• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Femeia de ciocolata - Partea 01

Prapastia aceea infioratoare avea pentru Negrisor ceva magnetic. De cate ori vizita pe domnisoara Eleonora, simtea parca o nevoie stranie sa se apropie de fereastra si sa-si lase jumatatea superioara a corpului deasupra abisului. Atunci un dracusor incepea sa-l gadile sub talpi si-l facea sa salte cand pe una, cand pe alta. Uneori se tinea numai intr-un deget de picior, iar mainile impreunate ii cadeau de-a lungul zidului, de parca ar fi fost gata sa se arunce inot.

Numai domnisoara Eleonora putea sa-l scoata din cadrul ferestrei. il gasea indoit, pe prichici si-l tragea inapoi.

De la un timp il mustra, doar ca apuca sa porneasca intracolo - si atunci el se multumea sa arunce o privire furisa golului, pe care, de data asta, nu avea prilejul sa-l adulmece pana in fund. Domnisoara Eleonora, chiar se cam supara.

- Dar lasa odata frate, fereasta aceea in pace. Ai sa-ti rupi gatul de asfalt!

Iar el zambea cu afectata modestie si-o prevenea asigurator:

- Eu nu cad in prapastie, decat daca vreau.

si cand erau musafiri la dansa, domnisoara Eleonora chema pe Negrisor de la fereastra. Afara numai cand printre acestia se intampla sa fie Modreanu.

Lucru curios! Modreanu era mai scund, mai slab, chiar pipernicit si nici n-avea o figura cu adevarat frumoasa, asa cum era a lui Negrisor - cu pielita de fildes, cu parul cenusiu si cu umbra verzuie a mustatii rase, sub nas. Modreanu avea, e drept un cap barbatesc, dar era asezat pe umeri si trup de copil, insa avea o gura cam larga, incovoiata circumflex, pe barbie si o limba lunga si ascutita ca de cameleon. Lui Negrisor i se parea un arc c-o sageata. Vorbea pe un ton gales care nu putea fi decat prefacut.

Cand cineva nu-i impartasea parerile sau il intrerupea, varful limbii lungi se repezea ca un ac de taun. Cu multe lucruri vazute si nevazute, compara Negrisor, gura si limba aceea! El nu putea intelege cum toti ascultatorii se prapadeau de ras, cand Modreanu lua la rand pe vreunul dintre dansii, cu toate ca nimeni nu scapa de varful sagetilor lui. Pentru Negrisor insa sagetile acestea nu erau muiate in nici un fel de duh.

Dar domnisoarei Eleonora ii placea mult sa-l asculte si uita atunci cu totul de Negrisor, care se balabanea cu burta pe parmalacul ferestrei, ca un calaret de la circuri ridicandu-se pe spinarea unui cal in goana ametitoare.

intr-o zi, fiind la fereastra - caci domnisoara Eleonora era preocupata de Modreanu - Negrisor descoperi in fundul abisului dreptunghiular si asfaltat un ferastrau mecanic, care tipa sfasietor. Un motor bufnea la rastimpuri egale prin rasuflatoare, iar oamenii, cu maneci sumese pana deasupra coatelor ridicau barnele groase si le asezau pe planseta,

impingandu-le spre roata, ce se invartea atat de repede, ca nu se putea vedea dintr-insa, decat cercul pe care-l descria. Lemnele erau facute bucati cat ai clipi cu ochii, iar dedesubt movila de faina crestea ca la moara.

Lucrul era interesant de vazut; insa ce nu putea suferi Negrisor, era tipatul acela mecanic si asurzitor pe care-l scotea taietoarea, ori de cate ori vreun lemn era apropiat de cercul fatal. Mai ales il necajea pana la furie, nesimtirea lemnelor, care erau duse rand pe rand la supliciu: in locul tipatului lor indreptatit de victime, tipa insusi calaul.

Negrisor privea uimit la voracitatea Molochului metalic. si cum i se intampla totdeauna cand vedea ceva nou si izbitor, inchipuirea lui se si grabi sa-l puna legat bustean pe scandura teribilei masini. Muschii fetei zadarnic i se fortau sa dea drum strigatelor, caci o fasie solid legata ii astupa gura, in schimb, la vederea mutrei lui speriate, inainte de a-l apuca in colti, ferastroaia se puse sa urle de bucurie strident, infricosator.

Negrisor se scutura de groaza, insa tocmai atunci motorul incepu sa pacaneasca din ce in ce mai rar, apoi cand se potoli, roata se mai dadu peste cap de cateva ori, si aratandu-si de-abia acuma dintii lungi si ascutiti ca ai mistretului, ramase nemiscata, sinistra ca un ranjet imobil.

Liberat de inchipuire, Negrisor o contempla din inaltime cu ingrozita luare aminte. De cate ori nu vazuse el pana acum astfel de ferastrae; insa niciodata nu-i venise in gand sa ramana dinainte-le, ca acei gura casca de jos, care stransi gramada urmareau, cum bicepsii lucratorilor se contractau ridicand o tulpina.

Tulpina se lasa greu, parca impotrivindu-se; insa cu forte indoite, cu mari strigate de obida, taietorii o asezara pe esafod, tinand-o voiniceste sa nu scape cruntei pedepse. Motorul prinse sa pacane din nou, iar oribila roata cu dinti porni sa chirae cu salbateca veselie, patrunzand cruda, in maruntaele lemnului.

Pentru intaia oara acum, Negrisor se retrase singur de la fereastra, infiorat. Daca nu s-ar fi intamplat in casa Modreanu, retragerea lui grabnica ar fi fost socotita ca un eveniment de seama si ar fi fost primita cu aclamatii. Asa insa, aproape neobservat, el se strecura din salonasul domnisoarei Eleonora si porni ca de obicei cand era intristat, pe drumuri lungi si incalcite de mahalale departate.

Un gand amarnic il obseda de cand cu privelistea ferastroaiei. De atunci el nu mai fusese la domnisoara Eleonora si hotarase sa nu se mai duca. Iar, in nesfarsitele plimbari la marginea orasului, ii placea sa vada in inchipuire pe Modreanu, legat butuc dinaintea dintilor de metal. ii placeau mult ochii lui de copil, acum bulbucati de groaza si limba lui de reptila, jucandu-se ca un guster in gura si chiraind ingrozitor.

Negrisor admira de sus, cu corpul cobilita pe prichici. Iar domnisoara Eleonora ii da necontenit zor: "Fugi frate de-acolo, ca ai sa-ti rupi gatul".

insa gura lui largita de placere se strange acum si fata i-a ingalbenit. Modreanu chirae asa de fioros ca tipetele ajung pana la Eleonora. El chiar striga:

"Eleonora! Eleonora!", iar Negrisor priveste speriat la ea si numai cand ii vede capul palid, umbrit de palaria neagra-cafenie a parului cret si valmasit, urmarind cu luare aminte impunsaturile acului in panza fina, intinsa pe gherghef; numai atunci isi capata curajul.

Ah, lucratorii aceia cu manecile sumese si cu brate ca niste capete de odgoane din porturi! Ce mai asteapta nemernicii?

- Dar cine tipa acolo asa de grozav? intreaba Eleonora.

Iar el:

- Ia nimic... un copil a fost lovit de altul... Nu-i interesant...

- Atunci ce stai acolo?

Lucratorii astia se intrec cu gluma; ei au inconjurat esafodul si stau in juru-i negri si razand ca niste inchizitori si parca se imbata de strigatele celui legat:

Doamne, de Modreanu rad oare, sau de el, Negrisor, de nu mai incep?...

- Frate, cine chirae asa?... parca m-ar striga pe mine.

Ah, in sfarsit; motorul a inceput. Mai tare, mai tare motorule! Motorul bufneste infundat si chiraiturile lui Modreanu sunt sorbite de bufnituri... Dar iata, masina isi ia avant si urletul ei sinistru porneste triumfator. Ochii lui Modreanu s-au umflat sa se sparga iar limba de sarpe, deodata a inceput sa se intinda, asa cum ar creste o floare vrajita, se intinde, se intinde, acum a ajuns la etajul al II-lea.

Lucratorii speriati imping busteanul; chiraitul celui legat se contopeste cu chiraitul masinii si Negrisor rasufla de usurare. Limba incepe sa scada. insa iata, roata si-a incetinit mersul: cativa dinti i-au sarit.

Modreanu a scos o mana din legaturi... Ce trup afurisit!...

Lucratorii imping din greu si roata tipa acum de durere. si abia se invarteste, abia patrunde in corpul de fier, din cand in cand ii mai sare cate-un colt. E

infricosata si ar da inapoi.

- Eleonora, Eleonora!...

- Cine ma striga?

- Nimic, o parere...

Bratele imping cu deznadejde si s-au contractat mai rau ca fata lui Modreanu... Negrisor inchide ochii: oamenii striga si asuda: a... ruup... roata tipa... motorul nu se lasa... Modreanu geme din ce in ce mai sugrumat.

- Doamne, dar ce e acolo... ah, Modreanu!...

Ea da un tipat sfasietor si striga pe fereastra cu toata puterea...

- Pentru numele lui Dumnezeu, dati-i drumul, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l canoniti...

- Lasa-i, geme Negrisor strangand si mai puternic pleoapele... Lasa-i sa sfarseasca... e prea tarziu...

si-si inchipuie pe domnisoara Eleonora facand pasi ingroziti spre fundul odaii, privindu-l uimita,

infricosata, dezgustata: gatul i se agita de parca ar fi cuprins-o frigurile si nu nimereste cuvintele, cu care trebuie sa-l striveasca: Tu, tu ai vrut-o...

Dar Negrisor se apara strangand pana la cea mai din urma putinta ploapele; ar strange si urechile, daca ar fi posibil; dar nu, urechile ii trebuie ca sa prinda cu ele, de jos scrasnetul masinii.

Atunci o mana moale i se aseaza pe mana lui. Negrisor tresare: un umar cald se alatura de umarul lui.

Negrisor deschide ochii: din Modreanu n-au mai ramas decat doua bucati de lemn. Motorul s-a stricat, roata si-a pierdut jumatate din dinti, lucratorii s-au lasat jos unul langa altul pe bordura trotoarului cu capul in palme, cu coatele pe genunchi, abatuti si deznadajduiti.

Negrisor se infige infricosat in umarul vecin, in umarul cald, care parca-l ridica din aceasta deprimare generala.

- Eleonora, domnisoara Eleonora, apleaca-te sa vezi... Ah... ce clipa... Ce clipa de miracol biblic... sa-i strige Eleonorei:

- El nu mai este, el nu mai este, el a murit, uite-l in doua...

Parca era un semn, caci necontenit inchipuirea asta baroca ii venea in minte. Dupa ea, pleca intr-una, dis de dimineata pana in faptul serii, prin mahalale intortocheate si chiar dincolo de ele, pe campuri: caci numai pe acolo o gasea. Prietenii nu-l mai vazusera de mult, domnisoara Eleonora la fel. Ea intrebase pe toti despre dansul, dar nimeni nu stiuse sa dea vre-un raspuns.

Era un semn, cu siguranta. Dar daca s-ar fi dus si ar fi vazut ca totul nu-i decat o inchipuire fada, bolnavicioasa, Dumnezeule ce s-ar fi putut intampla atunci! Dumnezeule, cum ar fi putut primi in piept acest branci teribil al realitatii? Nu, trebuia sa ramana cu aceasta bizara inchipuire, s-o adulmece pe drum, s-o fugareasca pe campuri, pana ea singura se va destrama incetul cu incetul, isi va pierde conturul si culorile, va deveni vaga si translucida, pana intr-o buna dimineata nu va mai apare de loc. Atunci va fi desigur pregatit sa apara iarasi in fata domnisoarei Eleonora.

Ratacea deci ca un caine vagabond oriunde-l duceau picioarele: nu avea, nu voia sa aiba nici o alegere. Ocolea numai cu incapatanare centrul orasului. I se intampla uneori sa se opreasca langa un joc zgomotos de copii mici, pe care-i privea lung si cu drag, scaldati in praful insorit al mahalalei. Dar cum ii invaluia mai cu drag si mai cu luare aminte in luminile ochilor, descoperea indata in trasaturile vreunuia, chipul lui Modreanu, dispozitia figurii lui in izbitor rudiment. Ametit privea la vecin dar si acesta era o alta forma a aceluiasi chip rau si nesuferit. si toate capetele acestea mici se intorceau atunci spre dansul si-l prindeau intre ascutisuri reci de ochi rai si fascinatori, se inaltau spre el numeroase si lente varsand asupra-i flacara limbilor subtiri si despicate, de parca s-ar fi trezit pe neasteptate dinaintea unui cuib de vipere.

Fugea ingrozit si se oprea hat departe, ca sa priveasca

inapoi, dar atunci totul revenea la firesc si jocul copiilor continua de departe normal si strain de dansul, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand nici n-ar fi trecut pe langa dansii si nici macar nu le-ar fi intrerupt cat de putin atentia incordata, cu oprirea lui prieteneasca, cu graba lui subita, fricoasa, insolita.

isi facu acum de lucru, sa bata mahalalele in cautarea cercurilor de copii in joc. O curiozitate stranie si fara domol il mana acum sa gaseasca in misuna capetelor de plozi, pe acela care ar purta pe fata pecetea ce i-o pusese si lui Dumnezeu. Dar batu drumurile degeaba:

in tot orasul era cu neputinta de dat de un Negrisor copil; in schimb, ah, in schimb Modreni, cat poftesti!

Negrisor se simti strain si dusmanit de tot orasul din aceasta cauza; pe urma insa isi aminti ca raritatile nu sunt propriu-zis decat exemplare de lux. Dar asta tot nul determina sa se reintoarca la domnisoara Eleonora.

intr-o seara, cand mangaia un copil cu privire imensa si albastra si cu par blond carliontat, pe care ceata Modrenilor cu ochi de veverita si cu capetele tunse de soldati il incalecasera intr-un colt pe furis si-l ghiontisera zdravan, o femeie inalta, cu piele oachese, se apropie sa ia copilul. Negrisor tresari, caci femeia fara palarie, dar bine imbracata, semana la culoare cu domnisoara Eleonora.

Negrisor se lua dupa dansii, incurajat de privirile copilului, care, intorcea necontenit capul spre salvatorul neasteptat. Femeia nu-si iutea pasul, nu privea inapoi, dar in poarta se opri si-i surase.

Apoi tragand copilul in curte il lasa si se puse pe fuga. Fustele se agitara, lasand in rastimpuri sa se intrevada pulpele rotunde. Pe scara de piatra, ea se opri iarasi si brusc ochii ei facura semnul consacrat acceptarii si poftirii. Pe urma se arunca inauntru; dar Negrisor, care ramasese nemiscat, ii vazu forma inegrind perdelutele geamlacului salitei.

Atunci patrunse in curte: copilul care statea pe vine si era ocupat sa toace cu o nuielusa o movilita de glod uscat, intoarse capul spre dansul, dar numai o clipa; pe urma se porni cu si mai multa furie asupra gramezii de pamant. Negrisor se apropie de el si-l intreba cum il cheama. Copilul, arunca repede o privire spre geamlacul salitei, in dosul caruia pandea necontenit forma omeneasca: zambi fara sa raspunda si se puse pe fuga, mistuindu-se in tufisurile din fund. Usa salitei se deschise dinauntru si ramase astfel, invitandu-l, fara ca nimeni sa apara in cadrul ei.

Intra. Femeia il intampina in dosul geamlacului cu un ras prietenesc si de asta data usa se inchise. Negrisor privi la rasul ei, dar numaidecat ochii ii ramasera

inclestati in decolteul brun, de unde porneau sa se ascunda radacinile sanilor. Femeia il imbie, pe ungureste:

- Tesek... tesek... paranciolni...

- Cum te cheama? intreaba Negrisor, cu glas sugrumat.

- Nem tudom...

- Numele... numele... Roza, Ilona, Vilma... Hergi?...

- A, sari...

- Nu stii chiar deloc romaneste...

- Putin, putin... vorbeste... igen... putin... Kici... noghion keveset...

il pofti intr-un fel de salon, in camera de la strada.

Negrisor se apuca sa-i explice ca micii dracusori, din mana carora ii scapase copilul, erau dusmanii lui firesti, ca unii ce simteau din instinct ca el e de alta natura decat dansii. O dusmanie surda ce va dura toata viata, si care izbucneste numai cand oamenii sunt copii, deci salbatici, or cand se trezesc cu totii fata-n fata, in salonul vreunei domnisoare Eleonora.

Dar la amintirea domnisoarei Eleonora privirile lui se inclestara din nou de radacinile sanilor bruni. sari ridica din umeri complet nedumerita... nu intelesese ce vrusese sa spuna el de copii, ba chiar intoarse vorba si se caznea cu romaneasca ei schioapa sa-l ispiteasca

inspre alte teme de vorba, sa afle ceva mai ales, despre viata lui.

Dar vorbindu-i despre dansul, fatal el trebuia sa-si carmeasca vorbirea spre Modreanu, si spre rasa acestuia.

ii pomeni asadar despre ferastroaica si despre domnisoara Eleonora. sari ridica iara din umerii ei negriciosi. Cat despre Eleonora, ea crezu c-a ghicit numaidecat.

- Eleonore, logodnic, io, io... tudom...

Dar Negrisor, care nu putea suferi decat lucrurile lamurite, trebuie sa-i explice ca daca n-ar fi fost Modreanu, fara indoiala ca de mult s-ar fi terminat si cu logodna si poate s-ar fi facut si nunta, daca Eleonora n-ar mai fi asteptat cateva luni, pana ce si-ar fi trecut doctoratul...

- Aste Modrean, isi dadu cu parerea sari, striche la logodna ta...

si pentru ca se inserase, iesi sa dea de mancare si sasi culce copilul. Cand reveni, Negrisor, tocmai era si el gata de plecare: il gasi cercetand fotografiile din pereti si de pe scrinuri, majoritatea de oameni tineri si chipesi. Ea-l lua de mana si-l duse in fata portretului mare si colorat, al unui ofiter, in uniforma austriaca.

- Asta Elenore al meu... ii impartasi ea cu netarmurita duiosie. Apoi completa: Fost, fost... razboi... perdut...

- Mort?...

- Nu stii nimic...

Ea mai dadu cateva lamuriri complementare pe ungureste, pe care Negrisor, le primi cu inclinari din cap, dupa fiecare cuvant, desi nu pricepea o boaba.

Atunci sari se avanta si incepu sa evoce cu largi gesturi, cu intinderi lascive, cu clipiri patimase, cu lovituri de picior in podea, iubirea si trecutul ei, care, pe cat putea intelege Negrisor, desigur doar din gesturi, si din ungureasca ei cadentata si dulce, trebuie sa fi fost nespus de vesel si focos.

- Tudom?

- Tudom, tudom!

El se asezase pe un scaun si asculta intr-adevar cu o placere negandit de mare, aceasta spovedanie, pe care o intelegea de minune, cu toate ca era facuta

intr-o limba din care nu putea prinde decat trei vorbe la o suta. Iar in fata lui, sari, care vazuse ca desele lui aprobari nu corespund de loc cu sensul cuvintelor rostite continua totusi sa-i povesteasca doar inimii lui fericirea-i apusa in graiul ei neinteles, miscata de propria-i cuvantare, cu glas din ce in ce mai tremurat, cu ochii din ce in ce mai umeziti...

Nu-l lasa sa plece, disparu in salita, pentru a se reintoarce cu o fata alba de masa, impaturita si un teanc de tacamuri. Atunci el ii declara, punandu-i degetul pe decolteu:

- Brun... negru... fekete... asta frumos... sep... place... asa are si Eleonora, la fel...

- Eleonore fekete?...

- Fekete...

- A... tudom... Ea dadu din cap luminata si-si lasa obrazul spre dansul: dar el nu pricepu ca trebuie s-o sarute si privi nelinistit pe masa, cu ce ar putea s-o serveasca...

Sunetul strident al soneriei, ii facu sa tresare. Ea se ridica si disparu in salita... Negrisor auzi voce tare, barbateasca, apoi soapte: apoi zgomot de usa, apoi nimic.

si minutele trecura lungi. Strada asta era o adevarata pustietate: nici un pas nu rasuna pe caldaramul trotoarului. in schimb minutele din perete bateau melodios in sonoritatea faiantei. El le urmari atent catava vreme cum sareau din vesnicie si se catarau de acul urcator, care le ridica cu harait surd.

Apoi cand isi implineau viata Negrisor auzea lamurit un tacanit usor si i se parea ca o suflare stingandu-se pe lantul coborator.

El isi vari mainile in buzunare si incepu sa se plimbe prin odaie, ferind colturile mesei. Iar minutele treceau, treceau: acum ele il interesau mai mult ca fotografiile.

Acelea barem, cand erau vii, isi durasera o stapanire mai indelungata asupra acestor lucruri si asupra timpurilor in care salasuiau. Dar minutele de fata, cu vieti egale, taiate la capete, ca surcelele, il intristau cu adevarat. Ceasul batu de cateva ori, Negrisor vazu ca e zece, dar acum il interesa nespus sa vada, pe unde ar mai putea sui minutele noi, cand acul cel mare a inceput coborasul. Desigur pe bratul care se scurteaza al lantului; se invartesc apoi printre rotite, aluneca pe osia acelor si asteapta in dosul cadranului alb, ca sufletele inghemuite in fata marelui hiat al necuprinsului.

Pe urma, cand ceasul le-a punctat cariera, cate unulincepea sa alunece spre varful acului, ca un copil calare pe barna unei cumpene ce-a pornit sa se aplece spre negrul abis. Cu fiecare nou tic-tac, se petrece cate o rostogolire; dar atunci care mai e bucuria lor de a exista daca n-au nici cel mai neinsemnat ragaz? se intreba inciudat Negrisor. A, ba da, este una: aceea a suisului si-a asteptarii in dosul albului cadran. De cum incepe legitimarea rostului fiecareia, cumpana bucuriei incepe sa se lase: viata de raspundere e, pentru toti si toate, acelas repede alunecus.

Deci toate bune si la locul lor, deci aidoma ca-n viata pamanteasca, dar sari tot nu venea. Ea nu-si da seama cate capete noi de minute rostogolite sub secera intransigenta a timpului costa intarzierea ei.

Luminat de-o idee strafulgeratoare, Negrisor isi scoase ceasul sa controleze pe Einstein. Daca minutarul ceasornicului lui era mai scurt decat al pendulei de faianta, nimic nu impiedeca minutele ceasornicului de buzunar sa alunece pe cumpana mai repede decat ale minutelor ceasornicului din parete. Deci timpul era intradevar relativ. si-l gasi cu adevarat relativ dar tocmai contrariu de cum se astepta: minutele alunecau mai incet pe minutarul ceasornicului sau decat pe al celui din parete... Asadar unul din ceasornice trebuia reparat.

Iar sari tot nu venea.

insa Negrisor tot facu o descoperire, inca nespus de importanta. Acum la coborarea minutarului, mecanismul ceasului, nu mai lasa sa se auda acel tacanit displacut, care insotea tic-tacul ritmic al ornicului. Ramanea deci sa vada daca el avea sa revie, cand minutarul va incepe sa urce din nou... Adica dupa ce se va implini zece si jumatate. Dar pana atunci poate venea sari... Nu, iaca, de data asta, Negrisor ar fi dorit cu tot dinadinsul ca sari sa mai intarzie.

Ornicul puncta tare jumatatea si pe urma minutarul incepu sa urce... Negrisor astepta cu sufletul retinut... trecu un minut, doua... mai multe... si nimic...

- Stai, sa inceapa urcusul adevarat! se imbarbata

Negrisor. si iata tacanitul se auzi, pe urma altul, pe urma altul... in fiecare minut cate unul.

- Minutele au greutate! constata el luminat. Timpul are greutate. De ce nu, daca si lumina are la randu-i.

si o clipa se vazu cu mustati si cu par involburat à la Einstein, iar in alta clipa cu redingota rosie, cu pantaloni scurti, ras, tras la fata si cu peruca à la Newton.

Negrisor zambi. Dumnezeule, cu ce calcule subtile, ar trebui sa dovedesti o propozitie atat de neasteptata:

Timpul are greutate, curgerea timpului e supusa legilor gravitatiei... ce expresie eleganta si savanta... cum i-ar infige ea numele ca un cui de aur in catapeteasma vesniciei? Cum ar asculta Eleonora pe domnul docent Verzeleanu, la cursul de istorie contemporana a filosofiei... cum i-ar manca pocaita vorbele si ifosele lui de pedant inca necopt: "in anul una mie noua sute douazeci si patru romanul Lucian Negrisor dovedi prin celebrele lui formule gravitatea timpului. Din acel moment domnilor, o prefacere totala, o rasturnare completa a vechilor notiuni se efectua in stiinta si filosofie... Teoria lui Einstein isi atinse astfel apogeul si..."

Eleonorei ii cam place putin Verzeleanu. Modul cum isi boteste buzele si cum plescae limba la radacinile gingiilor de cate ori incepe o noua dezvoltare or rosteste vre-un nume de autor rar sau de titlu nemaiauzit i se pare foarte... universitar si de gust deosebit. Poate si aceasta e una din cauzele atractiei pe care Modreanu o exercita asupra ei: imitatia servila a gesturilor lui Verzeleanu, imitatie care pe el il scoate din sarite. E o ciudatenie stupida, intr-adevar, cum femeile astea, pot sa inghita si chiar sa savureze, pana si maimutarelile cele mai evidente.

Dar acum inchipuiti-va pe Eleonora langa Modreanu, ascultand in mare tacere, intrerupta doar de fosnetul caietelor si apasarea rapida a creioanelor, rasunand deodata numele lui Negrisor, intr-o companie atat de ilustra: Newton, Hume, Kant, Bergson, Einstein... Lucian Negrisor... vai parca simte intepeneala gatului lui Modreanu, si vede deschizandu-se enorm ochii Eleonorei, ca niste flori intunecate ce se dau cu petalele larg deschise, luminii soarelui matinal.

Dar ornicul scartai chiar acum si zgomotul acesta de ceasornic hodorogit, i se paru lui Negrisor atat de meschin, atat de copilaresc, atat de caraghios pentru a duce cu el la apogeu teoria lui Einstein incat desteptarea din amagirea de-o clipa chiar ca-l intrista.

Alteori, caderi de acestea din cat de avantate visuri nu-i produceau nici o impresie. Acum insa realitatea il luase prea brusc si prea repede ca pe un copil in brate asezandu-l, fara nici o vorba, de-a dreptul in fundul banal si etern, al mediocritatii cotidiene. si iar, desigur, aci gasi din nou pe Modreanu, care il primi cu un ranjet de satisfactie si cu sinistrul lui indemn prietenesc:

"sezi jos, sezi jos, Negrisor, odihneste-te baiete... si lasa astea...

in cele din urma il cotropi o tristete atat de mare si de adanca, ca fu gata sa-si ia palaria si s-o stearga binisor. Dar atunci se auzi deodata zgomot de usa, pasi si soapta si iar zgomot de usa. Un pas rar si apasat se apropie de poarta si trecu rand pe rand pe sub fereastra care da in curte si pe sub ferestrele, care dau in strada. Acum sari nu mai intarzie decat cateva minute, apoi aparu putin congestionata si grabita.

- Drago... asteptat la el... Kis lelkem...

ii apropie capul de san, pe urma se stramba si facu cu pumnul spre ferestrele negre, probabil pasului care se departa.

- Asta minding untat... plicti... plicti... plictiseste... plictiseste...

il apuca de mana si-l trase pe scaun si incepu sa-l serveasca materna cu degetele ei suspecte. Negrisor vroi sa refuze, dar neguriul decolteului il facu sa cedeze, in vreme ce-si infipse ca niste dinti ochii in halca de bronz a gatului elegant. Ea-i oferea orice cu volubilitate, il indemna sa manance chiar cand el era cu gura plina, se minuna toata, lung si zgomotos in graiul ei strain, cand se declara satisfacut. Atunci descoperi un mijloc de a-i stimula si mai mult pofta, care-o amuza nespus: ii oferea cate ceva, de unde intai muscase dansa. Chiar purta spre gura lui, cate o bucata de paine or de "salami", pe care o tinea strans cu dintii. El trebuia sa apuce din partea ramasa libera si sa sfasie: cand bucata de paine rezista, trebuiau sa se sprijine unul de umerii celuilalt, ba chiar incepura sa se stranga piept la piept, inghitira grabiti bucaturile nemestecate si buzele li se impreunara lacome. Ea gemea si ofta, cand imbratisarea devenea mai apasatoare, invoca necontenit pe Dumnezeu: Ioi Istenem!

Iar el simtea pieptul tare de bronz, topindu-se de pieptul lui: ceasornicul scartai lung si batu douasprezece lovituri. Abia acum Negrisor putu sa-si aduca aminte de tristetea de adineauri, de Newton, de Einstein si de Bergson si zambi de toti acestia, infingandu-se in sanul cald al sarei. Bratele li se impletise pe sub subtiori si pe dupa gaturi, buzele le erau necontenit una si din pieptul, din gura, din ochii ei el simtea venind un puternic efluviu, de bucurie, de bunavointa, de simpatie profunda care ii acapara sufletul lui, se imbina cu el, formau impreuna un singur element, isi bateau joc de legile fizice, caci impotriva insasi a temeliei lor, ocupau impreuna aceiasi portiune de spatiu in acelas timp.

- De ce nu e Eleonora! se gandi Negrisor.

Iar sari ofta adanc in acelasi timp:

- Ioi Istenem...

Poarta se izbi cu putere de gard si se auzira pasi impintenati de militar. sari se ridica vadit plictisita si se desparti abia dupa multime de mangaieri si cuvinte dulci, inauzibile, ca o mamica de un copil iubit. Iesi apoi in salita. Se auzira din nou usi, pasi si iarasi o ultima trantitura, ca de un capac, care s-a lasat cu putere, peste ceea ce trebuia acoperit. si iarasi tacere si minute, dar de asta data Negrisor se ridica si incepu sa se plimbe energic, refuzand categoric, sa se mai gandeasca la Einstein si la Newton. Refuza sa se mai gandeasca si la domnisoara Eleonora, care putea sa ramana cat va vrea cu Modreanu al ei. intre aceasta cocota, care-si da sufletul, pastrat cu atata zgarcenie, prin cele mai scandaloase tavalituri si aceasta domnisoara de lume buna, care si-l imprumuta la toti si nu-si fereste decat admirabila ei piele bruna, prefera pe cea dintai.

Dar ceea ce incanta uimitor pe Negrisor era aceasta revelatie extraordinara, ca domnisoara Eleonora n-a rezistat in inima lui nici unei cocote: ca ea nu-l domina, decat cu acea culoare, stranie, a fiintei ei, cum el nu mai intalnise niciodata. Nu mai intalnise, dar acum iata a intalnit! Ha, ha, a intalnit...

Usi rasunatoare, pasi, pinteni! Zgomotele de-adineaori, numai ca acum in sens invers. Pasi largi, sonori, satisfacuti de ofiter... Cu asta a mers mai repede, se cunoaste ca e...

Negrisor simte ceva neplacut, zburlindu-i sufletul. Se aseaza pe-o canapea, si-si afunda capul in pumni. sari intarziaza si mai mult ca intai si el ar vrea sa inconjure de multumire aceasta intarziere, dar se scutura deodata de parca i-ar fi picat cineva pe limba suc de lamaie.

Primeste pe sari cu un suras compatimitor si stanjenit, iar ea se intereseaza cu grija:

- Nu intarziat mult... nu?... Asta bun cliente... Asta nu fura tot timp dela omant al meu... Dela Kici... dela drago... omant al meu...

si se aseaza langa dansul pe canapea inlantuindu-l cu putere de barbat.

Se trezi dimineata, scaldat tot de soare, in hurducaturile ornicului. sari dormea si ridicarea lui pe sezut n-o destepta. Dormea adanc si-n somnul ei, fata trasa, pierduta, parea sa nu poarte nici-o amintire despre dansul, despre impreuna lor placere. Sari dormea un somn strain: vapaia usoara, matinala a soarelui ii punea parca o uimire pe figura, o uimire grozava, imensa, scofalcita. Iar pieptul i-l umplea tot in aceasta vapaie pana-n culmile sanilor. Negrisor vroi sa contemple la cruda lumina, culoarea Eleonorei.

insa n-o mai gasi. Lumina lampei il amagise. Pielea sarei, era de-un brun-vanat, iar acolo unde batea soarele, de-un alb marmorean, cu vine violacee. Pe cand isi aduce perfect de bine aminte ca si sub razele soarelui de namiaza, Eleonora isi pastreaza culoarea ei de-un negru-galben, un negru dulce, ciocolatiu.

Negrisor se intrista pentru toata acea dimineata; ceea ce nadajduise in ascuns, nu se putea implini.

Femeile frumoase nu se puteau substitui ca proaspat nascutii in leagane:

Dumnezeule, unde altundeva ar mai putea gasi culoarea aceea, atat de rara, atat de delicata...

El pleca trist de la sari, care, se arata nespus de nedumerita si induiosata de schimbarea lui. O lua acum de-a dreptul spre strazile centrale, pe care nu le mai vazuse de multa vreme. Daca Eleonora iesise cumva in dimineata asta, o va urmari de aproape si-i va examina nuanta decolteului, ori de cate ori va razbate in soarele matinal... Daca gatul de ciocolata se va preface indata in marmora cu vine albastrii, va striga ura! in gand de trei ori, va saluta ceremonios pe Eleonora si fara sa-i spuna un cuvant se va inapoia intr-un suflet la sari.

Dar el e trist dinainte, caci stie: asa ceva nu se va intampla. Nu s-a intamplat niciodata sa-i iasa ceva anume pe gandul lui, de asta nu mai incape indoiala. A observat bine de tot acest lucru. Ba-i vine sa creada uneori, chiar ca pana si lucrurile se schimba, cand el vrea sa le vada intr-un anumit fel - tocmai pentru ca el le doreste sa fie astfel cum sunt in realitate si cum nu le va vedea niciodata. Daca in locul lui ar fi fost Newton sau Einstein in camera sarei, cu siguranta ca gravitatea minutelor ar fi fost o realitate si o mare lege naturala, ar fi fost descoperita intr-un moment de plictiseala si asteptare. Dar pentru ca i-a fost dat lui, lui Negrisor, sa bage de seama acel trosnet bizar al ceasornicului, el nu mai poate fi acum decat un banal efect de hodorogeala al vechiturii din perete si toata ideea o trasnaie ridicola si stupida, un gand caraghios de copil or de nebun. Cu siguranta deci, culoarea Eleonorei va fi identica in soarele matinal cu aceea din soarele miezului de ziua, din lumina becurilor, din umbra dupa amiezilor or din umbra interiorului: culoarea irezistibila a ciocolatei. Tocmai pentru ca el vrea sa nu fie astfel.

Dar fu o adevarata izbucnire de bucurie, cand tovarasii de viata si de petreceri, se trezira cu el, printre dansii, in aceasta dulce si placuta dimineata.

- Negrisor! Negrisor!... Fiule ratacit!...

- S-a intors... s-a intors... e al nostru...

- Taiati vitelul cel gras!...

Mai bine de un sfert de ora, ei se grabira cu intrebarile, dezghiocandu-l din toate chiotoarele si invartindu-l in toate chipurile.

in cele din urma ii imprastiara noutatea cea mare.

Adica, ei nu i-au spus nimic dela dansii, asa incat sa crezi in vre-o pacaleala de prost gust, sau in orice alta sotie, pregatita dinainte...

Dimpotriva, Saghin a pronuntat lamurit aceste cuvinte:

- Credeam ca v-am pierdut pe amandoi...

- Cum, pe amandoi?

- Pe tine si pe Modreanu.

- Nu inteleg.

- Cum, nu stii ca Modreanu a disparut?

- A disparut?

- De trei zile...

- De trei...

- L-am cautat acasa, la birou, in toate partile si nimic.

Iar aseara un cadavru a fost gasit in Dumbrava.

Era de-ajuns sa te gandesti ca prietenii acestia buni, nu se grabisera sa-i dea chiar de la inceput aceasta veste, pentru a intelege limpede cat de serios vorbeau. Facusera poate vre-o legatura intre absentele lor simultane? Banuisera cumva... Ho, ho... dar nu e timp de depanat acum mosorul supozitiilor.

Destul ca Modreanu a fost descoperit intr-o buna dimineata sub forma de cadavru... Iata ce-a iesit in locul gravitatiei timpului, iata ce i-a daruit natura, pe care s-a grabit s-o califice de avara si vitrega, fata de biata lui persoana. S-a grabit ca un imbecil... ca nu se poate desbara de acest obicei stupid, de a se socoti totdeauna, mic, umilit, nedreptatit, de oricine si de orice...

Ochii lui cresc imensi de lumina si de betia norocului.

- Sarrracul Modreanu! exclama atunci, aducandu-si aminte ca a intarziat cu compatimirea. Saracul Modreanu! Cine i-o fi facut asta?...

- in Dumbrava l-au gasit, i se raspunse si toti ochii acestia il incercuira din nou arzatori. Compatimirea aceea cam fortata si tarzie - Negrisor bagase bine de seama - ii facuse pe toti sa tresara, ba chiar sa-si alunece luminile privirilor unii catre altii, cu nedumerire si talc, in acelasi timp...

- Cum, serios, tu n-ai stiut nimic?...

Lui Negrisor, ii trecu un curent de teama prin oase.

Mare minunea dracului: de o saptamana el insusi n-a mai dat cu ochii de nimeni... si a fost si prin Dumbrava de cateva ori... ba chiar si pe inserate...

- insa e asa de ciopartit, asa de scrijelit ca nu se cunoaste nimic dintr-insul... Dupa statura totusi...

Ah, iata un fior si mai neplacut, de-o mie de ori mai neplacut, decat toate neplacerile unei banuieli nedrepte: dar el trebuie sa fie, el, Modreanu... Negrisor stie: uneori natura e mai atenta si fata de el; pentru orice deziluzie mai tare, ii da cate-o mica, o farama de compensatie. A observat asta, n-are ce zice. Numai ca acum compensatia e prea considerabila... uimitor de disproportionata fata de atentiile maruntele pe care natura i le arata, din cand in cand, parca mai mult in joaca si in deradere. Dar daca acuma...

Ceilalti l-au privit incordati tot timpul acestei scurte alungari de ganduri. Iar in cele din urma Moruneanu a rostit linistitor:

- A fost prins si ucigasul, care a marturisit totul... Nare idee cine-a fost asasinatul, iar hainele si lucrurile i le-a aruncat in rau, oprindu-si doar banii. Corpul mortului fiind greu, s-a multumit sa-l scrijeleasca numai pentru a zadarnici orice cautare.

Ochii lui Negrisor se umplura de lacrimi. Pentru intaia oara in viata lui, intelegea ce va sa zica norocul, bucuria, dusa pana la betie, la paroxism.

Iar prietenii fura nespus de miscati in fata acestor lacrimi spontane. Dar Negrisor isi lua ramas bun, hotarat sa se duca la morga; el nu se va putea insela pentru nimic in lume in fata cadavrului.

- Daca nu este el?... E foarte posibil sa nu fie..., balbai el, atat de ingrijat de-o teama brusca si covarsitoare, ca prietenii, miscati adanc, se hotarara, in corpore, sa-l urmeze.

Era intr-adevar, cu neputiinta, de vazut ceva, in aceasta masa de carnuri si de cartilagii insulate. Peste hacuiala criminalului, doctorul se amuzase sa-si revizuiasca toate abilitatile in arta de a diseca. Pentru ca starvul urma sa fie ingropat si pentru ca pana in prezent nu fusese reclamat de nici o ruda, nimeni nu se ostenise sa coase sau sa puna vre-o randuiala in aceasta harcea-parcea de ramasite pamantesti, in care mirosul puternic al formolului, nu izbutise sa omoare pana la una, orice suvita de odoare cadaverica.

Negrisor era dezolat: nici un alt semn, nici un alt indiciu afara de statura, - si aceea desigur zgarcita, dar intratat, numai cat firesc putea sa se zgarceasca, dupa moarte, un individ de dimensiunile lui Modreanu in viata. O tristete fara margini acoperi ca o paloare figura lui Negrisor. Aceeasi soarta nemernica, de totdeauna, ii ranjea acum in fata: niciodata, vai niciodata, nu se putuse bucura si el de o fericire completa. Era amarat, indurerat, indignat, incat bunii prieteni, nu putura sa nu observe aceasta atitudine si sa nu-si usureze sufletul, cu cele mai sincere regrete:

- si cand ma gandesc, Negrisor, incepu unul, ca un moment eu am putut crede ca... in sfarsit... pentru ca disparuserati amandoi... pentru ca... amandoi... aveati aceeasi...

- Nu numai el, dar noi toti am crezut asa, Negrisor, iarta-ne... Pana si domnisoara Eleonora... Dar am gresit... sufletul tau curat nu putea merge cu ura, ce zic, cu ura, cu... necazul... pana la o limita oarecare inteleg... dar in nici un caz pana la moarte...

- Era sa fii urmarit, daca nu se preda criminalul...

- Dar ea, domnisoara Eleonora, ce-a gandit de toate astea, intreba sugrumat Negrisor.

- Era consternata...

- Cand a auzit ca s-a descoperit criminalul adevarat, a fost apucata de o mare criza de lacrimi...

- Ea tinea, la amandoi deopotriva, pe cat s-a vazut...

- si ca sa va piarda pe amandoi...

Gasi pe domnisoara Eleonora cu barbia sprijinita in podul palmei micute, cu privirea ratacita. Figura i-era trasa si pierduta. Paliditatea fetei brune, ii da o infatisare cu totul stranie, grava, tragica...

- Va sa zica s-a terminat cu bunul nostru prieten Modreanu, domnisoara Eleonora...

Ea-i raspunse printr-un geamat usor, care insoti o vaga inclinare a capului.

si deodata Negrisor isi simti picioarele deslipindu-se de pamant, ca si cand le-ar fi impins cineva de sub scanduri si le-ar fi atatat la joc, gadilandu-le sau sufland cu putere in ele ca in niste flacari galbene si zglobii, - si deodata isi simti omusorul dand salbatec sa zvacneasca, sa strige, sa chirae, sa hohoteasca, iar mainile, frante din coate erau gata sa se ridice in sus si degetele sa pocneasca tactul.

Abia se putea tine sa nu profaneze minunata durere a domnisoarei Eleonora. Vai ce stralucire avea in ochi cand era trista, vai ce mari gene avea, parca-i cresteau odata cu durerea! ii venea sa-i cada in genunchi si sa-i spuna, s-o roage:

- O, nu mai fi asa de trista, nu mai fi asa frumoasa, pentru el...

in clipa aceea, din cauza tacerii, Negrisor profita de timp, pentru a se inchipui el jelit, pentru a o inchipui cu o stralucire inca odata mai puternica in ochi, cu gene inca odata mai mari, din cauza lui, numai din cauza disparitiunei lui enigmatice din mijlocul prietenilor si al orasului. si-si inchipui pe Modreanu, asteptand, in pioasa reculegere, langa domnisoara Eleonora, ca ea sa-i adreseze primul cuvant. Ah, ii vede buzele jucand de nerabdare si ochii sticlind cu rautate si ironie si limba lunga de cameleon, jucand nerabdatoare pe strasina buzelor. il simte pregatind nu cuvinte de imbarbatare, de mangaiere, dar indemn la uitare repede si la convingere ca nu s-a intamplat cine stie ce pierdere deosebita.

- Cu totii ne vom intalni acolo, domnisoara Eleonora, i-aude glasul nesuferit, ironic si rau. Nu e absolut nici o paguba... il vom gasi, il vom gasi... el numai ca ne-a luat inainte... asta era un gand al lui mai de mult, sa ne ia inainte... Nu-l vedeai cum se da de-a huta pe prichiciul ferestrei, la etajul al patrulea...

si el se repede, si sterge lacramile de curcubeu ale domnisoarei Eleonora, prin care a strapuns raza unui zambet si rama lui indrazneata, se lasa in chip de consolare, pe parul moale si carliontat, se abate pe gatul si pe umerii goi...

- Nu mai plange, nu mai plange, domnisoara Eleonora, ii spune el... si-o strange, si-o strange, la pieptul lui, cum el Negrisor, desi are tot prilejul, nu e in stare sa faca, sta ca un caraghios in fata fetei indurerate si nu e capabil sa articuleze un cuvant.

Jalea si ciuda si mai cu seama jalea ciudei, il cuprind.

Ea isi sterse pe furis doua lacrimi, si-l surprinse facand acelasi lucru si o uimire grozava se intipari pe figura ei...

- Dumneata esti un mare suflet, domnule Negrisor...

A pierdut! Totul s-a dus. A pierdut miscarea. Dar acum trebuia sa vorbeasca si chiar incepu: insa trebuia sa vorbeasca altfel decat, de cum ar fi vrut si se mira singur si-i venea sa chirae de uimire si de indignare pe el insusi, cum putea sa cuvanteze atat de domol si atat de intelept. Atat de fara rautate si atat de impaciuitor, cand in sufletul lui fierbea atata catran. Rostea lucruri asa de cuminti, asa de la locul lor, ca si dansa il privea cu ochi mari, tot asa de cuminti. il privea cu atata luare aminte, ca parca ii vedea cuvinte, iesindu-i din gura si luand forma notiunei pe care o exprimau. si multa vreme il asculta domnisoara Eleonora. Pe urma pleca binecuvantat de vorbele ei.

- Esti un mare suflet domnule Negrisor! si se intoarse a doua zi.

si drace! - avu o mica tresarire inainte de a lasa ciocanasul degetului pe usa: daca s-ar pomeni cu...?

O, gandurile astea au uneori opriri asa de curioase!

Ha, ha, cum sa se pomeneasca?... Iata, deschise usa plin de curaj, larg, cat e cu putinta de larg, intra cu pasi largi, saluta si se aseaza la locul lui. Mai sunt acum si alti musafiri, iar domnisoara Eleonora e tot asa de frumoasa si de trista... insa atat... nimic altceva... ce... cine ar mai putea sa fie in camera asta?...

El incepe sa vorbeasca iarasi nespus ele cuminte si toti il asculta cu multa luare aminte, cu largi incuviintari, cu exclamatii de aprobare. Domnisoara Eleonora isi ridica din cand in cand capul de pe gherghef, ca sa-l fixeze cu ochi negri, stralucitori.

Ochii ei absenti se reintorceau deci, ochii ei dusi departe, reveneau catre el, din ce in ce reveneau. Iar Negrisor vorbea calm si intelept si chiar simtea o deosebita placere sa cuvanteze acum pios si intristat de crudele incercari ale vietii.

A treia zi veni iarasi si astfel multe zile in sir. O teama tot ramasese in suflet, dar din ce in ce mai neinsemnata si mai rara. Caci cand se vedea singur, cu dansa, (oricine putea sa mai fie afara de el, de cel dus), se simtea atat de fericit, o pace atat de moale ii invelea sufletul, un sange atat de curat ii alerga prin vine, ca-si simtea gandirea primenita de orice otrava si tot ce spunea era asa de curat, asa de primenit, asa de aerisitor, ca toti il ascultau si-l aprobau si toti nu intelegeau, cum omul asta care pana mai daunazi se da de-a huta pe ferestrele de la etaje, putea sa rosteasca astfel de adevaruri si de intelepciuni.

La fereastra nu se mai ducea: nici nu mai privea intracolo, macar. Numai arareori, cand tipatul vreunei masini de taiat lemne, se urca pana la dansii fulgerator si strident, se cutremura ca de-o amintire urata si se grabea sa inchida geamurile, pentru ca domnisoara Eleonora sa-i auda mai bine cuvintele.

Urletul masinii se zdrobea atunci de geamuri si inauntru nu venea decat un ecou inabusit si departat.

Dar incetul cu incetul urechile parca se deprindeau, sau parca ele insele isi largeau pavilioanele, ca si cand zgomotul care le ingrozea, le-ar fi desteptat o curiozitate amarnica; pentru ca in cele din urma chiar cu ferestrele inchise tipatul metalic, devenea tot atat de puternic, tot atat de sfasietor si atunci intreba speriat:

- Pe unde a busnit zgomotul asta, domnisoara Eleonora?

Ar fi dorit atunci sa infunde ferestrele cu toate pernele si cu toate covoarele care se gaseau inauntru; dar nu voia sa arate prin nimic domnisoarei Eleonora ca urletul lugubru i-ar aduce aminte o viziune atat de neagra.

Dar domnisoarei Eleonora i se facea cald si deschidea fereasta. si atunci chiraitul ferastroaiei patrundea inauntru ca un suer de obuz ce cade aproape, si se desfacea in urechile lui ca o ploaie de ascutisuri lungi si junghietoare. intr-un rand ele fura atat de sfasietoare, ca, galben si intunecat ca o masca de ceara, Negrisor impinse indata ferestrele si apucand pe domnisoara Eleonora de mana, ii spune infricosat:

- Am sa-ti marturisesc totul, am sa-ti marturisesc totul...

Domnisoara Eleonora privi la el ingrozita, abia mai putand sa respire; ochii i se holbasera, dinaintea fetei aceleia cadaverice. Se smulse brusc si sari cativa pasi inapoi.

Iar Negrisor pleca zdrobit capul, ca sub o lovitura de maciuca.

- Va sa zica, daca s-ar fi intamplat cu adevarat, daca... si chiar daca din pricina ei s-ar fi... daca...

El o privea uimit, cu ochii iesiti, tremurand. si ea ii urmarea incordata trasaturile fetei, tremura asisderi, ca apucata de frigurile cele mai crunte si privea din cand in cand, spre usa.

Poate ar fi dat un tipat si poate ar fi busnit printr-insa, lasand-o larg deschisa in urma-i, strigand: asasinii, asasinii! ajutor! daca - baga bine de seama Negrisor - o curiozitate cumplita n-ar fi insfacat-o sub un pumn mai puternic decat al fricii, daca, - o, ho, citea limpede Negrisor - o picatura de amor propriu, de mandrie, de fericire, ca a fost si ea printre cele putine, mar de aur pentru nelegiuire si varsare de sange, n-ar fi precipitat la timp acest valmasag de panica si regret, pentru a o tintui pe loc, incremenita, sfasita, iluminata.

Atunci el ii aminti de balabanelile lui pe fereastra, de chiraitul ferastroaiei, de toate senzatiile pe care i le producea acest tipat prelung si inform. ii povesti de trunchiul rezistent in care i se parea ca vede pe Modreanu, de opintelile desperate ale lucratorilor; ii povesti tot, tot, chiar si de limba imens de lunga, care iesise din gura lui Modreanu si se inalta spre fereastra de la catul al patrulea. Nu uita sa-i spuna nici ca ea, Eleonora, parea intrigata de aceste zgomote suspecte, ca el vroise s-o tina departe de adevar, pentru a lasa, sa se consume nestingherita drama, dar ca ea tot venise la fereastra, vazuse si se ingrozise... dar mai cu seama

intelese si... iertase... incuviintase...

Abia acum Negrisor indrazni sa ridice ochii spre dansa. Domnisoara Eleonora avea chip ravasit de cadavru, iar culoarea ei obisnuita ii da infatisare de intunecata zeita a pesterilor si subteranelor.

Domnisoara Eleonora se cutremura la vederea ochilor lui, in acelasi moment, in care se cutremura si el, descoperindu-i aceasta fata infricosatoare, acuma si mai straniu de frumoasa.

Dumnezeule, cum visase el adesea de demult, de la inceputul lungii adolescente, care parca nici acum nu s-a sfarsit, sa iubeasca - si de cate ori chiar nu iubise, ratacind in transcendent - o cruda zeita a infernului, s-o prefaca la adierea calda a nelinistilor si sinceritatii lui naive, in suflet dulce si invaluitor! El se oprise, pentru ca spusese totul - doar n-avea sa-i destainuiasca acum si despre sari! - si contempla aceasta figura de superba hecata. Iar ea il privea necontenit ingrozita si parea ca asteapta ceva: Dumnezeule, ce putea ea sa astepte?...

Sa-i cada in genunchi si sa-i inlantue picioarele?

Doamne, Doamne, pentru nimic in lume, n-ar putea avea curajul asta! si domnisoara Eleonora astepta, figura ei intunecata astepta inainte... Doamne, Doamne, ce e de facut Dumnezeule...

- Ei si... pe urma? ingaina ea ragusit, abia auzibil si sanul ei facu o sfortare supraomeneasca, de parca ar fi incercat sa urneasca o greutate imensa, ca sa poata lasa aceste vorbe. O sfortare atat de adanca si de grea, ca ochii lui Negrisor clipira repede, uluiti, orbiti, ca de-o lumina sfasietoare.

- si... mai departe?... vibra iarasi stins glasul ei.

Mai departe? se mira adanc Negrisor. Mai departe?

stie ea care ceva despre sari?

- Mai departe, domnisoara Eleonora? ce intereseaza mai departe?

Domnisoara Eleonora se zgarci, zdrobita ca-n fata celui mai abominabil cinism.

- Eu cred ca tocmai acest "mai departe", intereseaza mai mult domnule Negrisor, zambi ea dureros accentuand pe fiecare cuvant.

Atunci Negrisor ii povesti de plimbarile fara tinta pe campuri si strazi si pe urma cu tinta, cand cetele de copii au inceput sa-l intrige. ii impartasi ca tipul Modreanu era atat de comun si curent si-i marturisi cu greutate, cu mare sfiiciune, ca tipul Negrisor nu l-a putut gasi decat intr-un singur exemplar...

si langa el - antropologic vorbind - adauga in gand, tipul ei... al Eleonorei. Era fatal ca aceste doua tipuri sa se gaseasca aproape, stranse prin cea mai stransa legatura care putea sa existe...

Domnisoara Eleonora asculta cu neinchipuit interes si frumosii ei ochi erau incontinuu holbati, Doamne, atat de divin holbati, ca pareau al unui copil suparat.

Negrisor se opri firesc la capitolul sari.

- Mai departe, mai departe! gemu rugatoare domnisoara Eleonora.

Negrisor era cu desavarsire incurcat si domnisoara Eleonora parea cu atat mai mult nerabdatoare si curioasa.

- Ei bine, te-ai oprit, la episodul cel mai de seama, il incuraja ea cu nespusa blandete. iti inteleg ezitarea...

inteleg, inteleg totul... dar mie poti sa-mi povestesti... haide, haide, curaj... nu, bietule nefericit, la nimeni, la nimeni, nu voi spune, voi pastra totul pentru mine, voi ramane mai muta ca un mormant.

si ea intinse mana in chip de mangaiere, dar si-o retrase de la jumatatea drumului cu oroare parca

inapoi.

Doamne, de unde poate ea sa stie de sari?

Negrisor era cumplit de incurcat si cascase spre dansa, pana la ultima limita posibila, enormii sai ochi. Iar domnisoara Eleonora, cascase spre acesti ochi, cat putuse, la randu-i ochii ei tot asa de enormi.

Deodata un fulger licari in fundul prapastiilor negre, ce se deschideau pe fata lui Negrisor ca doua cratere fara fund. isi amintise de ornicul din parete si de gravitatea timpului: da, toate astea poate sa le marturiseasca. Da, ba chiar ca a fost si in casa la sari, pentru ca... ea l-a poftit... cand ii scapase copilul... din mainile micilor Modreni...

si Negrisor incepu sa descrie salonul lui sari si tacanitul bizar al minutarului de la ornicul cel mare, de cate ori trecea de jumatate si incepea sa urce, spre ora completa. Avea oarecare incurcaturi, cand trebuia sa motiveze absentele uneori mai indelungi ale sari-ei.

Astfel ca domnisoara Eleonora il intrerupse...

- in casa aceasta te-ai intalnit cu el...

- Cu el? care el?

- Cu... dom... cu Modreanu...

- Vai, nu... asta s-a intamplat, alaltaieri seara... alaltaieri...

Nuu...

- Atunci, unde l-ai intalnit... unde... v-ati... cand... nu mai inteleg nimic din cele ce-mi spui... Iata sa-ti dau un pahar cu apa ca sa te linistesti... si reia povestea dinapoi... stii de unde sa reincepi... sa-mi spui... deacolo de unde te-ai intalnit cu Modreanu! - il incuraja ea, batandu-l cu blandete pe umar...

- Dar eu nu m-am intalnit cu Modreanu tot timpul asta... de cand n-am mai venit pe aici. Cum, domnisoara Eleonora? Dumneata... poate... ma crezi... vai, ma crezi asasin?...

Domnisoara Eleonora considera stupoarea lui cu neincredere, dar cand isi dadu seama ca ea nu putea fi decat sincera stranse ochii si buzele...

- Atunci, de ce aceasta "mise en scène"? se irita ea. De ce atatea ezitari, atatea introduceri... de ce povestea cu ferastroaia... pentru a ajunge la o vizita facuta unei femei oarecare, unei unguroaice...

Negrisor incepu sa tremure, pentru ca luase deodata un mare curaj:

- Pentru ce, domnisoara Eleonora? Dar e putin lucru, povestea cu ferastroaia... dar e putin lucru, ca eu sa asist la torturile unui prieten cu sange rece si rautate si cu dorinta sa se sfarseasca odata cu el totul... pentru... pentru...

- Pentru... pentru... pentru ce vrei sa zici, raspunde...

- Pentru a nu-mi mai sta in cale... pentru, pentru... a nu-i mai acorda, domnisoara Eleonora, preferinta pe care i-o acordai... si pe care n-o merita... te-asigur ca n-o merita, domnisoara Eleonora...

- Bine, dar pe cate spui... astea toate s-au petrecut intr-un fel de halucinatie, cum sa spun, in inchipuirea d-tale...

- si era putin lucru, domnisoara Eleonora?

- Ca ai avut astfel de cosmaruri?

- Nu, dar ca ti-am destainuit dumitale... ca ti-am... ca am... ca da, le-am avut...

Din momentul acestei destainuiri, in afara de zgomotul ferastroaicei, nimic nu le mai turbura pacea in vizitele urmatoare. El admira covorul imens din perete, in care pe-un fond verzui, doi trandafiri uriasi, rosii si altii mai multi si mai mici, galbeni, isi aratau stralucirea, de parca ar fi fost tesuti chiar cu stamine de roze naturale. in coltul opus, un alt covor urias acoperea doi pereti: doi lei negri si fiorosi, se sarutau pe un fond rosu inchis, drept la intersectia peretilor. Sub covor era un divan scund si incapator, acoperit tot de un covor rosu, cu multe si felurite desene geometrice, negre, prin care se plimbau berze mici, cafenii.

Pe divanul acesta, surprinse el intr-o buna dupa amiaza, pe domnisoara Eleonora numai in camasa.

Batuse usor in usa, si intrase fara a mai astepta incuviintarea dinauntru - domnisoara Eleonora, raspundea doar nespus de incet, totdeauna, si el trebuia sa repete bataia de mai multe ori, pentru ca vocea ei sa creasca si sa se faca auzita; astfel ca de la un timp, pentru a scuti gatul delicat si brun de astfel de sfortari, Negrisor luase obiceiul sa patrunda, putin timp dupa primul ciocanit: era doar limpede, daca usa nu era incuiata, insemna ca stapanul casei putea sa-l primeasca.

El ingaima deci aceste explicatii, in semn de scuza domnisoarei Eleonora, ale carei brate goale si pline se ridicasera pana-n dreptul ochilor, ce se rostogoleau in dosul degetelor raschirate, ca doua pasari speriate intro colivie. Parul negru cu reflexe castanii, asa de inchise ca parca erau de ciocolata topita, cazuse in repeziciunea miscarii si-i acoperise de tot un umar rotund, cum Negrisor nu mai vazuse in viata lui. in schimb celalalt umar si gropita de la gat ramasesera

in toata goliciunea lor smeada. Negrisor le vedea pentru intaia oara, caci domnisoara Eleonora avea obiceiul hainelor cu maneci si cu guler, care se ridica pana sub barbie.

Toate, el le-a vazut in cateva clipe; numaidecat apoi s-a intors singur cu spatele, incercand sa explice inainte; insa ochii s-au izbit atunci de oglinzile mari din celelalte trei colturi, precum si de cele mici, care se lasau prinse de funte albastre printre tablourile nenumarate. Oriunde se intorcea se impiedica de imaginea ei stralucitoare.

Domnisoara Eleonora parea ca nu si-a pierdut cumpatul si aruncase pe dansa un capot portocaliu, pe care litere negre, turcesti, recomandau cine stie ce precepte morale. insa indata manecile largi cazura pe umeri, caci mainile alerte potriveau acum parul si se aratau in intregimea frumusetii lor, dezvaluind gropitele umbrite ale subtiorilor, pe cand despicatura de la pipet, descoperea agitata ca un mare ochi in sclipiri viclene, santuletul dintre cele doua radacini tremuratoare ale sanilor.

- Pardon, pardon, se incurca in scuze si in oglinzi Negrisor, inchizand ochii de atata minunatii si oprindu-i in sfarsit pe marea biblioteca veche, de nuc lustruit, cu geamuri uriase.

- Pardon, nu m-asteptam sa va gasesc... totdeauna am batut la fel... si...

- Oh, iarta-ma dumneata, domnule Negrisor, chiar am raspuns "intra"; asa ca dumneata n-ai nici o vina...

Am crezut ca e Amelia, o asteptam...

Dar si prin geamurile atat de curate de parca erau proaspete ca apa, ale bibliotecarului, despre care domnisoara Eleonora spunea ca e singura amintire de la tatal sau, - se puteau vedea privelisti fara seaman: un picior infasurat in ciorap transparent, pe care tivul capotului incurcat intr-o catarama de jartiera il dezgolea pana deasupra genunchiului; un san brun si obraznic, ce-si vara pe furis sfarcul prin despicatura, profitand de faptul ca domnisoara Eleonora isi daduse capul pe spate si-si clatina parul, pentru ca firele sa se aseze drepte inainte de a le rasuci; robustul contur al salelor cabrate, cand ea se apleca spre a-si acoperi piciorul.

Iar in inserarea aceasta de August, aripi negre de uriasi lilieci invizibili, palpae greoi prin ferestrele larg deschise; oglinzile incep sa devina nedeslusite si misterioase, de parca traiesc; domnisoara Eleonora, care s-a asezat pe divan se contopeste pe incetul, cu umbra necontenit crescanda, care i-a si mancat vestmintele inchise, lasandu-i doar figura ce pluteste in spatiu ca un cheruvim; de afara nu mai vine nici un tipat speriat de ferastroaica.

- Sa aprind lumina, domnule Negrisor...

- Nu inca, domnisoara Eleonora... acuma vad doar figura dumitale si ea mi se pare ca pluteste in spatiu ca un heruvim...

Avea doar o neliniste, sa nu vina deodata acea domnisoara Amelia, pe care Eleonora o astepta cu prea multa ardoare, ba chiar se necajea din clipa in clipa mai mult ca nu vine.

Dar ea nu venea totusi; si apoi putea sa vina sau sa nu vina; insa una buna stia Negrisor, ca Modreanu nu va mai veni niciodata.

- Fara doar si poate ca ea ma socoteste nebun! -

isi spuse Negrisor dimineata, inainte de a sari din pat, cand isi aminti straniul dialog din ajun. si o rusine arzatoare il cuprinse. Toate vorbele pe care le spusese si pe care ea nu le crezuse, cu siguranta ca nu le crezuse! - i se intorceau acum in cap, lovindu-l ca niste pietre, una mai tare decat alta. Rasunau atat de tare in golul tidvei ca le confunda cu goliciunea-i matinala si rusinat trase patura peste dansul, ca si cand domnisoara Eleonora ar fi fost de fata sa-l vada.

Multa vreme isi rumega gandurile, cu ochii deschisi in intunericul de sub plapoma, luand fiecare cuvant in parte din cele ce rostise si intrebandu-se cam ce-ar fi putut ea intelege dintr-insele. Crampee din convorbire ii ramasesera, intregi in memorie. si mai ales acesta:

- ...Uite, iti spun, iti jur... o zi daca mai traia Modreanu, o singura zi... ah...

- Sarmanul!

- Sarmanul... adica el care a murit intamplator fara nici o vointa si fara nici o deznadejde...

si dupa o pauza mai indelungata, privind prin negura, capul suspendat, de serafim si ochii aceia una cu cearcanele din jur, glasul lui rasuna clar, precis, hotarat:

- ...ah, acum daca ar fi aci si ai vedea...

si mana lui, alba in intuneric, arata cu degetul intins, sacadat, spre fereastra larg deschisa... spre pervazul care putea fi oricand cumpana intre viata si moarte...

- Acolo, acolo, domnisoara Eleonora, se inabusise subit glasul lui, infiorat de grozavia destainuirii... acolo... avea sa fie... avea sa se petreaca... o, ho... fii sigura de asta...

Aci, inveselita, domnisoara Eleonora daduse drum rasului cristalin.

- Vai nostim esti...

- Desigur nostim - si Negrisor se plimba atat de agitat prin intuneric si balabanea asa de nervos din maini - nostim desigur! Dumneata nu crezi nimic... dumitale ti se pare ca citesti un roman, dumneata nu stii ca mai exista intr-adevar si nebuni, de aceia, asa ca mine...

Ea-l privea cu ochii mariti peste fire si el se plimba din ce in ce mai furios. si ochii ei deveneau din ce in ce mai fosforescenti, parca se desfaceau in scantei minuscule dar infinit de multe, privindu-l - si la lumina lor el vedea cum pe buze, ii crestea un zambet nou, necunoscut...

- Asta este! sau ma crede nebun sau nu crede de loc in ce spun, conchise deodata Negrisor, sarind de sub plapoma si pornind infuriat la spalator.

Cand iesi insa gatit afara, cand aerul diminetii si veselia orasului il primira cu murmur de bunavointa, cumpana gandurilor se apleca in partea cealalta. De ce m-a chemat atunci astazi dupa masa? si de ce aseara staruia asa sa raman?

- ... mai stai te rog... te rog... si... sa sfarsim cu glumele macabre... adaugase razand.

- Nu. Plec! striga el. Eu cand spun ceva... (Pe aceste din urma cuvinte, apasase, zambind, cu hotarat inteles).

- Bine, atunci du-te. Asta-seara insa, este ultima oara, cand iti mai dau voie sa fii rau cu mine. si maine, te rog vino mai devreme. Abia vii si pleci. Ce inseamna asta?...

El o privise cu ochi uimiti, ingrozit. Pentru nimic in lume nu-si putea crede urechilor.

- si ieri, de ce n-ai venit?

- ...

- Asta sa nu se mai intample!

Da, da, da... asta este! Din doua una: sau ea a crezut in intregime ce i-am spus, sau a crezut numai pe jumatate si vrea sa-si intareasca de tot convingerea.

Ma rog... daca ar fi luat drept tirade de romane proaste, cele ce-i spuneam eu, in cazul acesta... ma rog; stai sa vedem... in cazul acesta nu m-ar fi chemat...

Doar ea stia ca eu veneam si asa... De ce a insistat sa nu mai intarzii si sa nu mai scap vreo zi! De ce, de ce!

Asta este, s-a terminat. Unei femei orice ii poate scapa afara de accentul sinceritatii. Ea m-a crezut!... Ha, ha... strigatul acela hotarat si plecarea aceea hotarata, cand a ras de... glumele-mi macabre...

Condus de acest rationament, Negrisor facea pasi rari si saltati prin multimea trotoarului, saluta in dreapta si in stanga, chiar si pe cei nesuferiti, zambea cuceritor deasupra intregii mase de capete.

Strada se desfasura dinaintea lui plina de soare, parfumul ce-i raspandeau fetele, curgea parca prin santuri; jamboanele atarnate la usile bacaniilor si butoaiele cu icre rosii, cu scrumbii afumate si cu branza ii dau impresia belsugului si a fericirii universale, zgomotul strazii, zumzet de albine, costelivii cai ai birjarilor, la fel cu minunatul cal al lui Matei Corvin de colo, de pe soclu.

Era cu o ceata de prieteni, rezemat de vergeaua galbena a unei vitrine, cand o vazu trecand intr-un grup de fete; baietii salutara toti cu gesturi largi, iar strada toata se intorcea dupa dansa. Era intr-un taior simplu, albastru si-n cap purta o palarioara de catifea neagra cu borurile mari. inainta cu pasul ei regesc si impartea pretutindeni florile zambetului fara sfarsit.

Cand vazu pe Negrisor ii surase atat de deosebit de ceilalti ca toti de fata, dupa trecerea ei, intoarsera capul la dansul.

Se desparti atunci de prieteni ca sa ramana singur cu sufletul lui si se afunda in valul de trecatori, caci ceva il nelinistea, o intrebare vaga, care pe urma, i se infipse precisa si ascutita ca un cui in mijlocul fruntii.

- Oare, spune drept Negrisor, te-ai fi aruncat?

Cum, prin urmare exista un graunte de sovaire in adancurile cugetului sau! si el care crezuse cu toata sinceritatea, absolut tot ce spusese Eleonorei! Cum!

Cum?...

si o lua iar pe strazi dosnice, cu trecatori rari si se feri si mai mult prin stradute inguste si intunecate, sugrumate intre dosurile de-o murdarie exemplara a uriaselor edificii, ce-si aratau fatadele mandre pe strazile principale. Se ferea astfel prin ulicioare din ce in ce mai meschine, ca unul ce-a descoperit o ruptura vizibila a hainelor intr-un loc nepotrivit si se ascunde de marea multime gatita in haine de sarbatoare.

O! si el care era convins... cine, cine ii spusese acolo in adanc ca n-ar fi avut curajul?

Pentru a-i dovedi contrariul, acelui cineva rautacios dinauntru, Negrisor, dintr-un salt al imaginatiei se si vazu cocotat cobilita pe ametitorul privaz.






Femeia de ciocolata - Partea 01
Femeia de ciocolata - Partea 02
Femeia de ciocolata - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 967 ori.