facut un "sst", apoi a recomandat : "Liniste complecta", si a plecat, inchizind usile'asa de usor dupa dinsul, ca Mihnea a inceput sa tremure. Iar durerile au asteptat rabdatoare ca omul stiintei sa se indeparteze bine, pentru a incepe framintarea mortei. Mihnea o privea zbatindu-se ca o pasare taiata, rostogolind ochi ingroziti, gemind la inceput infiorata, apoi din ce in ce mai resemnata, mai dornica : "mor, as vrea sa mor". O asculta ingrozit, o privea cu ochi rugatori : "De ce sa mori, Arina ?

si el o convingea ca trebuie sa traiasca, mintuita de toate aceste chinuri si mai cu seama departe de neagra, infioratoarea jungla.

A doua zi durerile s-au mai ogoiat, ineit el a avut vreme sa ascunda urmele singerinde ale noptei trecute. si-n ziua urmatoare a fost mai linistita, dar in a treia noapte, chinurile au porni . atacuri mai inversunate ca oricind.

- As vrea sa mor ! gemea ea iarasi, fara sa-l priveasca, las, acum nepasatoare de prezenta lui. in zbaterea asta necurmata, ceva, un fior, vreo fulgerare de paralizie trecatoare, o facuse sa inteleaga ca numai moartea ar putea sa-i usureze gro- zavia durerilor. si nemaiputind rabda ascutisul junghiurilor necurmate, care-i strapungeau maruntaiele - parca o ceata nesfirsita de tilhari se abatuse asupra-i - o chema rugator, cu glas de milog, pe marea, suprema salvatoare. Erau atit de nenumarati tilharii care o asasinau, o izbeau asa de repede si fara incetare cu lungile lor junghere, ca ii auzea chiar dind buzna pe usa, inghesuindu-se si imbrincindu-se care sa ajunga mai intii.

- Nu vezi, inchide usa odata... pe-acolo intra... iti spun eu. inchide usa... Noel !...

Pronunta numele celuilalt... si-apoi il rosti necontcnit. Pomenea de copil, blestema pe tatal barbar, il implora sa se intoarca la dinsa, s-o scape de cei cari o asasinau... Nimic, nici o vorba de el, de Mihnea... Dar acum el parea nepasator de toate acestea. Mai degraba ar fi alergat la doctor sa-l cheme repede inapoi : sa cheme si pe Traian Stroe, oricit s-ar rusina pe urma Arina ! El cel putin va fi sincer si va controla cu severitate ingrijirile celuilalt. Dar cum s-o lase asa singura, in zbaterea asta cumplita ? Poate, spre dimineata, se va ogoi din nou suferinta teribila, cum s-a intimplat si-acum trei seri... si-atunci va fi scaparea...

Dar el simtea limpede ca toate gindurile acestea usuratoare nu erau decit o simpla amagire. si isi vedea atunci pasnica lui camera invadata de o multime de lume bizara, de ciocli, de oamenii legii de-a valma, se vedea dus intre arme, judecat. si privea cu groaza miscarile ei, tremura brusc cind gemetele se in-trerupeau deodata, rasufla usor cind vocea ei rugatoare se pornea iarasi :

- As vrea sa mor...

- De ce sa mori, Arina ?... Nu trebuie sa mori... Te rog... nu trebuie sa mori...

O oboseala i se ridica din fluierele picioarelor, se raspin-dea molesitoare prin tot corpul, dusa de singele incropit. Ar fi vrut sa se lase alaturi de dinsa, in patul larg, sa adoarma, profund, sa nu mai stie nimic pina a doua zi dimineata : o va gasi in zori linistita, intremata. Se apropie de marginea patului si se lasa usor pe salteaua moale ; si simti parca o povara enorma rostogolindu-i-se de pe spinare. O mingiie pe fruntea rece, bro-bonata de sudoare :

- Arina, pe mine nu ma mai cunosti ?

- Noel ! sopti ea si-i infasura bratele pe dupa git. Apoi repede le smulse, le balabani in aer cu furie si le repezi ocrotitoare asupra pintecului, gemind de groaza durerii.

Cind il chema iarasi pe numele celuilalt, el rise deodata fara sa-si dea seama de ce. Apoi privi incremenit in gol : de unde venea oboseala aceasta grozava, care-l dobora sub puterea ei strivitoare ? Doar in casa lui murea cineva, dar a doua zi avea sa dea seama de aceasta moarte. O straina, desigur, dar avea sa dea seama... si totusi era atit de sleit, era atit de puternica pofta de somn care-l cuprinsese, parca cineva l-ar fi lovit cu un ghemoloc de cloroform peste ochi :

- Noel, ha, ha, Noel, mormai el si rise din nou, idioteste... Noel, ha, ha, ha, ha...

Ea-l privi neintelegatoare. Apoi se incolaci din nou in ju-jul pintecului, care-o ardea. Deodata tresari: simtise cum din virful miinilor si-al picioarelor se pornise cu curent rece, intin-zindu-se spre miezul corpului ca un suflu cobitor. Narile ii tremurara si ochii privira holbati in juru-le ; raceala asta o inspai-minta, alinarea pe care i-o aducea inceata, din ce in ce mai crescinda, ce parea o viclenie a necunoscutului, presimtea o grozavie fioroasa, care avea sa urmeze indata. Pe locul unde s-a asezat Mihnea credea ca sta un monstru inform, o figura barbateasca si neagra, doi ochi ficsi si rizatori tintuind-o pe perna, doua siruri de dinti rinjiti intr-un ris nemiscat, contrastind sinistru cu negrul barbii mari si incilcite. O mina paroasa se intinde spre ea, cu degetele incirligate, asa ca-n toate povestile copilariei, care-i vine acum fara nici o legatura in minte si-i picura doua lacrimi in coltul ochilor. Mina se intinde incet ; ea vrea sa se fereasca, dar e cu neputinta. intocmai ca-n povestile de'demult, ea e fixata pe loc de-o putere fascinatoare. Mina a atins-o acum ; ea sc cutremura din crestet pina-n talpi ; dar parul negru, abundent, de pe ea, e asa de moale si mingiierea-i asa dulce ! O racoare molcoma, care-i ingheata usor, usor, corpul mistuit de flacari. Ea priveste cu neincredere inca pe mosneagul urit, care-i ride acum blind : mina lui e atit de rece si alinatoare. "Un zmeu bun", ingina gindul ei si ochii i se inchid si buzele zimbesc : e fericita acum si i se pare ca adoarme ca un copil in bratele doicei, tocmai cind povestea a ajuns la zmeul cel groaznic, care stie sa incinte asa frumos... ca s-o atraga in groapa neagra si fara fund... prea tirziu... degeaba o mai ingrozeste doica... i-e somn... i-e asa de somn...

Cea din urma tresarire a membrelor ci a zgiltiit cu o putere fara de seaman pe Mihnea din toropeala lui. El o priveste cu ochii zgiiti, necontenit neincrezator ; miinile care-i pipaiau in nestire corpul, simtindu-l cum [se] raceste treptat, s-au retras infiorate. Pretutindeni domneste tacerea cea mai adinca. in patratul ferestrelor catranul noptei e atit de virlos, ca daca ai intinde mina ti s-ar parea ca atingi un corp solid. Felinarele de-a-fara parca s-au spart, iar becul mic dinauntru pare in departarea tavanului, sub o ciuperca de tinichea, un ochi inrosit de veghere, slabit de puteri.

"Cit o fi ceasul ?" se intreba Mihnea.

El sta inca tolanit alaturi de trupul ei rece ; isi simte membrele sfirsite, corpul i se pare asa de greu, ca i-e cu neputinta sa-si dea seama daca ar fi in stare sa si-l ridice. Un gind mai vioi il indeamna sa sara din pat, sa dea alarma, sa cheme pe slujitorii legii, sa le explice. Poate inca va fi crezut, poate inca se va dezvinovati... Dar e asa de intuneric afara si capul ii e asa de greu ! si daca nu-l vor crede, si daca-l vor aresta ? Macar sa pregateasca un raspuns, o dezvinovatire... Pleoapele i se lasara greoaie : de unde vine oboseala asta irezistibila ? Cine-l Va crede ? Cine va sla sa-l asculte ?... Cine sta acum sa gin-deasca ?... Asta e ultima noapte de libertate, de viata... Miine... Mintea lui se opreste, cu greu poate s-o faca sa intrevada in acel miine pe un domn in haine negre si cu servieta, un domn care pronunta o perimata si melodramatica expresie : "in numele legii !"

E ultima noapte si e atit de moale aci... si miine trebuie sa fie atit de dur si rece, ca acest corp teapan. Ochii i-au cazut de-a binelea. Dintr-un colt cineva a strigat : "Noel... Noel... in numele legii, Noel, deschide." El ride neincrezator : da ! el, el va poate spune totul... si usa s-a deschis si domnul "in numele legii" a aparut in cadrul ei. E Noel in uniforma si cu palarie de visator...

si capul ii cade definitiv in nesimtire, alaturi de al moartei...

Conul Banica Nisipoiu pipai dosarul, il mingiie pe-o parte si pe alta si pe urma citi iar : Mihnea Baiatu, provocare de avort, cauzatoare de moarte. isi mingiie apoi mustatile si parul si-si trase haina mai bine pe piept ; incepu sa rasfoiasca. Mihnea Baiatu, provocare de avort, cauzatoare de moarte, complicitate, autorul principal nemarturisit...

si se cufunda in citirea amanuntita a hirtiilor, pe care, altfel, obisnuinta profesionala l-ar fi facut sa le parcurga in mai putin de-un minut, pentru a se pune in curent cu studiul descoperirilor.

"Va s-zica asa, va s-zica bun, va s-zica e-al nostru acum...

Domnul Banica de mult nu se mai gindise la Mihnea ; dupa intimplarea din vara trecuta, cind coana Polixeni ii intinsese neizbutita ei cursa, doar pe la mijlocul toamnei mai venise vorba de dinsul, o adusese chiar coana Polixenia, intr-un moment cind domnul Banica numai la asta nu se mai gindea.

Coana Polixeni, care de vreo citeva saptamini parea nervoasa si de nimic multumita, de asta data izbucni cu vechea poveste :

- M-ai lasata ojansata de minciunile lui... si doar ti-l adusesem in miini, ce mai vrei mai mult ? Dumneata ai stricat totul atunci... Nici nu stiam cum sa-l mai tiu ; ma mir cum am putut sa mai ma impotrivesc, ca sa nu-si ajunga... chiar din pricina dumitale... scopul, de care s-a laudat degeaba... ca sa te inveti minte, nu altceva...

Domnul Nisipoiu nu dadu insa prea mare luare-aminte acestei noi izbucniri, pe care o atribui cu drept cuvint evolutiei firesti a nevricalelor, ce-o apucase toamna asta, cam de la mijlocul lui octombrie incoa... La inceput se manifestasera cu mari efuziuni de prietenie la adresa domnului Banica, apoi din ce in ce mai adinei caderi in melancolie, pentru ca, pe masura ce noiembrie se stringea tot mai adinc in sine, sa devie de-a dreptul nesuferita. incepuse sa faca plimbari, mai la doua, trei zile, in oras pentru a se potoli; dar zadarnic, totdeauna se intorcea si mai indirjita de cum plecase... Acum nu si nu, ca vrea cu orice pret sa-l intilneasca pe student si sa-l mai atraga intr-o cursa ; vrea sa-l invete dumneaei minte pe acest aventurier, care s-a batut asa joc de dinsa !

Vazind ca face chiar planuri in regula de investigatii intense, domnul Banica se cam enervase si el :

- Ia mai lasa-ma cu fleacurile dumitale... Daca n-a fost nimic, cum zici, ce sa mai scuturam praful degeaba... ?

Coana Polixeni insa s-a indirjit... insultata ea nu se sufera sa ramiie,: va pleca deci in cautarea calomniatorului si-l va gasi chiar in gaura de sarpe...

- Ba eu te rog sa ma slabesti cu razbunarile dumitale... Daca mai aflu vreodata ca le-ai intilnit cu el n-are sa fie bine la nici unul ! a racnit domnul Banica, trintind usile si plecind la domnul Tancu.

Seara, coanei Polixeni i-a fost rau de tot ; dar chiar a doua zi nevricalele i-au disparut si s-a intremat ca prin farmcc.

Iar acum, iata, pe Mihnea cazind singur, de-a dreptul in miinile lui ! Pe semnet de aceea, aseara, la circiuma, la domnul Tancu, o gramada galagioasa de baieti i-au mai amintit putin de fostul lui chirias. Dar astia, se vedeau bine. erau studenti din cei buni, cintau studenteste in cor, vorbeau de cursuri si de profesori. Apoi se ridicau, jurau cu miinile in sus sau strigau ceva. S-a inteles din ce spuneau ca au sa porneasca in curind, undeva, la Iasi,, se pare, sa faca o casa, un camin ! s-o lucreze ei, cu miinile lor. Parte dintr-insii mai lucrasera si anul trecut si-a-cuma imbarbatau novicii cu veselia, cu cintecele, cu amintirile lor fericite. Sufletul domnului Nisipoiu se imprimavarase cu desavirsire linga atita exuberanta ; dar Piscupescu privea cu dusmanie pe neobisnuitii oaspeti ai domnului Tancu.

- astia ne rivnesc locurile noastre, soptise el lui conu Banica... Au pretins ca in posturile de grefieri si arhivari sa fie bagati studenti si licentiati... si uita-te la ei, daca poti lasa dosarele si registrele pe puii astia de curca...

Ostilitatea lui Piscupescu deveni mai apoi atit de ostentativa, ca indata grupul baietilor trecu la ofensiva. Conu Banica intervenise indata sa impace lucrurile : iar rezultatul fu o cearta in regula intre dumnealui si Piscupescu, pe care baietii o inte- tira cu glume, cu ironii, cu chiraituri care imitau animalele i pe urma plecara cu totii cintind Gaudeamus igitur !

- I-ai vazut, i-ai vazut cum si-au ris de dumneata protejatii dumitale ? l-a apostrofat atunci Piscupescu, parasind la rindu-i infuriat circiuma si mai strigind, drept ultima lovitura, din usa : Tot nu te-ai saturat de la celalalt...

Domnul Banica primi insulta cu citeva injuraturi in surdina. Dar prea nu se sinchisi de ea, pentru ca acel care o aruncase ii inspirase, in toate timpurile, un capital dezgust.

Numai dosarul de astazi : isprava asta noua a haimanalei aceleia de Baiatu - cu un avort si cu o fata moarta - ii umple gindul de negre amintiri si de neliniste. Tot ce ridicase coana Polixeni de solid si de sigur in sufletul lui s-a naruit deodata cu acest dosar ingust si sumbru. Va s-zica, e de meserie domnisorul ! rasuna acum convingerea lui Nisipoiu. Toate treaca, mearga, chiar discutia aceea din noaptea fugei, care la urma urmei a fost si-aceea in doi peri. N-ai sti spune precis despre ce-a fost vorba : despre intimplarea lor sau de drama care umplea atunci toate conversatiile si gazetele ; iar fuga in sine, de ! baiatul s-o fi temut de urmarile grave ale unei banuieli, care, oricit de neinsemnata, putea totusi sa duca cine stie unde... Asa ca, din vechca lui ranchiuna, nu se mai tinea propriu-zis in picioare decit minciuna cu licenta, dar asta era o afacere particulara, caro nu-l privea pe dumnealui...

Din studiul dosarului, domnul Nisipoiu a fost intrerupt de vizita unui domn batrin si de conditie : se putea vedea indata dupa vorba si port. Domnul era chiar tatal moartei : era zdrobit si aci inca a izbucnit in plinset amarnic, cu sughituri. (Usierul i-a spus domnului Nisipoiu ca tot astfel a plins si-n anticamera, cind a vazut pe prevenit...) Cind s-a mai potolit, batrinul a cerut gratie pentru memoria fiicei lui. Era studenta la doctorat si asistenta ; nu merita deci sa se faca atita vilva in jurul un=i rataciri nesocotite... Batrinul are si alte fete, alti copii. Renunta la orice pretentii si nu ridica nici o invinovatire...

- Sa vorbiti dumneavoastra si cu domnul consilier, il gasiti peste doua ceasuri, raspunse morocanos domnul Nisipoiu. Dar eu va spun ca e-n zadar. O sa iau nota aici ca renuntati la despagubirile civile... liber sunteti s-o faceti... Dar intimplarea careia a cazut victima fiica dumneavoastra e de ordine publica... justitia trebuie sa-si urmeze cursul...

Batrinul isi sterse iarasi ochii si asta numai impicdica pe domnul Nisipoiu sa-i faca o morala juridica no. 1. Apoi d-aia se inmultesc pacatoseniile omenesti, pentru ca rudele victimelor, in loc sa pretinda severa lor sanctionare, iarta si se ingrozesc de scandal. Scandalul a izbucnit doara... ce sa mai feresti, ce sa mai aperi ?... A, daca e intr-adevar de aparat ceva, aici, apoi aceea nu poate fi memoria moartei si alte lucruri de-astea, care se duc odata cu mortii ; sunt celelalte fete, care trebuiesc aparate de domnisorii astia stricati si criminali : ca fetele celelalte ale dumitale, ale atitor altora, ca in sfirsit sotiile oamenilor cinstiti... Dar lasa, pentru asta o sa aiba nenea Banica grija, acum neintirziat... O sa gaseasca domnul consilier o ancheta, cum nu a mai pomenit alta de cind e dumnealui magistrat...

Tatal Arinei a pornit sovaind, cocosat, cu capul ascuns intre slabii umeri ridicati ; nu s-a uitat spre Mihnea, de teama plirisul sa nu-l podideasca iarasi. si abia s-a lasat usa coridorului dupa dinsul, ca glasul aprodului a vibrat in sonor si melodic acord :

- Baiatu Mihnea...

Mihnea s-a ridicat stupid si indiferent. Nici macar n-a schitat o tresarire de surpriza, cind dinainte-i s-a inaltat statura enorma a domnului Nisipoiu, intimpinindu-l, in vreme ce-si freca miinile de satisfactie, cu accste traditionale si voioase cuvinte :

- He, munte cu munte se intilneste... si pe urma, pri-vindu-l cu mult drag : He, va s-zica domnul Baiatu cel frumos, doctorand in drept si calator pe ferestre... Bun... bun, iaca-i bun, iaca-i foarte, foarte bun... Dar de ce nu te mai uiti la mine, coane Baiatule ? O vezi ? ii arata el, glumind, fereastra... Pe-a-icea nu se sare... musca... hi, hi, hi...

Dar Mihnea tinea necontenit capul in pamint. In mintea lui dainuia inca, ocupind tot locul, capul frumos al batrinului de-adineaori, girbovit de durere, ascuns de rusine intre slabii umeri ridicati. Unde s-o fi ducind de-aici batrinul ? In strada Muzeului, no. 3, unde pe masa cu carti, cu coduri si cursuri si cu Histoire de la philosophie, de Fouillee, a fost asezata o racla pentru o prea frumoasa fata.

Domnul Nisipoiu a inceput intrebarile si Mihnea incuviinteaza totul. E suficient numai sa incline din cap. Sau sa raspunda scurt : 30 de ani, profesie ? student... tatal ? negustor de vinuri, mama ? menajera -, gindindu-se la altceva. Straduin-du-se sa-si infatiseze, in gind, tot ce ar putea sa se mai intimple acolo, in strada Muzeului ? Un popa si o slujba restrinsa, pentru binecuvintarea drumului ; nu inca cel definitiv, ci numai pina la Craiova, unde o familie intreaga in doliu o asteapta la gara... Frati si surori, domnisoare mai mici si cu suflet curat, prietene in costum alb de fecioare ?... e cu putinta s-o intimpine atita nevinovatie pe-aceasta copila prihanita... ? fetele vor intoarce capul cu ipocrizie... batrinul inalt si subtire nu va da acest spectacol, a venit singur, s-o ascunda de apriga curiozitate a orasului, aci, departe, intr-un colt de cimitir de mina doua, ferit pe strazi dosnice, cu drum stiut doar de ciocli si de antreprenorii de pompe funebre. Acum cine-o va urma pe Arina, la aceasta ultima etapa a drumului ei, inceput printr-o dumbrava de lauri ? Va veni oare Maricica ? Va veni profesorul ei sa-i aduca iertarea pentru tradarea nesocotita a celei mai nobile intelepciuni ? Va veni poate, singur, Traian Stroe... si, Doamne, poate bestia, felina supla si eleganta din jungla...

- Da, domnule... domnule grefier...

Mihnea simte deodata o slabiciune prin picioare si trebuie sa se razime de ceva ; camera mortuara nu poate fi odaia lui din strada Muzeului, ci largul si lugubrul salon de la morga. El inchide ochii ingroziti la inchipuirea rigiditatei trupului mladiu de pina alaltaieri, pe masa de disectie, sub glumele badarane ale felcerilor si servitorilor.

- Cum da, domnule ? Dumneata nici n-asculti ce spui eu aici... Te-am intrebat... cine-a operat-o... care a fost moasa sau doctorul de care te-ai servit... ?

Mihnea tace.

- A fost moasa sau doctor ?

- Doctor...

- Foarte bine, cum se numeste si unde sta ?...

Tacere.

- Este in interesul dumitale sa ne spui... Asta iti va usura mult situatia... Acum ai marturisit, partea dumitale de vina o stim... Nu inteleg ce te mai opreste sa mergi pina la capat cu destainuirile...

Nici un raspuns...

- A, tinere, daca-ti inchipui ca merge asa... Apai atunci o luam altfel...

Domnul grefier a apasat pe butonul de pe masa ; aprodul s-a ivit.

- Adu-mi si sergentul... sa veniti amindoi.

Dupa o jumatate de minut, sergentul a si flancat pe Mihnea pe-o parte, aprodul pe cealalta :

- Perchezitie corporala...

si cei doi incep scotocirea...

- Ha, ha, il apostrofa conul Nisipoiu cu amenintatoare clatinari din cap. il vom afla noi indata... pe acest bandit... Sa vedem ce fel de doctor e dumnealui ?... Cirpaci, nu doctor... Tot asa cum esti dumneata licentiat... Ha, ha, tinere, doctorand hai ?... Lasa, ca avem sa te trimitem noi la facultatea care ti se cuvine dumitale...

Agentii au depus pe masa tot ce s-a gasit in buzunare si au iesit la un semnal al domnului grefier. si Mihnea contempla pe domnul Nisipoiu, in exercitiul functiunei, cu simpatie... el nu are elasticitatea felinei din jungla, domnul Nisipoiu, el e ursul greoi si spatos, enorm si puternic... si care vrea necontenit sa se urce in doua picioare... El regreta nenorocul ca n-a izbutit sa se apropie decit de marginea intelepciunei umane... o, daca soarta ar fi vrut altfel, el s-ar fi tinut zdravan in lumina, acest suflet frumos...

Iar domnul Nisipoiu contempla la rindu-i aceste nimicuri de buzunar, care completeaza de minune aspectul posesorului : o pudriera cu oglinda, o pila de unghii, un pieptane de ebonit cu praselele ca la bricege... A examinat cu multa atentie continutul partefeuille-ului si a deschis chiar si tabacherea, doar i-o tisni in ochi vreo scrisoare revelatoare...

- Eu ma gindesc, ii comunica el studentului ridicindu-si ochii de pe toate aceste lucruri, ce va zice tatal dumitale, ca-re-mi inchipui ca e un om cumsecade, de scoala unde mioul sau fiu iubit va pleca sa-si complecteze stralucitele lui studii...

si-l asigura prietenos, drept incheiere :

- N-avea nici o grija, asta e scoala cu diploma sigura, fara nici un fel de examen...

A ramas de examinat un jurnal impaturit, gasit in buzunarul de la piept al pardesstis-ului. Domnul grefier il desface. Titlul ii este : "Cuvintul studentescDin el cade un tenculet de cupuri de prin gazete, prinse intr-o agrafa. Domnul grefier le cerceteaza cu atentie ; nimic nu trebuie sa-i scape ochiului de instructor. Toate au acelasi titlu : Noii licentiati ai facultatii de drept din Bucuresti - si se vede ca au fost scoase din diverse cotidiane. Ochii dumnealui aluneca grabiti pe liniile marunte tiparite. si nu trebuie sa caute prea mult, ca sa afle ce doreste : chiar sus, la litera B, scrie negru pe alb, si aci, si dincolo, in toate : Baiatu Mih.

Domnul Nisipoiu isi lasa spatele pe speteaza fotoliului :

- Cum, dumneata esti licentiat ? Adineaorea mi-ai spus ca esti student...

Dar Mihnea isi pastreaza atitudinea ce si-a fixat ; nu mai raspunde nimic peste ce si-a ingaduit sa raspunda.

Domnul Nisipoiu deschide acum si "Cuvintul studentesc". Aci lista studentilor, cari au luat licenta anul trecut, in sesiunea de iarna, e data cu amanunte mai ample : numele celor cu bile albe e subliniat in cursive : si un singur nume se gaseste aici dominind totul cu gravitatea aldinelor : Baiatu Mih. (albe cu elogii)...

Fotoliul domnului Nisipoiu s-a indepartat un metru de biroul masiv si greoi...

Domnul grefier privi lung la fostul sau chirias, apoi deodata se ridica si-i arata un scaun :

- Ia loc, te rog...

Dar Mihnea nu se uita la scaun... se uita la domnul grefier, pe care nu are inca suficient curajul sa-l lumineze ca si ceea ce poarta in mina lui e de asemenea o nemernica si o sfruntata escrocherie...

- Va s-zica... licenta cu elogii... Va s-zica...

si domnul Nisipoiu rumega restul celor ce vrea sa mai spuna in forul sau interior ; miscarea necurmata a barbiei moi si atirnate arata intr-adevar ca domnul Nisipoiu rumega ceva adinc si greoi...

si deodata izbucneste, cu sincera si profunda revolta :

- Bine, domnule, nu e pacat acum de dumneata si de titlul dumitale !? He, he, vezi, nu ma inselasem eu!... he, he, eu am ochi sigur, domnule... Dar dumneata esti cam fricos... domnule, nu stai sa dai piept in discutii... si acum la fel, domnule... de ce nu vrei sa spui pe al care te-a indemnat ?... inteleg, inteleg, esti un cavaler dumnea.ta... da, da, trebuie sa fie un prieten... poate tot asa de stralucit ca dumneata... dar tot fara practica, intocmai ca dumneata..., he, si el, bietul baiat... te-a luat <Ie minti... lasa, ba, pe mine... inteleg... inteleg... esti cam credul dumneata... dar cavaler... cu toate ca sari noaptea pe ferestre...

Domnul Nisipoiu arunca o cautatura incruntata hirtiilor pe care insemnase interogatorul...

- Bile albe cu elogii ! rosteste el grav si solemn. si incepe sa se plimbe furios printre birou si Mihnea, cu pasi grei si grabiti de leu in cusca. Se opreste apoi in fata lui Mihnea si prinde sa-l scuture cu putere de umeri.

- Cum, domnule, ai un titlu asa de stralucit si nu stii sa te aperi... cum, domnule, recunosti ca dumneata i-ai provocat fetei... cind era asa de simplu sa raspunzi : nu stiu, domne, n-am vazut... De unde sa stiu eu ce-o fi facut ea, pe-unde-o fi fost... m-am pomenit cu dinsa ca-i vine rau... si n-am alergat sa vestesc autoritatile... m-am infricosat si eu... Cum, domnule, vrei dumneata sa te faci avocat?... Hm, elogii... si nu stii sa-ti ticlu-iesti o aparare... si ea, de asemeni, fata desteapta, cu trei licente si asistenta a unui profesor de la Facultatea de filosofie... hm, acum le inteleg eu pe toate... ce cauta la dumneata o asemenea fata...

si domnul Nisipoiu porni iar prin cabinet in cumplita sa plimbare :

- Hm, asa era de simplu... Albe cu elogii...

Se opri brusc intre birou si Mihnea si brusc isi muta privirile de la unul la celalalt. Apoi apuca hirtiile de pe masa ; se mai uita o data la Mihnea, care cascase larg ochii si gura la dinsul.

- Parintii fetei n-au pretentii... fu cuvintul hotaritor... La parchet si la politie, cum reiese din acte, n-ai deschis gujra... Nici un martor, nici o proba.

si miinile mari desirara in doua hirtiile acoperite de scris larg si aplecat, apoi le prefacu in bucati si le arunca in cos...

si domnul Nisipoiu se aseza iar la birou, solemn si impunator.

- incepem interogatoriul din nou... declara dumnealui grav, cu priviri amenintatoare, cu vocea detunatoare, ca un adevarat instructor : Va s-zica, tinere, declari ca desi coabitai cu numita decedata, Arina Velovan, de profesie... etc.. etc... totusi nu stii nimic, de ce va fi facut si pe unde va fi mers ea in ziua aceea, or in zilele dinainte... Nici nu stiai daca e gravida... Te-ai pomenit cu ea acasa, zicind ca e bolnava si culcindu-se in pat...

Asa declari, tinere ?... Uile-le la mine si baga bine de seama ce spui ? Un singur cuvint gresit si... Ce dracu’ de nu stii toate astea, ca doar...

si Mihnea incuviinta.

Era intiia oara in cariera lui, cind domnul Nisipoiu isi indeplinea datoria de servitor al dreptatei, cu strimbatate...

Actele au fost incheiate. Mihnea trebuie sa confirme si domnului consilier cele constatate de domnul grefier. Pina atunci mai sunt si alte anchete de facut; de aceea domnul Nisipoiu, ne-maiavind timp de dinsul, ii dadu si acest sfat batrinesc :

- Elogiile, iata, se dovedeste ca n-ajung : si practica e buna dc ceva... asta sa i-o spuie si prietenului doctor, care de... cu toate elogiile lui... in sfirsit pentru ca parintii fetei vreau sa inabuse scandalul... Practica, domnule... baga bine de seama ce-ti graieste un om care numai de ea a avut parte... fara ea nu se poate, cu toata stiinta dumitale. . ti-am mai spus-o eu odata... asa e ca ti-am mai spus-o... ?

Se apropie examenele de iunie si-n strada Muzeului, no. 3, transperantele sunt necontenit mai mult de jumatate coborite. Ferestrele se deschid doar noaptea, eind e intunerec inauntru, si stau astfel larg deschise aerului puternic si racoros pina in zorii zilei. Apoi, cum navaleste bine lumina, se string la loc de parca ar feri o mare si dumnezeiasca taina.

In dimineata asta cu imensa cupola albastra, sub care se alearga, in joc nebunatec, insesizabile straluciri de aripi si capete de heruvimi, doi insi, doi tineri : un militar in strai alb si-n lucioase santiuri si-un civil scund si brun, in comod si elegant costum de vara, s-au oprit, venind din doua locuri opuse, dinaintea celor doua ferestre, cu lasate transpcranle..

- Idristeanu !

- Bobcscu !

- Bine, ma...

- Bine, ma...

Si dupa ce-au schimbat primele exclamari de surpriza si de bucurie, dupa ce-au ciocanit zdravan in ferestrele inchise, s-au luat slrins pe dupa sale si-au pornit in parcul public din apropiere, sa-si povesteasca reciproc viata, dc unde pentru fiecare dintr-insii fusese intrerupta, pentru celalalt.

Iar la fereastra lui Mihnea s-au reintors sa bata din nou. dupa un ceas, si-apoi inca dupa un altul, s-apoi in dupa-amiaza aceleiasi zile, si-apoi inca a doua si a treia zi... si necontenit, geamurile au rasunat de-a surda de chemarile lor.

- si cu toate astea trebuie sa fie aici... a grait unul din-tr-insii...

- si eu cred la fel ! si-a dat cu parerea celalalt.

- Ia stai, mai...

- Ia uita-te, mai...

Si amindoi, la cite-o fereastra, au inceput sa se chiorasca inauntru, incercind sa distinga, prin complicata retea a brise-biselor, vreo miscare, vreun semn de viata in umbra plina dinauntru, in contrast asa de izbitor cu betia de lumina a namiezei de vara.







Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 01
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 02
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 03
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 04
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 05
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 06
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 07
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 08
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 09
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 10
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 11
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 12
Zilele si noptile unui student intarziat - Partea 13


Aceasta pagina a fost accesata de 704 ori.