• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul II - Partea 04

Maestrul, care nu zambise o clipa auzind motivul real care determinase pe vizitator sa i se adreseze, accepta cu un avant pe care nu i-l cunosteam. Printre altele ii raspunse rusului:

- Am vazut si eu pe sotia d-tale dansand si am admirat-o intr-adevar si ca artista si ca mare frumusete. Dar tocmai pentru ca e atat de frumoasa...

si aci se intrerupse. Petrow zambi larg si putin infricosat, dar eu vazui in negrul ochilor maestrului sclipiri de cremene si amnar.

- Dar nu inteleg de ce n-ai divortat inca? se intreba indarjit maestrul. O sotie care te someaza sa iesi din propria ta casa...

Basarabeanul surase si mai larg, si de asta data usurat si fericit ca-si gasise omul.

- E, cocoane, glasui el plin si pe indelete, am inceput si divort... dar s-a suspendat si acela... cine stie, de iertat, poate m-o mai indemna Dumnezeu s-o iert... dar casa n-o mai merita...

si-n vehementa si-n dispretul total cu care maestrul invectiva pe acest client ca oricare altul, pentru o afacere personala, care pe noi nu ne privea catusi de putin, sub alt unghi decat al principiilor de drept civil in sine, revazui, ca o sclipire de fulger in nori grei de praf si de furtuna, frumusetea goala a rusoaicei, atat de asemanatoare la statura si la chip cu donna Alba. si privii uimit la barba voievodala a vlastarului de voievod roman, neindurat la greselile femeiesti, miscandu-se ca in ritmul pronuntarii unei sentinte de moarte, pe cand rostea basarabeanului zambitor:

- Sa stii ca voi face tot posibilul sa-ti castig procesul, numai daca imi fagaduiesti ca n-ai s-o ierti niciodata!

si abia acum ma izbi cu o putere fara de seaman amintirea acelei vizite cu care maestrul ma onorase inoportun in momentele cand ma impartaseam cu Lilica Mavrogheni din deliciile unei aventuri neprevazute si trecatoare, gustata din plin tocmai pentru ca era libera de orice fel de obligatie sau interes. si iarasi ma napadi cu putere, intr-o lumina neasteptata si suparatoare, atitudinea de deunazi a donnei Alba, descoperindu-mi acum tardiv aspecte asupra carora atentia si amorul meu propriu nu staruisera indeajuns in clipele cand ele imi aparusera totusi, cu toata lipsa lor de consistenta momentana, inainte de orice, nu mai ramanea indoiala ca singura privire ce-a acordat atunci donna Alba interventiei mele a fost de-un dispret vadit, poate intentionat accentuat, in raport cu cel cu care tratase tot timpul pe bietul print Preda. Mai apoi zambetul acela de totala nepasare si dezgust, cu care-l incunostintase "o data pentru totdeauna" ca "nu din pricina scrisorilor" i-a servit pensia stiuta, se referea si la mine, evident; ba nu, cuvintele acelea nu se puteau referi decat numai la mine; vazuse doar si ea prea bine ca printul Preda nu facea alt decat sa minta cu desperarea cauzei pierdute pentru veci.

Donna Alba imi sfida, asadar, puterea ce-o dobandisem asupra-i, isi batea joc de mine si de ea. A-i fi dat scrisorile dupa un astfel de avertisment, insemna sa le primeasca, drace, ca pe-un simplu jurnal de mode sau un roman frantuzesc. si asta fu ideea care ma izbi, cand, dupa plecarea basarabeanului, printul Georges continua sa-si exprime, acum mai in voie, indignarea fata de atata slabiciune, fata de atata lipsa de mandrie si eleganta, cat ii fusese dat sa vada din partea acestui "rus". Donna Alba trebuie sa observe mai bine dimensiunile puterii mele, imi spusei la randu-mi, si aceste dimensiuni nu-i pot aparea la justa lor valoare decat acordandu-le o perspectiva oarecare. Ei bine, donna Alba va avea prilej sa masoare chiar azi lungimea acestei subite dar considerabile perspective.

si cand domnul Georges Radu serban, care pentru prima oara de cand lucram impreuna isi manifesta atat de fatis si violent o impresie personala si o trasatura a caracterului sau indeobste comprimat, isi termina filipica (pe cand eu ma gandeam obstinat ca numai asemanarea fizica uneori cu adevarat izbitoare dintre sotia sa si rusoaica il face sa spumege astfel), ii comunicai dorinta mea de a-l parasi.

Se uita la mine mirat, speriat parca; iata, asadar, alta miscare a capului sau, care-mi denota ca domnul Georges Radu serban nu stie decat sa-si reprime pasiunile, pornirile si nedumeririle, in fata mersului obisnuit al vietii, dar atat si nimic mai mult; ele insa rezida nenumarate si colcaie in sufletul sau cu o putere de izbucnire cu atat mai mare cu cat de buna seama sunt mai latente si mai infrante.

Statu catva pe ganduri mangaindu-si barba, se ridica si se plimba de cateva ori in lungul odaii... si atunci bucuria mea fu cu atat mai mare ca-l parasesc, cu cat imi dadui seama ca

incepusem a-l iubi pe omul asta mandru, cu care ma obisnuisem. El se opri in fata mea si-mi spuse:

- Te cam grabesti dumneata; peste un an aveam sa-ti trec toate afacerile mele... pentru ca si eu bagasem de seama ca aproape m-am saturat de acest capriciu.

Pe urma corecta cuvantul "capriciu", explicandu-mi ca hotararea lui de a se dedica barei si legilor a venit in urma unei mature chibzuieli, in mijlocul naufragiului general al clasei suprapuse; desi el personal n-avea a se teme de efectele exproprierii si ale catastrofelor valutare, totusi a socoti necesar pentru impacarea constiintei lui ca trebuie sa fie un pionier al campaniei de intensa activitate, cu care credea ca boierimea va intreprinde indata lupta pentru recastigarea preponderentei pierdute si, implicit, pentru justificarea trecutei preponderente, precum si un aparator inversunat a ce mai ramanea sa fie scapat.

Or, cu vremea, toata aceasta atitudine bine diferentiata s-a faramitat, amestecandu-se intr-o ocupatiune avocateasca obisnuita, foarte interesanta si aceasta din punctul de vedere al problemelor de drept general care-l pasioneaza deopotriva, dar care-i acapareaza prea din cale-afara timpul, de care mai are nevoie si-n alte directii, unde-l imping fara voie numele si cerintele sufletului si-ale obarsiei sale.

Ca si la venirea mea in acel birou, demult, sunt atatia ani de atunci, subliniai si acum, cand maestrul a putut sa observe ca ocupatia lui a devenit dintr-un principiu de lupta o meserie propriu-zisa, nu intru totul compatibila cu nobletea princiara (unde e printul Raoul sa-l auda, revenind mai mult ori mai putin la ideile pe care acest simpatic prieten de neam mi le sustinea cu atata ardoare, mai demult, combatandu-si cumnatul?), si-mi exprimai din nou admiratia pentru linia lui dreapta si pentru prestanta cu adevarat voievodala cu care a stiut sa strabata, in anii din urma, un domeniu de preocupari mai mult burghez prin alcatuirea si rostul lui actual.

incepui apoi sa enumar diverse motive care ma indemnau sa nu mai intarzii catusi de putin in indeplinirea hotararii mele; gasii la repezeala cateva si i-as fi putut insira o mie si unul. Dar el nu-mi dadu ragaz de vorbit.

- in definitiv, nu sunt cu nimic indreptatit, grai el solemn si convins, sa induplec o forta in toata puterea cuvantului de a mai pastra o situatie subalterna. Regret mult ca o tovarasie nu mai pot face cu dumneata, vreau sa spun una formala, de altfel nici dumneata nu pretinzi si n-ai pretins asta; in sfarsit, vom mai putea colabora din departare; daca primesti, eu iti pot trece chiar de acum mai toate afacerile mele - imi rezerv numai pentru anul ce urmeaza, si pe care mi l-am mai acordat ca activitate judiciara, cele vreo patru-cinci afaceri care ma obsedeaza si de care nu pot sa ma las pana nu voi vedea ca se rezolva in sensul pe care-l doresc...

I-am multumit printului extrem, extrem de incurcat. Totusi, m-am grabit sa-i multumesc numai si numai ca refuzul meu, in fata acestei princiare gentileti, sa nu-i para o jignire, si mai mult inca, un motiv de legitima suspectare. si ma vad iarasi atat de meschin in umbra covarsitoarei generozitati de care n-am nevoie, parca m-as regasi la inceputul tarziei si falsei crize de noblete a desucheatului print Preda. Doamne, nu sunt omul care sa ma tem acum c-as putea ramane fara clientela, dar gestul asta de amicitie, venind tocmai de la un om atat de mandru si de intunecat, mi se pare intr-adevar coplesitor.

Domnul Georges Radu serban mi-a oferit si-o masa de despartire; pentru prima oara se intampla sa fiu invitat la masa de d. Georges Radu serban. Este o constatare asta pe care si maestrul se simte din nou dator s-o observe: nu m-a invitat niciodata, desi ar fi fost de dorit. O mai stransa legatura intre noi se cuvenea, mai amicala, mai familiara, repeta el regretele de la Teatrul Liric, dar, in sfarsit, afacerile, preocuparile, activitatea; daca s-ar fi savarsit inceputul, ar fi fost apoi mai usor; doamna Georges Radu serban si-ar fi adus dupa aceea mai repede aminte de indatoririle lor; insa inceputul, recunoaste, trebuia sa-l faca el si nu l-a facut.

Iata o multime de automustrari care ma bucura din cale-afara; daca regret ceva la randu-mi e ca domnul Georges Radu serban nu-si descopera si alte vini mai grave de nescuzat fata de mine, sau ca nu-mi da macar capatul de fir dupa care sa le pot descoperi eu. in orice caz, cu cat dansul se recunoaste mai in vina, cu atat diminueaza importanta sufleteasca a ofertei de patron, ce mi-a facut la despartirea noastra de afaceri. Sunt chestii de tovarasie avocateasca in care ne-am despartit intocmai dupa cum ne-am purtat tot timpul unul fata de celalalt: leali si vrednici. Ce-au a face aici sentimentele noastre particulare si mai ales acel sentiment, care ma domina si care are obarsii mai vechi decat raporturile noastre de breasla, in care eu am avut tot timpul un rol subaltern?

Astfel imi zic, privind acum, ori de cate ori imi ridic ochii, radacina gatului donnei Alba, si portiunea de piept pe care mi-o ingaduie decupajul triunghiular al decolteului rochiei de stofa albastra. Donna Alba are locul vis-a-vis de al meu la masa, insa mai sus decat atat nu indraznesc sa ridic ochii, desi sunt atat de intrigat sa vad cum ma primesc privirile ei mute si ce-ar putea ele sa-mi spuna mai departe; dar e minunat gatul acesta, pe care-l vad atat de aproape la lumina zilei si pe care timpul n-a incretit epiderma vie si savuroasa cu umbra nici unui paienjenis, oricat de brusc si ori in ce unghi s-ar misca, intr-o parte ori intr-alta, capul ei de suverana a casei. E grozav de tanara donna Alba cu toti cei treizeci de ani ai ei, pe care, dupa socotelile mele, trebuie sau e aproape sa-i implineasca.

Domnul Georges Radu serban ma intretine cu un eveniment politic recent, pretext pentru a-mi face cunoscut dezgustul lui total pentru politica. (si eu, care credeam ca pentru politica se lasa el de drept!) Aprobandu-l in totul, observ ca ochii mei au mai castigat inca o mica portiune de loc spre ochii donnei Alba, dar las ori strategic, cum vreti sa spuneti, progresul s-a efectuat tot prin ocol. Varful fraged si vag pufos al urechilor si-apoi intregul lor mic pavilion sunt acum prada privirilor mele. Vinul domnului Georges Radu serban e foarte bun si mi s-a oferit o masa din cele mai alese; asta ma face sa ma simt la indemana pe fotoliul meu si sa ma bucur teribil ca gandul de a nu ma grabi cu predarea scrisorilor mi-a venit la timp. Dar nu vi se pare curios ca maestrul nu se mira inca de tacerea prelungita a sotiei sale? intrucat ma priveste, cand beau vin bun, eu nu mai gasesc deloc de ce sa ma mir ca el n-a inceput sa se mire. Drace, poate ca eu trebuie sa-i adresez primul cuvant: la drept vorbind, politetea asta ma incurca teribil, si-apoi e politicos sa intrerupi pe maestru pentru a-i spune ei ceva, pentru a-i oferi poate ceva dupa masa? Nu, asta pentru nimic in lume, cel mult pot ridica acum ochii mai barbateste, sa-i cuprind tot capul in lumina privirii mele. si-o surprind astfel pe donna Alba fixand intrebatoare pe femeia care ne serveste si care trebuie sa se afle undeva in cadrul usii de serviciu. Donna Alba incuviinteaza ceva, aplecand repede capul cu inteles, apoi aud usa trosnind ca un capac de ceas dupa cea care a disparut. Astept sa bravez ochii donnei Alba care acum trebuie sa revina firesc spre mine; si ei revin, imi primesc privirile mele si-si coboara luminile lor incet si indiferent spre farfurie. "La naiba cu gravitatea asta nepasatoare; intre mine si dumneata, ii spun in mintea mea, e un secret, doamna. Acest sot care expune opinii si trage concluzii nu stie ceea ce numai noi doi stim, iar dumneata nu i-ai pomenit de asa ceva si nici acum nu te scoli voiniceste de pe scaun sa arati spre mine si sa strigi: "Destul, destul! Sfarseste odata! Acest om pe care l-ai invitat la masa stie ceva pe care nu-l stii, are in mana ceva care te-ar face sa ingalbenesti si sa tremuri la moment, ca gelatina de pe lunguiata farfurie din mijlocul mesei. Dar mai bine sa ingalbenesti, sa tremuri, sa strigi la mine, sa ma ucizi, decat acest om care sta atata de calm in fata mea sa stie ceva, pe care tu, sotul meu, sa nu-l stii!"

insa daca donna Alba nu se ridica si nu striga astfel, eu de ce sa nu-mi ridic ochii la dansa si sa nu-i strig prieteneste, cu sclipirea lor temperata dupa voie, placerea pe care mi-o face de-a o avea in fata mea si de a tacea complice cu mine, umar la umar cu sufletul meu. Superb e umorul donnei Alba! Iata, electrizat de el, mai mult decat de grija agasanta a politetei, simt ca trebuie sa-i adresez un cuvant. Se va supara de el? O va face el sa izbucneasca? Sa vedem. Deocamdata rasul ochiului meu n-a facut-o sa izbucneasca. Sa vedem acuma cuvantul...

si-o intreb daca a citit o carte care, intr-o privinta, se refera la ce vorbise sotul sau; intr-o privinta, pentru ca era o carte de literatura, si nu putea fi decat o carte de literatura pretextul care-n urma discutiei cu maestrul ma putea pune in legatura cu dansa. Nu, doamna Alba nu citise cartea, dar raspunse cu aleasa bunavointa, cum se cuvine unei gazde de inalta conditie sa se poarte cu invitatul sotului ei. Dar daca n-a citit cartea despre care am intrebat-o, in schimb a citit alta de acelasi autor. Foarte bine, pe aceea am citit-o si eu. Schimb de impresii, spargerea zidului de tacere dintre noi. De la o carte treci usor la alta si de la un autor la celalalt. Donna Alba stie sa descopere repede nucleul primordial al unei carti. Parerile ei sunt juste si temeinice, ii place sa vada drept si nu ascunde nimic sub rotocoale de fraze incalcite, pentru a te lasa sa intrevezi numai colturi dintr-un adevar, pe care complet il vede numai ea, si care e prea subtil pentru a ti-l putea prezenta raspicat si tie. in privinta asta donna Alba are ceva din mersul drept al spiritului sotului sau. Ceea ce ma face si mai mult sa ma cutremur de donna Alba, ca de toate femeile care nu se ascund dupa degete cand vreau sau nu vreau ceva. in schimb, glasul ei dulce ma desfata si ma imbie. Dar iata ceva cu adevarat de negandit: imi pune acum si ea intrebari. si mi-aduc aminte clinchetul de argint al acelui "My dear" auzit candva in treacat. Doamne, inchipuiti-va vocea asta nu numai glasuindu-mi ceva mie, dar pentru mine, numai pentru mine! E insuportabil de tulburator acest gand. Iar desertul a sosit, si cu el presentimentul sfarsitului acestui farmec indescriptibil, care a inceput doar de curand, de cand maestrul, pe care de-atatia ani de zile l-am auzit facand consideratii, si-a terminat in sfarsit pe cele harazite zilei de azi.

Donna Alba imi surade si ma priveste clar in ochi. Suparator de clar. De ce nu vad acolo o miscare, o alungare de unde, pe rotundul umed al iriselor cenusii, care sa insemne: asta e pentru tine, ma tem de tine, stim numai noi - sau altceva la fel. Dar ochii aceia ma privesc extrem de limpede si desertul se duce. Ah, mai e si cafeaua, pe care o pregateste chiar donna Alba, aci, in ibrice nichelate, in urma dorintei si rugamintii sotului ei, care pare sa aiba mare slabiciune (singura lui slabiciune?) pentru aceasta licoare... Asadar, ea pregateste acum, cu mana ei, ceva si pentru mine - si pentru mine. A mai pregatit si dejunul, fireste... Dar s-a gandit oare, comandand jupanesei vreunul din feluri, ca ar putea fi mai potrivit pentru musafirul ce se anunta? Ma simt rusinat singur de intrebarile mele burghezesti si ma acuz vehement in minte de grosolania lor, care poate creste astfel nestingherita la adapostul muteniei gandului las.

Cafeaua asta insa mi-e nespus de simpatica pentru ca are de pe acum o aroma atat de tare, iar prepararea ei rezista inca mainii fine a domnitei Ypsilant. Dar in dosul constiintei mele persista pacla neagra a sfarsitului, care va veni numaidecat. si donna Alba, sufland in flacari, m-a privit iar prea limpede. isi inchipuie oare ca ma va birui cu limpezimea asta, cu nepasarea delicata, prieteneasca, dar sigura, dar ducand la un liman negru, la aceeasi mare moarta, pe care o simt intinzandu-se tot mai aproape, indaratul constiintei mele, cu cat preparatul si servitul cafelei se apropie de terminat? Ei bine, nu. Mai putem avea un subiect de vorba... Hm, hm... si inca subiect. Rusul, basarabeanul, Petrow... Un subiect mare cat aceasta namila de basarabean.

- A, stiti, maestre, am vazut dosarul lui Petrow, am fost foarte curios sa-l vad...

Petrow! Cuvantul magic! Ah, da, Petrow! isi recapata maestrul toata verva. "ti-am vorbit de el, Alba." si maestrul, care e in bune dispozitii, acum se amuza teribil de acest basarabean care inca ar mai putea sa ierte, dupa ce a fost dat afara din propria-i casa.

Pentru prima oara cand o umbra trece in sfarsit pe limpezimea privirii donnei Alba; iar in momentul acela, privirea ei mi-a fost dedicata mie. imi prinsese intentia. Surade, dar fara dulceata senina dinainte, surade aspru si darz, ca dinaintea unei harjoane la care e provocata. "Sa vedem", pare sa zica. si raspunde net si tare sotului ei.

- Ei bine, daca vrei sa stii parerea mea din urma, gasesc ca e foarte nobil din partea lui.

De neiertat greseala! gem atunci de fericire in adancul meu de istet mester al capcanelor de vorbe. Donna Alba s-a prins in cursa mai repede decat speram, s-a aruncat prea orbeste, cu inima ei nobila si franca, in valmasagul in care vreau s-o atrag.

- intr-adevar... rase din toata inima lui mandra si rea printul Georges... noblete rus... Ce vorbesc, nobletea ruseasca stia sa pedepseasca... Poate vrei sa spui: generozitate de nou-venit pe planul din fata... dupa ce s-a ghiftuit bine de toate preceptele literaturii nihiliste... dar eu mi-am plasat ironia gresit; nobletea ruseasca, veche, e altceva... o, e inspaimantator de reamintit cum stia ea sa-si tina neatins privilegiul si blazonul...

- in domeniul sentimental a fost cu totul altfel si acolo si-n toate partile... de altminteri, in orice domeniu, nobletea nu e brutalitate, e generozitate...

- Cine vorbeste de brutalitate?... dar in orice caz, nu pactizare, acceptare, tragerea cu buretele de catre chiar cel umilit peste toata josnicia eclatanta...

-...uitarea a indulcit mult amintirea.

- A indulcit-o?

-...uitarea anihileaza propriu-zis amintirea, dar pe incetul, nesimtit... pentru ei, deocamdata a indulcit-o... e un inceput, o prima faza... a sters pe indelete contururile prea dure, a presarat cenusa pe evidentele prea tipatoare... cand descompunerea ultimelor fasii de amintire se va fi desavarsit, ei se vor putea numi iarasi fericiti... si intelepti, pentru ca au stiut sa gaseasca fericirea...

Dar deodata donna Alba a privit inspaimantata spre mine. Cum, a ajuns pana aici, s-a lasat asa de usor dusa pana aici de propria ei convingere, pentru propria-i cauza, chiar in fata mea? Ea pleca fruntea, razand fara placere cestii pe care o ducea la gura. Iar eu rad cu calm si placere si-i invederez asta, ori de cate ori ochiul, care-a redevenit distant, se reintoarce totusi pe furis spre mine.

- in definitiv, poate sa ai dreptate! se grabeste apoi sa inchida discutia, pentru a-mi taia aceasta nebuna placere care m-a apucat. Dar poarta prin care a incercat sa scape e prea larga ca sa nu-si dea seama ca pot intra si ceilalti dupa dansa, in bunavoie. E nevoita sa revie; pentru a porni tot pe drumul apucat intai, cu mai multa grija, insa, fata de puterea de intindere a cuvintelor.

-...totul depinde de momentul si imprejurarile care au determinat un gest, o slabiciune, o greseala...

Dar domnul Georges Radu serban e intransigent asupra acestei teme, asa ca nu ingaduie nici o circumstanta:

- Sunt fapte care nu admit nici o discutie. si nici o scuza, nici o scuza propriu-zisa, chiar acest paleativ care se cheama trecerea timpului. Ah, trecerea asta a timpului... prescriptiile ne-au inghitit averile noastre, ele au intors lumea din temelii... delasarea... incuviintarea... moliciunea... lenea...

Doamne, parca i-as fi soptit eu la ureche printului Georges tot ce trebuie sa raspunda sotiei sale sub ochii si sub auzul meu!

- Dar tot astia ne-au si ridicat... pe parintii nostri, rase usor donna Alba.

- Lenea, moliciunea au ridicat pe parintii nostri?

- Moliciunea celor ce le-au incuviintat ascensiunea...

- si asta e o virtute la dumneata?...

Domnul Georges Radu serban freamata. Ochii donnei Alba fulgerara radios; gasise o diversiune. Caci maestrul se prinse indata intr-o noua si larga consideratiune: ah, da, a mai auzit asta, dar nu, jocul ciclurilor e o simpla poveste. A fost numai un inceput, un singur inceput... a spune c-au fost mai multe inceputuri e un paradox, o ineptie... si-acum e sfarsitul, un singur sfarsit... daca mai continua astfel, daca nu se iveste o redresare generala...

- Aceste razlete ridicari pe ruini vreti sa-mi spuneti dumneavoastra? O, nimic altceva decat simptome ale anarhiei, ale sfarsitului sfarsiturilor, care se apropie vertiginos. Scaparea nu poate fi decat reintoarcerea spre trecut, totala, fara nici o conditie, fara nici o rastalmacire...

Privirea donnei Alba nu mai manifesta o bucurie cu cresteri subite de intensitate. Pentru a nu-si demasca intentiile, ea o mentinea la o expresie constanta, pe care cauta chiar s-o acopere cat mai mult. si naviga viguros printre cuvinte, ca sa-si tina barbatul pe locul unde-l adusese. Dar in fata acestui zel care ma dispunea din cale-afara (doar apucasem sa aud ce trebuia sa aud!) se profila din ce in ce mai inalta stanca mea, de care imbarcatiunea factice a donnei Alba avea in curand sa se prefaca in tandari.

Cand ea putu s-o zareasca, fu prea tarziu ca sa-si mai pregateasca vreun refugiu intr-un nou subiect de vorba sau chiar intr-o camera alaturata, pentru ca, in definitiv, masa se sfarsise.

- Dar, reintorcandu-ne la locul de unde am plecat si care nu merita un ocol atat de exagerat, ma amestecai mieros si galant, imi voi permite sa trec de partea doamnei... ( a doamnei care ma fulgera cu sclipirea grea a ochilor micsorati de ura)... si voi conveni ca iertarea, care poate fi discutabila in orice alt caz, pentru ca uneori poate fi incuviintata, evident, dupa o matura si riguroasa scrutare, in raporturile dintre barbat si femeie e chiar necesara de foarte multe ori...

- Astfel de conceptii ne-au stricat familiile, se intoarse asupra-mi, varsand din ochi manii de otel, maestrul.

- Am spus ca trebuie sa intervina conditii sine qua non. Iata, bunaoara, doamna a propus una: indepartarea in trecut. Poate ca in cazul care-a produs aceasta discutie nu se potriveste, dar presupunem ca evenimentele astea s-ar fi petrecut sa zicem aproape cu un deceniu in urma...

- Mai ales in iubire, ma intrerupse nerabdator domnul Georges Radu serban, chiar putin mai tare decat s-ar fi cuvenit intr-o sala de mancare, trecutul nu poate opera. Dimpotriva, eu cred ca tocmai aci injuria creste cu timpul... Iata, adu-ti dumneata aminte de-o ofensa, de-o injustitie, o tradare pe care ai suferit-o in copilarie de la camaradul pe care-l iubeai mai mult... nu stiu daca ti s-a intamplat asta, dar mie-mi s-a intamplat adesea, pentru ca eu am pus totdeauna in iubire tot sangele meu... Ei bine, tot sangele asta mi se revarsa cu si mai puternica intensitate in obraji ori de cate ori ma incearca amintiri de acestea... mai ales cand ele-si au locul in scolile mai mari, in universitate... vreau sa spun intr-o varsta mai crescuta, mai lucida, dar tot tanara... si ne gasim in domeniul amicitiei, domnule.., care e o simpla legatura constienta... dar transpuneti, va rog, toate astea in amor, in pasiunea care nu cunoaste ratiunea, pentru ca prin obarsie e mai mult trup decat suflet, iar creier deloc; eu definesc acum iubirea adevarata, domnule, nu aventura...

- Exact... insa tocmai timpul e cel care face loc ratiunii in aceasta compozitie chimica pe care ati definit-o, formulat sententios acest loc comun, care-mi trebuia si de a carui ieftinatate nu prind de veste mai ales oamenii pasionati si constanti, cum mi se descoperea acum printul Georges, cand discutia a trecut intr-un climat incomparabil mai torid, in raport cu temele noastre obisnuite de logica pura din civil si comercial. La drept vorbind, lucreaza aci mai mult amorul propriu. Iata, il observ la dumneavoastra, nu mai departe, tocmai ca mi-ati exemplificat cu evenimente din scoala, in care veninul din rana amorului propriu musca de fapt... ce vor zice ceilalti... asta este marea intrebare?... Dar ia presupuneti - si ma reintorsei razator spre donna Alba, ca si cand as fi vroit sa-i obtin aprobarea intr-o discutie cu totul si cu totul straina si foarte naturala - ia presupuneti ca scandalul nu a izbucnit... nimeni n-a stiut nimic... si numai amantul en titre singur... sau sotul, presupunem, afla singur de infidelitatea iubitei...

- Imposibil...

- De ce imposibil?

- Imposibil sa nu mai stie cineva...

Donna Alba statea dreapta pe scaunul ei, dreapta si nemiscata ca o statuie, si chiar trasaturile ei dulci si fine pareau acum dure, ca taiate in stanca. Antrebratele sprijinite dur de masa insemnau asemenea energie si bravare, insemnau calcularea calma si rece a momentului de intervenit...

- E limpede ca lumina ochilor, completa printul... stie celalalt... complicele... ai putea suferi ranjetul lui, ironia lui interioara?...

Pupilele donnei Alba se intoarsera vag spre mine. Un zambet tot asa de vag, mai mult o expresie de incordare, ii inflorea acum buzele. Se astepta oare sa arunc a treia presupunere, aceea a complicelui disparut, mort, ucis din alte motive tocmai de cel inselat, si deci razbunat din timp si indirect, intrucat priveste ranjetul lui prea imobil acum si comun, in fundul mormantului.

ii zambii la randu-mi generos. "Nu, n-ai nici o grija, o asigurara ochii mei. Dar vezi bine ca trebuie sa deschidem odata discutia asta mai departe, doar dumneata singura cu mine." Raspunsul ei era zambetul amar, umilit, dezastrul sufletului imparatesc, care e nevoit sa primeasca generozitatea unuia ca mine.

Ne ridicaram. Domnul Georges Radu serban era radios. La replica lui cu care se taiase discutia, si pe care vedeam ca pune mare pret, nu mai avusesem ce sa ripostez. Sunt induiosator de naivi, uneori, oamenii de capacitatea si talentul maestrului, in domenii sufletesti in care cel mai neinsemnat don Juan devine nepretuit expert. Adauga - pentru a nu lasa sa raman cu ideea ca e chiar atat de necrutatoare persoana lui? - nu, pentru a-mi da lovitura definitiva:

- in fond, sunt temperamente si temperamente. La drept vorbind si eu admir pe acest basarabean, ca poate fi asa cum se arata. Daca e posibila o admiratie amestecata cu compatimire; am auzit ca la rusi e posibila. si rase cu toata pofta.

Donna Alba, care se retrasese l-a fereastra, isi examina cu atentie degetele lungi si luciul unghiilor, stanjenita oarecum ea insasi de succesul precar al sotului ei, in ajutorul caruia totusi i-era cu neputinta sa intervina.

Lichiorul ni se servi alaturi, intr-un mic salonas turcesc, cu divanuri joase, cu profuziune de covoare autentice persane, cu masute scunde, incrustate cu fildes, cu obiecte de metal vechi patinat, inflorat de usoare si complicate desene, cu gonguri grele de arama, cel mai mare atarnand deasupra intrarii triunghiulare, ca la corturi, sub falduri prestabilite de matasuri caramizii, cu tesaturi in arabescuri si pe sub umflatura perdelei ridicate a unui imens karamaniu. Cafeaua trebuia luata de buna seama tot aci, dar pentru ca printul tinuse s-o faca donna Alba, neincrezator poate in arta jupaneselor, nu mai fusese adus aci tot arsenalul acela de ibrice, masini de spirt (la priza oare nu iesea tot asa de buna?) si flacara de alcool vicleana si periculoasa sub atatea matasuri si tesaturi.

Aceasta fu explicatia pe care mi-o dadui singur, pentru a alunga ideea care-mi sarise subit in cap, ca o lacusta, ca trecerea in iatacul turcesc si luarea lichiorului nu faceau parte din programul donnei Alba, care ar fi vrut poate sa se descotoroseasca mai repede de mine, si ca poftirea mea in aceasta incapere pornise din initiativa maestrului, fie din obisnuinta pentru alti oaspeti, fie ca mai avea inca pofta de vorba, fie, in sfarsit, pentru a fi in linia diminuarii, pre cat posibil, a greselii de care se invinuise deunazi, ca n-a deschis intre noi doi mai din vreme si portile unei apropieri mai prietenesti.

Ceea ce-mi intarea si mai mult acum banuielnica mea nazarire e ca deocamdata stateam acum aci cu domnul Georges Radu serban, iar tava de argint innegrit in stilul decorului ce ne inconjura, cu ulciorusele arabesti de lichior si cu paharelele de cristal, singura digresiune moderna, in ansamblul musulman, o adusese femeia care ne servise la masa.

Maestrul imi povestea acum unele din neplacerile sentimentale din timpul junetii, la care facuse aluzie la masa; erau intr-adevar mici perfidii camaraderesti si-apoi o grosolana tradare intre prieteni, care merita poate sa ramana amintire nestearsa in memoria descendentului unei istorii foarte zbuciumate si destul de bogate in astfel de triste glorii. si ma intrebam atunci daca, trecand pragul ipoteticului, pus deci in fata unor fapte reale, in care o femeie ar fi jucat rolul acelui amic prea apropiat sufleteste, care-l ranise atat de grav prin felonia lui (era vorba de-o darza cearta de politica studenteasca) intransigenta maestrului n-ar fi oferit pe-alocurea si vreo cat de vaga crapatura, pentru largirea careia o indaratnicie zdravana, cum numai femeile stiu sa arate, n-ar fi facut cu vremea progrese? insa apoi trebuii sa adopt mai degraba aceasta presupunere, incomparabil mai apropiata de certitudine, ca intr-adevar, in viata lui studenteasca de la Paris, o femeie simbolizase rolul nu al prietenului tradator, dar al marului discordiei, al politicii studentesti, pe care maestrul mi-o expuse in amanunte destul de legate intre ele, dar de prea putina importanta, la drept vorbind, ca sa nu vad limpede intr-insele pedantul, ce vorbesc, captuseala de matase, fondul simplu al unei drame de alt ordin. Admirai atunci incapatanarea si iscusinta cu care acest stranepot de voievozi ocolea esentialul, motivul feminin, prea grav, prea considerabil in conceptia lui, ca sa-l mai pomeneasca intr-o expunere de intriga in care bietu-i rol fusese doar al injositului, al umilitului. si reflectai o clipa daca donna Alba, care de buna seama a avut prilejul sa auda aceasta poveste de mai multe ori, n-a sesizat, cu antenele inteligentei sale, substratul acestui fragil esafodaj de pretexte secundare si n-a cantarit pana la ce adancimi a evaluat acest om in sufletul lui nemernicia rivalului sau, a tradatorului, si, cu atat mai mult, orice nemernicie de acest soi, incat nici macar nu lasa sa se intrevada, macar de ascultator, putinta rolului lui de victima intr-o astfel de imprejurare? Asa ceva nici nu se poate presupune, nici nu se poate concepe, si poate el insusi s-a convins ca lucrurile, daca s-au petrecut cum s-au petrecut, s-ar fi putut totusi foarte bine numai sa para astfel.

Regretam grozav ca donna Alba nu era de fata ca sa auda aceste destainuiri, vreau sa spun, ca sa vada din ochii mei ca inteleg, ca vad limpede dedesubtul lor, asa cum le-a vazut si dansa cine stie de cand. Dar donna Alba nu aparea, si nu consideram asta ca o jignire; ii acordam iertare galant, telepatic, si ea poate mi-o primea cu ura si deznadejde, pentru ca-mi dam seama ce insemna zbuciumul ei, ca acest sot distins putuse atuncea in fata mea tocmai pe povarnisul unicei convorbiri, pe care n-ar fi vrut sa alunece si, mai ales, ca orice femeie geloasa de inteligenta ei, ca manevrase prea stangaci interventiile ei, de a canaliza in alta directie cursul de rau al vorbelor rostite altfel de cum ar fi nazuit. Perspectiva pe care i-o deschisesem prin hotararea mea de plecare, pentru a-i arata intreaga puterea mea de-acuma, trebuie sa-i para intr-adevar grozav de ametitoare!

Dar, ca un raspuns al gandului meu, se auzi un parait de usa si, prin deschizatura matasoasa a cortului arab, vazui torsul si linia coapsei ei in miscarea ce facea sa traverseze hall-ul. Daca ar fi venit incoace as fi crezut ca a ghicit gandurile mele, ca m-a surprins anume cum ii contemplam prin ziduri fazele dezastrului sufletesc. Dar ea vroia sa treaca inainte, cand sotul o opri, pronuntandu-i numele dispus si prietenos si rugand-o sa vina.

- indata! raspunse scurt, pe frantuzeste, si-si vazu de drum, pentru a reveni peste cateva fractiuni de minut.

Chipul donnei Alba era serios si abatut cand intra inauntru.

Maestrul o intreba daca nu se simte cumva indispusa, si la raspunsul ei afirmativ se ridica ingrijat spre dansa.

"O, nimic serios!" facu si, pentru a-i dovedi ca nu merita atata neliniste subita-i indispozitie, zambi si se aseza binevoitoare pe divan. Ma intrebam atunci de ce donna Alba nu se folosea de pretextul invocat pentru a ne parasi. Dar clipitul repede ca un scaparat al ochilor maestrului si miscarea lui de mirosire a aerului, in care a simtit parca ceva, imi explica mai repede decat orice pentru care motiv donna Alba se hotarase sa ramana si sa zambeasca putin; atunci vazui ca aceasta femeie mandra, despre care crezusem cu totul altfel, nu avea taria rezolutiilor ferme, a ducerii lor neinduplecate pana la capat. Crezui astfel ca aceasta paralizie de vointa era marita indeosebi de influenta persoanei lui autoritare si stricte; totusi mai tarziu putui sa-mi dau seama ca revenirea ei printre noi, cu toata profunda neplacere ce-i produceam, si care iesea limpede din toate aceste variatii de conduita si dispozitie, ca si incapatanarea de a ramane sa auda pana la capat o discutie ce trebuia sa-i fie penibila aveau de rost, tocmai dimpotriva, indarjirea de a-mi brava orice tentativa de indiscretie, de a-mi primi la caz de nevoie orice lovitura in fata. O curiozitate cumplita, irezistibila, o adusese in preajma noastra, in preajma mea - de a vedea daca pot merge intr-adevar cu indrazneala si rautatea pana la capat, sau, in cel mai bun caz, de a-si da seama pana la ce limita a rabdarii pot s-o chinuiesc, chiar numai prin zgandarirea excesiva a acestor momente de faconda bogata si nepotolita, a unui om atat de masurat in mod obisnuit in gesturile si-n cuvintele sale.

Nelinistea, pe care inca o marturiseau scrutarile atente ale printului Georges in fizionomiile noastre, o indemna, spre marea mea satisfactie, pe splendida femeie sa asculte cu mult interes rezumarea ce el ii facu asupra subiectului nostru de vorba - "o poveste care de multa vreme n-a mai intrat in convorbirile noastre, Alba, i se adresa el, de atunci de cand cu tragica intamplare prin care am trecut".

Un fulger de spaima trecu prin ochii donnei Alba in acel moment, in contrast cu figura ei, care, spre linistirea definitiva a domnului Radu serban, inclina repetat capul in semn de recunoastere totala a spuselor lui.

Din acel moment, maestrul, care nu-i vazuse licarul de groaza in cele doua minunate ferestruici ale fetei si sufletului ei, nu mai dadu, cel putin aparent, semn ca e in prada unei indoieli in ce priveste cugetul nostru: al meu si al sotiei sale. Sau tocmai aceasta exuberanta curioasa a omului prea tacut si crunt, aceasta marturisire de usurare a constiintei pentru fapte si imprejurari din trecut, nu era decat o stratagema, pentru a duce pana la capat o investigatie extrem de dificila si tot pe atat de iscusita intru deslusirea deplina a banuielii, incoltite cine stie de cand in sufletul lui atat de receptiv si incapator, ca in jurul lui, in casa lui, in afara de participarea lui, se petrece ceva nou, strain, curios.

Era timpul, asadar, imitand exemplul donnei Alba, eu insumi sa fiu mai precaut, insa asistand mai departe la desfasurarea acestei complicate scene familiare, ma putui convinge usor ca presupunerile mele mersesera prea departe. Mai putin convinsa decat mine sau poate deloc, asupra acestui lucru, donna Alba nu mai stia cum sa-si mascheze consternarea din ochi, cu linistea fortata a figurii, a zambetului de ascultator oarecum obiectiv, si care mai degraba era o crispatie de infricosare pe chipul ei fermecator.

Pentru ca deodata amintirile printului Georges atinsera un punct covarsitor, imi adusera o noutate care ma ului in chipul cel mai neasteptat cu putinta. Rivalul lui de la Paris nu fusese doar decat fiul vrajmasului declarat al tatalui sau, al batranului Radu serban, fusese unul din descendentii Buzestilor, neam cu care Radu-serbanii - tinu sa ma informeze printul Georges - erau in proces greu si necurmata vrajba. Mladios la minte si de conceptii generoase, printul Georges nu putea fi adeptul si sustinatorul stramtei si intunecatei psihologii a urei mostenite; intr-un moment de mare elan, spre dezaprobarea parintelui sau si spre marea admiratie si incantare a colegilor de invatatura, printul Georges imbratisase pe fiul dusmanului familiei sale, cu care batranul mosier serban se razboia inca in fata instantelor. Dar mustrarea teribila, pedeapsa elanului nesocotit a venit indata, si atunci furia atavica a navalit in chip legitim si mai tumultuoasa. S-a petrecut o iesire pe teren chiar la Paris, si printul Georges, teribilul duelist, a fost ranit la mana. (Iata un eveniment uimitor de care ratacitorul pe atunci print Preda habar nu avea!) Iar buba coapta a urei fara ragaz si ogoire a putut sparge mult mai tarziu, la Bucuresti, dupa un simplu incident de club.

- Puteau fi doi adversari, ca sa zic asa, ireductibili, membrii aceluiasi club?

Ocoleam, evident, cu intrebarea aceasta, destul de secundara si naiva in mijlocul unei astfel de destainuiri, pentru a stimula descrierea "simplului" accident. Donna Alba era pietrificata. Ea intelegea de minune rostul naivitatii mele si era nespus de frumoasa: cu ochii ficsi, cu buzele stranse, cu trasaturile incordate, complet imobila, era intr-adevar o minunata statuie fara viata.

Printul Georges pronunta numele clubului in care toti descendentii boierimii de odinioara si toti arivistii care si-au castigat prin legaturi matrimoniale dreptul de-a etala oarecare morga de sange albastru se simteau datori sa se inscrie. Cunosteam povestea si, evident, nu acestea erau amanuntele care ma interesau. Printul Georges abia de frecventa pe-atunci acest club, la care platea totusi cotizatiile din obisnuinta familiara. S-a dus numai cand a avut nevoie sa-si provoace adversarul, intr-un fel sau altul. Necazul s-a reaprins la teatru, in timpul unei reprezentatii de gala. Lojile vrajmase se nimerisera fata in fata, si-n cateva randuri atitudinea fostului rival a fost cam indrazneata (poate privind prea drept pe donna Alba?). Printul Georges nu dadu insa nici un detaliu asupra chipului sau mobilului acelei indrazneli; se margini sa scrasneasca in barba numai atata, asa cum va fi scrasnit poate in fata donnei Alba, in acel grav moment al vietii sale:

- isi inchipuia poate ca rana pe care mi-o daduse la Paris l-a facut tabu in ochii mei, si incerca sa vada cat de elastic e acest tabu... I-am raspuns, continua, cum se cuvine, cu o promptitudine la care nu se astepta desigur. Nu pot sa regret ca totul s-a sfarsit atat de tragic, pentru ca se vedea limpede atat de hotarat animat era impotriva-mi de dorul exterminarii. Dar asta m-a impresionat foarte putin in toiul luptei; n-a facut cel mult decat sa-mi creasca inversunarea si sa lovesc mai cu sete. Singura mea grija in momentele acelea a fost emotia pe care i-am cauzat-o scumpei mele Alba - se intoarse el spre dansa, mangaind-o usor pe frunte si privind-o cu intensa simpatie - Cum ma ruga ea, inca de la teatru, sa renunt la acest gand... daca asa ceva mai era cu putinta...?! Evident, cu cat se arata mai ingrijata de soarta mea, cu atat imi atata mai mult nevoia de izbanda. Asta a fost de cand lumea imboldul cel mai aprig de harjoana: rugamintea femeii de a ramane sub umilinta, si cel mai aprig de biruinta: grija ei teribila pentru biata ta viata... Sunt momente acestea, tinere prieten, de mare exaltare sufleteasca, necunoscute cu totul generatiilor sportive si automobilistice de azi; miza vietii aruncata in mijlocul jocului da alt ritm si alta caldura molesitului sange omenesc.

Din somn adanc de stana se trezi donna Alba sub mangaierea sotului ei. Pieptul i se lasa acum adanc si se ridica tulburator. Privirea-i se strecura infricosata pe sub pleoapele aproape coborate, ca la fetitele vinovate, inspre buzele mele, care tremurau de spaima teribilelor cuvinte din ultimele scrisori sustrase printului Preda. "Dumnezeu imi va ajuta sa se termine cu bine in ce te priveste. Asteapta-ma la trei!" si apoi cruzimea palmuitorului si nimicitorului salut: "A dv. tradatoare, Alba Ypsilant". Doar de culoarea ranjetului meu depindea acum existenta ei! Mandra donna Alba, a carei apropiere ma facea sa tresar, al carei nobil mers ma cutremura ca o apropiere supranaturala, era acum o biata copilita tremuratoare in fata mea, si nemarginitul ei dispret pentru cel ce-si ingaduise sa arunce un ochi indiscret in fundul trecutului ei se topise lamentabil in aceasta surprindere sangeroasa in plina cinica duplicitate, asa cum nu mai stiu acum cata vreme descoperisem totala goliciune a Voicutei in cada odaii mele de baie. insa era delicioasa donna Alba, in aspectul acesta de copilita, cu obrajii aprinsi de bujorul spaimei de moarte! si de pe figura mea de puternic invingator ea nu putu desprinde decat cea mai umilita admiratie pentru nemarginita sa frumusete. Pleoapele ei se ridicara atunci putin mai mult ca ale papusilor mecanice cand le scot dimineata copiii din patucul in care le-au culcat; si cand intelese bine cuvantul ochilor mei, privirile ei fugira de la mine, dar vadit inviorate. si mie-mi fu atat de ajuns ca sa simt nevoia aerului in gatul sufocat de emotie. Gandul meu era lamurit: maine, cand maestrul va fi la Palat, voi suna aci, voi chema pe donna Alba si-i voi intinde, fara nici un cuvant, cutia de scrisori. Fara nici un cuvant, fara nici un cuvant - in aceasta teribila spaima: aceasta va fi marea mea fapta, marele meu gest, marea mea lovitura!...

Astfel imi poruncea clar si raspicat gandul meu, cand donna Alba facu o miscare nesocotita, Dumnezeule! acea delicioasa, acea divina miscare, ce schimba fundamental toata ordinea ideilor si vointelor mele. O miscare foarte neinsemnata: ea se apleca putin sa indrepte o perna - in aceeasi tesatura cu acoperamantul divanului - care se rostogolise.

S' nu o ajunse, cu varful degetelor, la prima incercare. Atunci intinse ceva mai mult si rochia i se ridica usor de-a lungul piciorului, pe luciul ciorapului de matase. Un fulger nu m-ar fi orbit mai rau ca aceasta frumusete, nu ar fi orbit mai grozav orice gand, orice colt de lumina in mintea cufundata ca de-un cataclism subit in strafundurile beznei de patimi. Totul a fost numai o clipa, caci ea si-a indreptat numaidecat poala rebela, dar genunchiul acela rotund si pulpa aceea lunguiata mi s-au infipt prea adanc in suflet, ca sa mai se faca ziua iarasi in cugetul meu. stiu numai ca mi-a soptit cineva in ureche: "Acest genunchi, daca ai vrea, dupa cele ce-ai auzit, ar putea cadea chiar maine sau cat de curand prada gurii tale". si imbujorarea noua a donnei Alba, ce a subzistat grabei cu care si-a netezit poalele indiscrete, a fost parca un raspuns de aprobare; un raspuns al altcuiva, care raspundea celui ce asculta in locul meu.

Pentru ca eu insumi in momentele acelea nu mai existam: eram parca dus pe sus de cel ce-mi glasuia mie, pentru mine, si care uneori se despica in doua, preschimbandu-se astfel in doua persoane distincte, din care nici una, imi dam seama vag, ca nu puteam sa fiu vechiul eu.

Ei, sau el, caci cele doua persoane reveneau iarasi la nevoie intr-una, au balbait pentru mine, pe cand ma plecam adanc in fata donnei Alba si strangeam mana maestrului.

- Sunt temperamente si temperamente... Dumneavoastra ati razbunat crunt o simpla necuviinta a unui fost dusman si prieten, pe cand altul e gata sa uite ofensele cele mai grozave ale sotiei lui; si iarasi - continuai cu indrazneala, desi asta nu era poate in nici o legatura cu ce se vorbise pana acum aici, dar era creasta de spuma a tot ce fierbea acum, la o cumplita temperatura, in sufletul meu - si iarasi sunt suflete de femei slabe, slugarnice, ca al acestei rusoaice, care vine acum sa cerseasca mila sotului ei, dupa cum sunt altele care raman darze - rostii acum eu insumi aspru si darz - in orice restriste, care cu un simplu, un unic gest, pot sa se ridice iarasi asupra acestei restristi, sa-si restabileasca puterea sa domine situatiile, sa fie ea, oricare din ele, acea spre care se intinde mana de impacare, sa fie ea care sa stie a nimici orice putere, orice arma, orice piedica de umilinta s-ar intinde in calea ei... in intamplarea basarabeanului acestuia, va asigur, nu el e mai de compatimit, ci acea care se taraste acum la picioarele lui... Sa fiu in locul acestui basarabean, as izgoni-o tocmai pentru ca s-a lasat astfel prinsa, tocmai pentru ca se taraste... Femeia sclava... toata frumusetea ei, toata divinitatea ei dispare in aceasta josnicie, mai teribila ca tot trecutul ei.

in doua randuri, in timpul acestei incheieri oarecum deplasate pe care o dam intretinerii noastre de pana acum, putui sa-mi opresc ochii si asupra donnei Alba... Ea ma privea cu ochi mariti, poate si mai palida decat la inceputul acestei convorbiri, dar calma, muta, la fel de imobila ca-n grelele momente prin care trecuse adineaori. Maestrul imi raspunse: - E interesant ca te-ai gandit si la ea... si evident te felicit... Iata, suntem atat de egoisti ca nu vedem lucrurile decat din punctul nostru de vedere. Dumneata pari o exceptie... Se cunoaste nu numai ca nu te afli in cauza, dar nici nu te simti adevarat aproape de vreuna... desi avusesem alta impresie, se despica glumet barba lui de mustati, pentru a se corecta apoi dupa o clipa.

Cu toate ca-i stransesem a doua oara mana maestrului, iar acest supliment de conversatie, cu usa deschisa, era poate inconvenabil pentru o casa princiara, impinsei tupeul sa aduc celor de care ma desparteam si aceasta noutate:

- stiti ca m-am mutat, maestre... Locuiesc tot in Parcul Filipescu, dar acum in strada San Francisco, 93, am gasit o vila singura, admirabila... San Francisco, 93... Daca aveti sa-rai comunicati ceva, no. telefonului l-am pastrat, se gaseste in carte.

Din urma sotului ei, ochii donnei Alba ma fixau demasurat. A fost o parere sau luminile lor s-au aplecat abia perceptibil, in semn de incuviintare?

Planuisem anume sa intarzii putin a doua zi dupa-amiaza, asteptand acasa peste termenul obisnuit maestrului sa plece la Palat - caci, rastalmacind bine privirea de despartire a donnei Alba, ma intaream tot mai mult in credinta ca semn curand va veni de la ea. Cu toate ca intinsei asteptarea aproape cu un ceas, telefonul nu-mi aduse nici o veste in aceasta prima zi. Nici in a doua, nici in a treia. A patra zi, intr-o joi, el ma gasi dimineata ingropat intr-un noian de nelinisti si sumbre planuri de nou atac, de asta data direct si hotarator, indata ce as fi aflat ca maestrul a parasit orasul. Acuma Alba nu mai era pentru mine o forma de poveste, o candida si ideala intruchipare de vis; ea devenise deodata femeia palpabila si dorita; contururile lente si prelungi ale trupului ei se tolaneau lasciv in gandurile mele ca incolacirile lenese ale norilor de tigari, care-mi incarcau necontenit de duminica incoace vazduhul camerelor, cu toate ca obisnuit nu fumam. in dimineata asta, tocmai fusesem avertizat de vizita celui dintai client, cand soneria telefonului ma intoarse plictisit din drumul spre usa; dimineata ce puteau veni decat vesti de afaceri, si cu toate ca ma dedicam indeosebi celor complicate, cu mult avant si placere (imi opream doar putine, pe cele drepte, interesante si, evident, cat se poate de bine platite), nici o afacere si nici o veste nu mai putea zgaltai sufletul meu din torpoarea grea, din lancezeala cumplita in care ma coborase asteptarea indoita a vestii unice si mari, a bunavestirii sufletului si vietii mele. Ma izbi astfel ca o minune cazuta din cer sunetul de argint si clestar al glasului ei in palnie. Nici nu-si spuse numele, dar mai era oare nevoie? si ma intreba numai daca luni dupa-amiaza pot fi la ora 5 acasa, "pentru a stabili o intelegere asupra scrisorilor", si-n caz negativ, in care din zilele: marti, miercuri ori joi, din saptamana viitoare, pot s-o astept la aceeasi ora? Trei mii de raspunsuri galante si spirituale pregatite si noi cred ca n-as exagera din cale-afara daca as spune ca mi s-au incrucisat in acele clipe in minte, toate impletindu-se in jurul aceleiasi intrebari: "Vreti sa spuneti cand puteti veni sa va predau ce va apartine...?" Dar respiratia mi s-a inecat in gat si n-am putut articula decat un stins: "Daca sunteti buna, va rog sa-mi ingaduiti un moment", in semn ca trebuie sa-mi consult agenda, desi stiam bine ca luni dupa-amiaza voi fi acasa la orice ora. Ba chiar cautai la ziua respectiva in calendarul de birou si privii acolo locul gol, masurand astfel cu fapte ragazul ce-mi luasem pentru a-mi recastiga prezenta de spirit pierduta; totusi nu fusei in stare sa gasesc cuvantul convenabil si balbaii in aparat acest comun, imbecil, si brutal raspuns: "Doamna, luni voi fi acasa si voi fi fericit ca va pot astepta..." Mai vream sa-i spun in continuare: "...pentru a deveni robul vostru fara iesire, in schimbul libertatii sufletesti ce va acord", sfarsit de fraza ce-mi venise in gand, in momentul rostirii inceputului, daca ea nu m-ar fi intrerupt cu un "multumesc" rece si grabit, inchizand repede aparatul.

Dar sentinta vietii mele se rostise: glasul Celui-de-Sus o rostise. si-mi paru chiar bine ca totul fusese atat de sumar, atat de fara culoare si ton. Sfarsitul meu de fraza imi paru acum o oribila imbecilitate si multumii lui Dumnezeu ca nu-mi fusese dat sa fie auzit. Invitai pe clientul de-afara cu extrema afabilitate, si-n timpul expunerii necazurilor lui il rugam din cand in cand sa reia lucrurile dinapoi, de-acolo, de unde puterea intelegerii mele, invadata de milioane de ganduri, inceta uneori sa mai cuprinda si pasurile lui. Bietul om avea impresia, pentru ca stiam sa-i sugerez lucrul asta, ca procedez astfel pentru ca prefer documentarea amanuntita si solida. Dar judecand dupa buna mea dispozitie, dupa spiritele ce-i faceam la fiecare minut, dupa curajul si indemnurile de siguranta ce-i dam (indemnuri ce nu-mi scapau in mod obisnuit in timpul consultatiilor, afara numai atunci desigur cand donna Alba imi ceruse ajutor pentru Anisoara Sava), bietul om putuse sa creada in toata voia ca primisem vestea unei formidabile mosteniri sau a castigului maxim la loterie. Norii de tutun disparura de-acum din casa mea, dar fantoma elegantelor lor volute, spiritul superbelor lor incolaciri ramase; ramase tot vazduhul oricarei incaperi, populat numai de linii unduioase, tremuratoare, de lenta desfasurare, de tandra si pasionata vibrare.

Donna Alba suna, in ziua hotarata, la cinci si douasprezece minute dupa ceasul meu. O vazusem de la fereastra biroului descinzand dintr-o masina de piata. I-am iesit eu singur in intampinare si i-am deschis; gonisem toti servitorii pentru dupa-amiaza asta si vream sa observe ca m-am gandit la acest lucru. Am primit-o cu un adanc compliment, ea mi-a raspuns cu un zambet care dorea sa se vada ca e fortat. Era toata in gri-inchis, doar in picioare purta trotteur-i de solzisori negri, iar blana de la gat, fara a fi identica in culoare cu restul imbracamintii, se apropia pe cat se poate: nu sunt cunoscator in materie si n-as putea spune carui animal apartinuse, dar era lucitoare si somptuoasa si-i imbraca figura intr-un chip cu adevarat princiar. in hali, donna Alba inainta cativa pasi si se intoarse intrebatoare spre mine, nestiind pe unde sa apuce. Aveam aci biroul intr-o parte, si un salon intr-alta, cu usile larg deschise, ca un fel de adaos al salii de asteptare. Iesind in intampinare-i, avusesem grija sa inchid numai usa biroului, ca nu cumva sa intre de-a dreptul aici. intinsei mana spre usa din fund unde era un al doilea hali, cu scara la etaj intr-o parte si cu sufrageria in cealalta. in fund era terasa, care da intr-o mica gradina. ii indicai donnei Alba - care arunca numai scurte priviri in laturi si-nainte, ca acel care vrea numai sa se orienteze, fara a da prea multa importanta locului prin care trece - frumoasa scara cu rampa de fier forjat ce-si incolacea apoi spirala grea a boltii deasupra capetelor noastre. Fara nici o ezitare, donna Alba incepu sa urce; eu o urmam la oarecare distanta pe trepte, orbit de minunea luciului de matase al carui paienjenis ii cuprindea din strans inceputul de unduire al pulpei, mangaiat la rastimpuri cadentate de marginea grea a rochiei cenusii. Pe drum ea-si scosese blana, petrecand-o pe dupa mana, astfel ca sus, cand se intoarse spre mine ca sa primeasca noi indicatii, paru mai abordabila, mai putin intimidanta, in taiorul gri, de sub care iesea pieptul dulce si bland al bluzei de matase alba. ii aratai acum chiar usile deschise in fata carora ne dusese scara si pe care, dupa ce intraram, le inchisei. Ea nu se intoarse surprinsa de acest amanunt si nici nu se opri; privi in treacat la dreapta, unde sta asemenea deschis spre marele meu dormitor; si nici in aceasta clipa nu lasa sa se intrevada vreo miscare de protestare, de surprindere sau de rea impresie. inainta pana la o consola-birou de mahon ce-o aveam in fund, langa ferestre, si se opri acolo, sprijinindu-se usor de geanta de soparla infipta cu un cap in tablia mesei. Ma astepta sa sosesc (apropiasem intre timp usile dormitorului) si se aseza pe scaunul pe care o poftii dupa ce trecui si eu in partea cealalta a mesei. Atunci, desfacand butonii de la o manusa, pentru a-i inchide iarasi, glasui, foarte atenta la nevinovata-i ocupatie, in momentul cand tocmai vream sa deschid eu vorba.

- Domnule, cunoasteti scopul vizitei mele. Vreau sa stiu chiar acum conditiile dvs. pentru a intra in posesia imediata a tuturor scrisorilor mele...

Nu ma privea, insa vorbea semet si apasat; tinea gatul drept, capul putin lasat pe spate, dupa obiceiul ei, si, pentru a vedea bine operatia pe care o savarsea cu butonii manusii, ridicase mainile la inaltimea barbiei. in dreptu-i, la perete, se gasea o inalta oglinda cu piedestal, in care se putea contempla intreaga si cu ajutorul careia puteam sa-i cuprind si eu cu privirea partea de jos a corpului, ascunsa de consola. Donna Alba statea picior peste picior, cu un usor aer de degajare, care trebuia sa-mi dovedeasca mie ca nu se simte stanjenita catusi de putin. Cand se plictisi cu incheiatul manusii, isi intinse antebratul pe birou, asteptand raspunsul meu, asa cum era, in profil; si parea acum mult preocupata de diferitele amanunte ale persoanei si imbracamintii sale, asa cum ii apareau in oglinda, potrivit pozitiei in care se gasea.

- As fi dorit totusi, doamna, sa-mi permiteti in prealabil a insista asupra unei rugaminti pe care v-am mai facut-o si mi-ati respins-o, si-anume, sa va expun motivele care m-au determinat sa intreprind activitatea ce am desfasurat pentru obtinerea acestor scrisori, vreau sa spun chipul cu totul intamplator cum am aflat de existenta lor... Va asigur ca voi lasa cu totul la o parte peripetiile destul de plicticoase adesea, alteori pentru mine amuzante, prin care am trecut, pentru a va elibera de sub dominatia destul de neplacuta...

Donna Alba asculta acum cu multa bunavointa, fara nici un semn de nerabdare, micul meu preambul. imi raspunse insa sarcastic, trufas si infiorator de neted:

- Daca si asta intra in pretul pe care astept sa mi-l pretindeti, ma vad silita sa ma supun la orice descriere si la orice discurs. Sunt in casa dumneavoastra, venita cu scop precis si determinat, si gasesc inutil si ipocrit sa mai fac orice fel de impotrivire, afara, evident, de impresiile si reprobarile launtrice, care-mi apartin si care pe dumneavoastra nu va pot supara intrucat, precum am spus, sunt cu totul launtrice... si platonice...

si spunand astfel, o vazui serpuindu-si frumosu-i corp prin oglinda, in semn ca se asteapta, intr-adevar resemnata, chiar la o pretuire care poate sa nu fie numaidecat baneasca, de vreme ce am intarziat-o, pana la aducerea ei aici, cu incheierea targului.

- in consecinta, continua ea cu un ras ce marca succesul dobandit asupra sufletului meu consternat si asupra ochilor mei uluiti de atitudinea ei franca si hotarata sa infrunte orice umilinta, pentru a ne intoarce la intrebarea dumneavoastra, nu va pot fagadui categoric decat ca nu va voi intrerupe pana la urma expunerea dumneavoastra, ma voi sili chiar sa va dau ascultare fara a garanta, insa, ca atentia mea va fi fidela tot timpul bunavointei de a va asculta.

Acest adaos paru sa atenueze si chiar sa modifice sensul catastrofal al primelor cuvinte, asa cum putuse sa-l accepte intelegerea mea desigur prea grosolana, dar oricum legitimata de ambiguitatea, poate involuntara, a frazei si de aerul donnei Alba cand o rostise. Dar depanarea imprejurarilor care urmara nu facura decat sa ma incredinteze ca nu gresisem si ca donna Alba isi trasase dinainte limita pana la care trebuia sa mearga cu concesiile, limita care parea limpede sa inglobeze programatic si fara nici un preliminariu exact ceea ce asteptam sa obtin cu expunerea cinstita a sacrificiilor mele, cu a caror evocare crezusem c-o pot ispiti, cu invocarea patetica a mobilului ce m-a determinat la ele si cu destainuirea puterii ce persoana ei a avut si va avea in veci asupra existentei mele.

Astfel, donna Alba astepta cu un zambet curios in coltul gurii, jumatate rusinat, jumatate sfruntator, ca eu sa incep cuvantul. Dar pentru ca taceam dezarmat de aceasta atitudine cu totul neasteptata, la randu-mi jumatate infricosat de fericirea care mi se da fara nici o sfortare, jumatate nesigur inca daca nu sunt prada unei gresite aprecieri optice si acustice, ea vorbi iarasi persiflanta si, eu socotii, cu un cinism spaimantator:

- Cum vad, ati renuntat la poveste... Gasiti ca e inutil... intr-adevar, ar fi rapit prea multa vreme...

si-si pleca singura capul, rusinata de imaginea ei din oglinda, pe care putuse s-o vada rostind cuvintele pe care le pronuntase. ingrozita de sine insasi, facu chiar o miscare neizbutita de a scapa de tiranica ei reprezentare in sticla reflectatoare; dar in spate-i era o oglinda la fel, si scaunul greu de piele de sub dansa nu putea fi mutat cu usurinta. Atunci isi ridica fata si se infrunta singura, cu voinicie. intalni prin luciul de apa incremenita privirea mea tulbure, imbratisandu-i liniile estompate de rochie ale intregului ei corp, si intrebandu-se cu uimire daca e intr-adevar cu putinta ca aceste comori sa se dezvaluie asa de usor si de repede, intru deplina ei imbatare. Donna Alba se cutremura din cap pana-n picioare, vizibil sincer, dar dorind parca sa fie si vazut, in acelasi timp, acest cutremur de scarba si de resemnare, de privirea care aluneca lacoma pe unduirile formelor ei. Iar zambetu-i redeveni din nou stapan pe sine, rece si batjocoritor. Parea ca spune sfidatoare, negustoreste: "Hotaraste-te odata, ce vrei, banii sau corpul meu, sau amandoua deodata...?" Bani, vazuse, asadar, din intarzierea mea de a ma pronunta, din despartirea mea de maestru, si acum din aceasta marunta, in raport cu a lor, dar foarte eleganta locuinta in care ma retrasesem, si-o adusesem, ca nu doresc. si ochii ei pareau a spune cu acel dispret, cu care ma improsca: "Ei da, am inteles mai dinainte si, uite, am venit!..."

Iar pentru ca o printesa ca ea nu-mi putea repeta si cu glas tare lucrul asta, pentru a ma scoate din buimaceala, ma intreba daca poate sa telefoneze in oras, cu dublura aparatului pe care o aveam in aceasta camera. La raspunsul meu afirmativ, ea forma cu lungile-i degete numarul trebuincios si-o auzii astfel instiintand pe Anisoara Sava ca nu mai vine s-o ia la 7 si o roaga sa vie ea, Anisoara, singura, la masa la donna Alba, la opt si jumatate.

Era intr-adevar 6 fara un sfert, trecuse, asadar, nesimtit aproape un ceas cu venitul incoace, cu condusul aici, cu aceste incercari neizbutite de a prinde un fir de conversatie, cu atatea ezitari si taceri, cu vorbitul la telefon. Daca la 8 si jumatate Anisoara Sava trebuia sa vina la masa, la 8 donna Alba trebuia sa plece de aici. Asadar, ea-mi reacorda, de la sine, un timp pretios, pe care nu stiusem sa-l intrebuintez in mod folositor; pe de alta parte, ma avertiza, indirect, ca peste doua ceasuri marea favoare inceta... pentru totdeauna. Era tot ce putea sa-mi acorde. Minunatia frumusetii sale, a intregii ei intimitati! Ce mai puteam sa astept? Dar numai pentru doua ceasuri, numai pentru doua... Atat era pretul zbaterii acestor aproape zece ani... Dumnezeu mai poate face socoteala acum, daca nu si mai mult... de cand marile dictionare de limbi vechi si moarte mi s-au rostogolit din mana la trecerea ei vrajita... Pentru zece ani - doua ceasuri...

Dupa ce repuse aparatul in furca, donna Alba nu se mai aseza pe scaunul din fata oglinzii. Ea cerceta acum atenta tablourile mici si razlete de pe pereti. Ramanea mult timp inaintea fiecaruia, fara sa ma intrebe nimic asupra lor, fara sa ma priveasca... Astepta tacut sa ma apropii poate si s-o intreb de impresiile ce-i produce... sau sa n-o intreb nimic... Sa ma alatur cat mai strans de dansa, pentru a privi amandoi dintr-o perspectiva cat mai asemanatoare... si mana-mi sa se intinda ca un sarpe pe de dupa salele ei... si ea, cand va simti-o, sa se dea usor inapoi, ca pentru a-si mari distanta de privire, sa se loveasca de darzenia ei de fier, sa se lase pe dansa, sa fie prinsa si de celalalt brat al meu, de pieptul meu, de inclestarea calda a buzelor mele...

Ma ridic tremurand de pe scaun. Donna Alba nu mai cauta un alt tablou, desi au mai ramas cateva neprivite pe restul peretelui, pe care a inceput examinatul, precum au ramas si pe cel din spatele ei. S-a oprit la unul de langa canaturile acum apropiate ale usii dormitorului. si asteapta... M-a simtit cu coada ochiului ridicandu-ma si a facut o usoara miscare, cu pieptul si cu gatul, de ramanere, de asteptare, de acceptare...

Zece... sau poate unsprezece ani...






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 723 ori.