• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul II - Partea 07

Donna Alba se tinu de cuvant si veni a doua zi, ramanand la mine de la cinci dupa-amiaza si pana la unsprezece seara, cand primi, ca si-n ajun, s-o duc pana-n apropiere de casa. Refuza si de asta data, cu toata logica argumentelor mele protivnice, sa ma lase s-o insotesc pana-n fata portii, sub cuvant ca nu intelege ca si servitorii sa fie pusi in curent cu gandurile, cu drumurile si cu viata ei. Apoi n-o mai vazui pana la evenimentul tragic care urma. Ramasese sa ma instiinteze la telefon, in orele de dimineata, cand ma stia acasa, ziua si ceasul cand trebuia sa ma infatisez la palatul cu sumbra fatada. Dar zilele trecura si asteptarea mea fu in zadar. Totusi, ceva trebuia sa se petreaca in posomorata locuinta: maestrul nu se mai prezenta nici la procesele lui favorite, iar clientii lui imi spusera ca erau trimisi la mine de la usa, de catre fecior.

Cred ca m-am purtat cu vrednicie in acele teribile zile, indeplinindu-mi activitatea profesionala si suplinind si pe maestru in afacerile lui, c-o fermitate care nu s-a dezmintit un moment. Numai seara - si totdeauna pana noaptea tarziu - cand imi regaseam singuratatea deplina, pe divanul supremei mele fericiri, imi aflam refugiul atator ganduri negre si presimtiri in evocarea neintrerupta a chipului donnei Alba, a albei ei goliciuni si a mangaierilor ei lenese si cutremuratoare. si chiar cand intr-un colt rasarea deodata chipul de papusa de ceara, barbos si insangerat ca o figura de muzeu, al printului Georges, sau intr-un perete incepea deodata sa se invarteasca intr-o iuteala ametitoare cercurile concentrice de foc, in mijlocul carora porneau numaidecat sa curga cele o suta de gloante fara gres a pistolului sau, gandul meu, ratacit cateva clipe printre aceste indaratnice vedenii, facea sfortari desperate sa recapete sfanta imagine pierduta, ce revenea apoi, inchegandu-se din zare ca o fiinta vie, aducandu-mi balsam de alinare si speranta.

Iar in dimineata zilei a patra, dupa revenire, maestrul isi curma firul vietii cu revolverul lui fara gres.

Doamna Smaralda sosi in aceeasi zi pe seara, chemata telegrafic de fiica ei, care avusese taria sa se dispenseze, pana si in zilele de tragica incordare ce urmasera teribilei destainuiri, de asistenta si incurajarea chiar a mamei sale. Abia dupa sosirea batranei doamne, donna Alba ma cheama la dansa, cerandu-mi sa-i dau tot ajutorul. Apoi se retrase repede, lasandu-ma cu doamna Smaralda sa trecem in revista grijile si trebuintele inmormantarii.

intre hartiile maestrului se gasi modificat vechiul testament, prin care lasa intreaga avere sotiei sale, in felul urmator: una din mosii ramanea doamnei Smaralda, cu rugaminte sa aiba grija de pomenirea lui crestineasca, printului Raoul ii lasa 500 mii lei, iar mie toata biblioteca lui juridica. La alineatul care ma privea pe mine, recomanda tuturor clientilor sai sa aiba "nemarginita incredere in talentul si "onestitatea" mea. Restul averii ramanea tot donnei Alba, pe care o binecuvanta, urandu-i sa ramana vesnic frumoasa.

si astfel, gelos de sfarsitul rivalului sau, si acest urmas de printi stiu sa-si stinga veninul crancen din suflet cel putin tot asa de demn si elegant.

In ziua ingroparii nu indraznii sa ma uit la donna Alba; vorbeam amandoi, ca si in ajun, privind si unul si altul intr-alta parte. Dar, mai ales, cautai s-o ocolesc, pentru a evita chiar orice vorba, dupa ce, printre alte cuvantari funebre, adusei si eu salutul meu, de fost emul, maestrului care ne parasea. Eu imi dau seama ca am pus in vorbirea mea - si toata lumea imi confirma asta mai pe urma - suflet inalt, vibranta si sincera durere; evident, nu ma referii decat la contactul nostru de birou si de bara, la marele merit care se pierdea, insa, inlauntrul meu, ma simteam nespus de stanjenit. De altfel, putui observa ca si ea si-a impus aceeasi conduita, mai ales ca parea mult abatuta si izbucnea din senin in lungi plansete.

Dupa inmormantare avusei noi convorbiri cu doamna Smaralda, care ma retinu la masa de seara; donna Alba insa nu se arata. Invitarile la masa continuara si-n restul saptamanii care urma; insa donna Alba se tinu strict de obisnuinta ce-si luase de a nu se gasi singura cu mine pe-un loc niciodata. De altfel, n-o mai vedeam acum decat in timpul mesei de la pranz, cand de obicei ma gaseam cu dansa, in afara de doamna Smaralda, pe Anisoara Sava, ori chiar si pe tatal acesteia, precum si alti musafiri. Mi-era astfel cu neputinta sa pot afla amanuntit de la ea cum se desfasurase scena groaznicei marturisiri si mai ales motivul pentru care ma inlaturase pe mine din periculoasa intreprindere ce ne legasem amandoi sa savarsim, fapt despre care testamentul maestrului nu mai lasa nici o indoiala. Depasise orice margine mania printului in fata primei revelatii, pentru ca o inima omenoasa sa mai fie in stare a arunca in clocotul desperarii lui si pe a doua, sau in ultimul moment donna Alba se gandise sa ma crute de tragedia care si-ar fi canalizat poate dezlegarea cumplita in sanctionarea delicioasei si-n veci neuitatei mele nelegiuiri? in van ma framantam sa aflu vreo dumerire; cat stam in casa donnei Alba, doamna Smaralda nu se misca de langa mine, iar cand chemam aceeasi casa la telefon, imi raspundea doamna Smaralda, pe care fiica ei o tinea pesemne nedespartita de dansa.

Donna Alba hotarase ca in camera in care isi gasise sfarsit sotul ei (dormitorul lor) sa arda zi si noapte timp de un an doua mari lumanari si sfesnice grele, bisericesti; cate o astfel de lumanare trebuia sa arda sase luni in fosta camera mortuara (un mare salon) precum si in birou.

Ea se mutase in apartamentul mamei sale. Vara ne despartiram, amandoua plecand la mosie, iar eu la mare. incercai atunci prin accentele sincere si patimase ale scrisorilor mele sa fac pe donna Alba a-mi limpezi taina. Dar ea-mi raspunse foarte pe larg numai la prima, descriindu-mi zbuciumul ei in acele momente. N-a avut puterea sa priveasca in fata pe maestrul, cand a inceput marturisirea: s-a lasat pierduta pe-un scaun, a inchis ochii si a inceput sa turuie ca pe-o lectie invatata. La cel mai mic zgomot care venea din partea lui, ea strangea si mai tare pleoapele asteptand detunatura pedepsitoare. si cand vedea ca nu vine nimic, continua. Ochii i-a deschis, cand el a intrerupt-o cu vorbele: "Vreau sa vad scrisorile si testamentul!" si ea i le-a adus, fara sa indrazneasca nici atunci sa ridice ochii. si cand el a intrebat-o foarte calm si foarte bland daca mai are ceva de adaugat peste cele spuse si peste continutul scrisorilor, ea i-a impartasit hotararea ei irevocabila de a-l parasi, apoi a izbucnit in lacrimi, s-a apropiat de el orbeste din cauza plansului, si-a cazut in genunchi, cerandu-i iertare si sarutandu-i mainile. El si-a lasat capul in palma si a rugat-o sa-l lase singur. Chiar din seara aceea donna Alba s-a mutat in apartamentul mamei sale; la masa, printul n-a venit decat in doua randuri, dar n-au schimbat nici un cuvant impreuna. in ajunul sinuciderii a batut la usa ei, a intrat atat de descompus, ca ea s-a speriat; in mana tinea cutia de scrisori pe care i-a predat-o; apoi a dat sa spuna ceva, dar si-a muscat deodata buzele si ochii i s-au umezit. A iesit repede. Donna Alba n-a dormit toata noaptea si probabil nici el. S-a sinucis in zorii zilei, asa cum stiam...

si atat... despre mine, nimic. La scrisorile urmatoare, in numele fiicei sale, imi raspundea necontenit doamna Smaralda.

Cand revenira, toamna tarziu, ma prezentai chiar in ziua sosirii, sa le aduc omagiile mele. Scapasem de la tribunal cam tarziu, si feciorul ma introduse in fostul birou, unde mai ardea inca groasa lumanare pusa din ordinul donnei Alba. Mobilierul vechi fusese inlocuit, caci mi se daduse mie, o data cu cartile, si dulapurile de mahon si cristal. Din noul decor imi atrase atentia o oglinda mai mare de inaltimea unui om, putandu-se misca pe-un ax infipt intr-o rama de-o rara arta. Trebuii sa astept aci ceva mai mult, pentru ca atat mama cat si fiica se aflau in oras, unde plecasera sa viziteze o amica si rubedenie a doamnei Smaralda, pe cat mi se spuse, bolnava. Nu stiu daca revenise doar donna Alba, dar ma pomenii numai cu ea singura, intrand razatoare. O clipa statui inmarmurit de frumusetea ei in mare doliu, in cadrul oglinzii, ca intr-un tablou de renumit maestru; ma intorsei apoi repede si ma inclinai pana-n pamant. Donna Alba inainta vesela spre mine, cu amandoua mainile intinse.

- Te uitai in oglinda? ma intreba ea. Nu e bine, langa o lumanare care arde pentru un mort...

- Langa dumneata (ma dezobisnuisem s-o tutuiesc) nu mi-e si nu mi-ar fi fost teama de nimic niciodata! ii raspunsei cu toata seriozitatea... si niciodata sufletul meu nu se va simti impacat de mahnirea ca insignifianta-mi prezenta a fost eludata dintr-o grozava imprejurare, de care eram direct responsabil, si mai ales ca aceasta eludare a fost savarsita de cineva anume, de care nu mi-as fi putut inchipui niciodata ca m-ar mai putea indeparta de la oricare din actiunile ei...

- Sigur? Sigur, domnule moralist, care-ai jignit grav orgoliul meu feminin si ai ucis un om cu preceptele absolute si cu marile dumitale gesturi? rase ea, foarte dispusa de acrul meu morocanos si acum stupefiat... Atunci uita-te inainte in oglinda!

Se indeparta si stinse lumina electrica. Se intuneca atunci zdravan, si lumina nestatornica a lumanarii abia imi ajuta la inceput sa-mi disting figura inciudata de intentiile donnei Alba. Cand ma invatai cu clarobscurul ce se facuse, o vazui inaintand spre mine repede, cu falfaitoarele ei valuri. Ridica mainile ca niste aripi negre deasupra-mi si ma intreba:

- Nici acum nu ti-e frica...?

Ma intorsei si-o cuprinsei; si ea-si lasa valurile cernite peste mine, ca un nemaipomenit de frumos simbol al mortii. Flacara lumanarii palpaia molcom prin luciul oglinzii. imbratisarea fu scurta si patimasa. Frumoasa moarte se desparti ametita si se indrepta sovaitoare sa dea iar drum luminii cele mari. Al doilea sarut fu numai in treacat, apoi ma ameninta cu degetul:

- Asta sa-ti ajunga pana la sfarsitul doliului. Asta-seara nu te pot retine la masa, pentru ca nu e mama aci. De maine insa restabilim regula: nu ne vedem decat in prezenta ei. Mai ai sapte luni, am facut eu socoteala pentru tine.

Si dulcea moarte, care secerase pana acum numai doua fragede vieti, imi trimise din usa un ultim sarut, cu varful degetelor pe rasul ucigator al albilor si minunatilor ei dinti.


(1935)


-Sfarsitul romanului-






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 658 ori.