• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul II - Partea 01

Stam acum la gura sobei mangaiati de caldura celui dintai foc din anul acesta; afara tine de cateva zile o ploaie marunta, deasa si rece de toamna, iar orasul tot e strans zdravan intr-o imensa manta cenusie-rosiatica. Burlanele turuie vartos, aci de-a dreptul sub acoperis, si asta imi mareste gustul de ascultare al (sic) scrisorilor donnei Alba (careia de-acum inainte ii voi spune numai astfel, pe italieneste; in spaniola cuvantul scris "dona" se pronunta "donia", or mie imi place s-o chem asa cum rasuna in italieneste, adica intocmai cum se scrie: donna, donna Alba). De buna seama ca acelasi turuit a dat indemn si ghes si-acum da necontenit avant printului sa-mi faca aceasta divina lectura. Eu o ascult cu religiozitate, dar din cand in cand casc, sau il intrerup cu vreo amintire, care n-are nici in clin, nici in maneca nici cu sensul frazelor citite, nici cu reflectiile sau informarile complimentare pe care printul mi le da asupra lor; ba il intrerup cateodata cu vreuna boacana de tot, astfel ca printul Preda strange plictisit din buze, si sunt sigur ca-n momentele acelea ma trateaza in mintea lui de badaran sau idiot. Dar trebuie sa ma arat astfel insensibil la aceasta debordare de pasiune, cu care frazele donnei Alba imi umplu auzul, pentru ca printul sa nu bage de seama cupiditatea salbatica a atentiei mele si nici cat de mult s-a apropiat si cat de vertiginos se mai apropie vremea cand ii voi uzurpa dreptul de stapan al acestei comori.

intr-adevar, randurile acestea, lunguiete si fine, putin cam oblice de jos in sus, ca si in fotografie, dovedeau o pasiune devoranta, totusi, daca se poate spune, lucida, care-ti da mult de gandit: pasiune care ardea in prima parte a corespondentei prin raceala si persiflajul ei, ca metalele contractate de cel mai aprig frig. Suna pretutindeni un ropot inegal de cuvinte neimperecheabile, inclestand dorinte incrustate in sarcasm, sopocaind reprosuri grele, in ras rau de multumiri exagerate, in sensul autografului de pe fotografie, care spunea cu totul altfel de cum ma lasase sa cred printul Preda: "Scumpului lingusitorului (coaxing) si necredinciosului meu prieten" - din care, de deasupra ramei vulgare furnizate de printul decazut, nu iesea decat: "Scumpului... credinciosului meu prieten. (Pe rama initiala de bronz, din aceeasi lucratura veche, italieneasca, ca si cutia, printul Preda realizase de asemeni vreo 40 de mii lei).

Una din scrisori pomenea de-o intalnire de la care ea lipsise - si era in chip de explicatie si scuza: "...te-am despovarat astfel" - imi traducea printul din englezeste si eu trebuia sa ascult cuminte si sa nu-l corijez, cand de multe ori, recitind textul, observam ca nu reproduce fidel - "de truda de a-mi inventa noi si noi tesaturi de imagini, in cadrul carora pretinzi ca tot ma zaresti in timpul dintre vederile noastre".

Evident, nu puteam sa transcriu, dar intelesul multora mi-a ramas in memorie, ca si unele curioase fragmente, pentru care, prefacandu-ma ca nu le inteleg, rugam pe printul Preda sa le repete. Astfel, in scrisoarea aceasta donna Alba invinuia pe Tudor Buzescu de prea multa iscusinta si rapida inventivitate, ceea ce o impiedica sa se poata "feri uneori de banuiala cumplita" ca el gaseste "la moment, la comanda" (imaginile acelea de buna seama) si ca atare "lasi gandul linistit in lipsa-mi, pentru a scoate din el, numai cand ma ai in fata, ca un prestidigitator dintr-o cutie miraculoasa".

Astfel, donna Alba ajungea la curioasa preferinta sa-si stie amantul mai incet la gand. (Socot ca se referea exclusiv la facilitatea lui de a o coplesi cu complimente si galanterii alese, caci altfel ar fi fost cu totul absurd.)

...„Mi-as inchipui, scrie ea, ca daca nu le-ai avea in chip firesc, automat te-ai fi straduit sa le ai, ti-ai fi batut capul, rotunjindu-le si intregindu-le necontenit, si asta ar fi nespus de multumitor pentru mine, ca te-am avut astfel, la picioarele mele, tot timpul departarii unul de altul."

intr-alta scrisoare donna Alba ii imputa lui Tudor Buzescu ca intr-o societate, in mijlocul careia se gaseau amandoi, el se aratase prea rezervat fata de dansa. Rezerva si-o impusesera, e drept, anticipat, dar el pastrase o atitudine prea severa, "prea rigida". Prea luase "ad litteram" intelegerea prestabilita, prea dovedise lipsa de mladiere, de tact, de subtilitate.

De doua ori se intalnisera astfel in saloane straine, aratandu-se unul altuia reci si straini. Totusi, a doua oara ea-i reprosa ca depasise masura dincoace, se dovedise acum prea indraznet si exuberant, oricat vrusese sa acopere buna lui dispozitie cu zarva cu care izbutise sa inteteasca intre fetele de fata, ce-i faceau curte asidua.

A propos de fete, donna Alba il indemna cu un straniu persiflaj sa-si aleaga una din ele, era curioasa sa-i afle gustul, altfel i-ar fi indicat-o chiar dansa. Dar gasea necesar, "vorbind serios", ca el sa se insoare. il sfatuia sa reflecteze mai adanc la asta; ea insasi si-ar fi simtit constiinta usurata, daca el ar fi fost insurat.

Pe tema insuratorii lui, corespondenta tinea o buna bucata* pesemne, Tudor Buzescu alunecase cu primul raspuns departe de acest subiect, ca ea il intorcea singura, severa si incapatanata. Mai tarziu, vazand ca el continua sa ocoleasca sau sa se amuze pe seama rabdarii ei cicalitoare, donna Alba il acuza de ipocrizie si-i prezinta in tari si momitoare culori pe acea pe care o vedea ea potrivita pentru dansul. Se pare ca donna Alba a surprins mai inainte oarecare interes, putina intarziere a ochilor lui pe chipul "celei alese", o infima particula de timp in plus fata de atentia acordata restului, iar ca urmare, raspunsul lui va fi fost de asta data ceva mai atent, mai cuprinzator fata de propunerea concreta a donnei Alba, desi de buna seama categoric negativ, pentru ca seria scrisorilor ce urmeaza e un cantec al ei de triumf; randurile radiaza de bucuria rautacioasa a descoperirii, iar insistentele ei, hotarate, imperative, pentru a-l determina sa faca pasul dorit de dansa, sunt acum de-o vointa apriga, incapatanata, care nu se indupleca de nici un argument, de nici o implorare. Ajunge chiar sa ameninte cu ruptura daca dorinta ei nu e satisfacuta, in conditiile si la datele propuse! insa stranepotul adevaratului Preda Buzescu a stiut sa reziste, desigur, si cu toate ca ea l-a pedepsit pentru asta - e o bresa adanca aci in sirul de date al scrisorilor - reluarea corespondentei a fost propriu-zis incununarea virtutii si tariei lui.

Donna Alba s-a transformat ca prin farmec: randurile ei de-acum inoata de fericire si-n betia izbanzii dobandite prin propria-i infrangere. Ea se arata acum patetica si calda, il doreste cu toata ardoarea, i se constituie prizoniera si roaba, e ingrijata de fiecare pas al lui.

Paginile lungi, imbogatite inadins cu flori de spirit si poate si cu atitudini sufletesti voite, gandite, cantarite din timp si aruncate apoi cu dezinvoltura, tactic, spre a le marca spontaneitatea, devin acum din ce in ce mai stranse, scurte suieraturi de pasiune, ravase de un rand, adevarate soapte sugrumate, care cheama nerabdator sau cer o ora de patima, de nebunie.

Prin cutia fermecata a printului Preda, de tutun de lux calitatea I-a, se poate intrevedea si chipul cum printul Tudor a cunoscut-o si s-au cautat apoi, pana la contopire, unul pe altul. De buna seama, ura stramoseasca si dispretul integral al domnului Georges Radu serban a contribuit in buna parte la asta. Ostilitatea fatisa pe care a trebuit s-o adopte o data cu mariajul si cu inventarul bunurilor si acareturilor, asupra carora devenea stapana si-n care se cuprindea si lista tuturor adversitatilor sotului, a facut-o fatal sa-si puna intrebarea daca cel dintai de pe lista poate fi animat impotriva-i de aceleasi sentimente ce ea se obligase sa-i nutreasca. si, uimita de propria ei frumusete, s-a mirat grozav ca trupu-i extrem de alb si ochii ei nedefiniti, poate vineti, si culoarea parului care se topeste in aer, ar putea provoca dusmanie in contra-i chiar in sufletul unui vrajmas declarat si inventariat. Curioasa, si-a impus sa observe lucrul acesta mai ales in plimbarile de la sosea, in repezile incrucisari cu masina, si a ajuns repede la convingerea ca temerea e complet nejustificata. Curiozitatea odata satisfacuta, era gata sa se retraga din acest joc, condus cu multa abilitate, dar pe urma repede a bagat de seama ca-i lipseste ceva: jocul insusi. si din ce in ce farmecul ascunsului, al clandestinitatii si al misterului, al dibuirii in plina lumina a zilei, in plin zgomot de reuniuni intamplatoare, receptii, sali de teatru, ori chiar saloane - ah, donna Alba era stapanita total de pasiunea mea pentru obscur si tainic, Doamne! cum ma va privi ea cand ii voi pune in mana comoara trecutului ei! - a facut-o sa-l caute si mai in adanc, mai ales in complicitatea acestui baiat superb, cum trebuie sa fi fost fratele printului Preda, fratele ponositului si decazutului aci de fata.

Predispozitiile acestuia, discretia calita in grele incercari, gustul de pericol, supunerea oarba in fata capriciilor ei ghicite de departe si mai apoi rezistenta darza numai acolo unde-si da seama ca amorul ei propriu va iesi micsorat, toate acestea in raport cu meticulozitatea juridica a marelui avocat Georges Radu serban, grija lui economica, spiritul de ordine si de clarificare, exclusivismul tenace si absenta oricarei posibilitati de crutare, de intelegere, de iertare, au plamadit si-au facut sa rasara intr-insa aceasta floare a pasiunii ei nutrita de vantul tuturor insurgentelor intime, muiata de apa infinit de micilor jigniri cotidiene, de pleava, acumulata cu incetul, a tuturor deceptiilor fara aparenta grava, nici serioasa, fara nici un fel de aparenta. Toate acestea se cuprind limpede in scrisorile ei, pentru ca adesea e muncita de gandul de a-si legitima cu motive rotunjite aventura ei; dar, in fond, de sub temeiul randurilor, oricat ea ar vrea s-o acopere cu argumente si preciziuni, reiese doar, spre marea mea fericire, aplecarea tiranica a sufletului spre necunoscut, atractia de magnet a fiorului aventurii. Pentru ca asta ar fi intrebarea ce se pune: de ce n-a divortat, de ce n-a pus capat acestei stari de nesiguranta, pe care o descrie cu atata verva in randurile ei saltarete, cu atata luciditate, cu atata rece voluptate, cu atata sadism? Donna Alba se complacea in aceasta nesiguranta fara indoiala, totusi as fi dorit o confirmare deplina, as fi vrut sa vad negru pe alb ca ea se ferea de-o limpezire a situatiei. Altfel nu s-ar fi multumit oare cu domnul Georges Radu serban, cea mai limpede, cea mai clara, cea mai raspicata minte intalnita?

Scrisorile, pe care le-am ascultat o noapte intreaga, nu alcatuiau nici o treime din total. A trebuit deci sa intocmim un program complet pentru epuizarea acestuia. Asadar, faptul pe care-l planuisem, furtul pe care trebuia sa-l savarsesc si care-mi da de acum delicioase emotii, se amana de la sine. Cand intreaga cutie va fi terminata si cand detinatorul ei de-acum o va inchide pentru cine stie cata viitoare pauza, in sertar, mana mea va interveni, raschirata, cu degetele incovoiate in noapte. O-ho, ma amuza nespus aceasta hotie, pe care o socotesc legitima si morala, si pe care o s-o savarsesc, dupa toate regulile artei, peste cateva zile. Fugarul si falsificatorul din trecut, care a ramas in mine, asa mic, cum l-am lasat in ajunul razboiului, zburda de fericire, micul hot. ii voi da de lucru zdravan si abia acum va fi incantat ca apucatura lui rea va fi in sfarsit potolita. E o fericire fara margini sa savarsesti meschinarii, in vederea unui tel minunat, limpede, moral. si-n cazul de fata, ferit de pedeapsa. Pentru ca printul Preda este singurul proprietar al unui bun de care nu se poate plange c-a fost devalizat.

Dar sa ascultam scrisorile mai departe. Donna Alba abordeaza si tema maritisului cu Tudor si deci a divortului cu "celalalt". (Trebuie sa lamuresc aci ca in timpul lecturii printul Preda articula doar prenumele (sic) fratelui sau si al donnei Alba, ca unele pe care mi le destainuise dinainte: prenumele maestrului nu numai ca nu-l rostea, dar, pentru a ma induce in eroare, il pronunta cu o grija care nu s-a dezmintit nici o singura data: Jean si mai des Jack. Mi-a dat chiar explicatia ca in englezeste Jack nu e corespondentul, cum s-ar putea crede, al frantuzescului Jacques, ci al lui John, pe frantuzeste, asadar, Jean.)

Donna Alba marturisea uneori ca ar fi dispusa sa lase pe... Jack, dar nu gasea inca momentul oportun. Uneori pomenea de temeri grozave, care nu se defineau limpede: temeri in ceea ce priveste propria ei persoana? temeri pentru Tudor? Alteori se arata incantata de viata asta plina de nesiguranta si emotii. Ma gandeam cu strangere de inima, ascultand-o, daca nu cumva numele sotului e ceea ce o impiedica sa faca pasul decisiv (Buzestii n-au fost domni, ca Radu serban), si iata ca deodata, una din scrisorile ei pomeni, de parca mi-ar fi raspuns mie, si de acest lucru. Tudor Buzescu, de buna seama, adusese vorba. Raspunsul ei nu mai lasa nici o indoiala: "... ei nu, daca e asa... spre a-i dovedi ca se inseala... iata ca trece si la acest gest..."

insa pe urma nu trecu deloc, amana, regreta iarasi "aventura" care va disparea fatal, asigura cu toata taria pe Tudor, ca nu are nici cel mai neinsemnat sentiment, nici pentru el (Jack) personal, nici pentru numele lui, dar mai cere un ragaz, un mic ragaz pentru "aventura", pentru aceasta "atat de frumoasa, atat de divina aventura", care va fi, "cea mai scumpa amintire a tineretii ei", "unicul rost al existentei ei viitoare".

si donna Alba cerea patetic aceasta singura gratie: "I beseech you, this one favour (te implor, aceasta unica gratie, Tudor) doar sase luni, sau trei, daca nu vrei mai mult. Iar in scrisoarea urmatoare se indigna teribil ca el facuse aluzie la relatiile ei trupesti cu sotul sau. E abominabil, ii reprosa, sa se gandeasca la astfel de josnicii. Dar nu da nici o explicatie, nici ca le interzisese pe aceste trei sau sase luni viitoare, nici ca avea de gand sa le interzica.

in cele din urma, au convenit ca sa acorde putere de arbitraj, privitor la durata cat mai avea sa se numeasca dna Jack etc, adica Georges Radu serban, "aventurii" insasi. (Va inchipuiti acum, urechile mele!)

"Sa facem aventura insasi judecator, Tudor (... We'll adventure be its own judge...) Ea va delimita de la sine termenul "cat voi mai fi a lui". Dar cum putea hotari aventura, singura? Foarte bine. intai trebuia cautata insa o aventura ca lumea, o aventura care sa merite sa hotarasca" (an adventure deserving to pass a verdict), intr-o speta atat de ciudata, si totusi atat de fireasca, atat de minunata. Domnul Georges Radu serban va casca ochi enormi, "cand se va trezi in fata acestei nou-sosite" (when he will find himself facing that new visitor) "in fata doamnei Aventuri" (facing Lady Adventure) care va veni sa-i ia sotia.

Ascultam cu sufletul la buze si ingurgitam acum cu creierul, cu ochii, cu urechile, cu sufletul, fiecare cuvant, fiecare silaba, fiecare sunet. Ma indoiam daca printul Preda, care citea acum rar, apasat, ridicand la fiecare cuvant fruntea spre mine, sa vada daca sesizez bine sensul acestui simbol, ma indoiam daca el da pretul pe care il dam eu cuvintelor ce auzeam. Ma indoiam chiar daca printul Tudor le sesizase bine, adica asta nu era mare lucru, dar daca le gustase bine, daca le degustase, daca le savurase cu sufletul si cu visul, asa cum le savuram eu acum. Eu sa fi avut fericirea sa-mi ceara don-na Alba sa gasesc "Aventura", pe doamna Aventura, care sa merite sa i se incredinteze aceasta considerabila misiune, de a smulge pentru mine pe donna Alba sotului ei!

Ramanea, asadar, de descoperit marea aventura. si donna Alba isi consulta partenerul asupra ei. Propunerile lui par sa nu-i placa. Nu intelege ca totul sa se sfarseasca printr-o rapire ori printr-o scrisoare ratacita; e prea banal si apoi asta nu insemneaza a lasa aventurii sa hotarasca. Trebuie facut ceva, tot aci, pe loc, dar fara excesiva fereala de pana acum. si sa lase la voia soartei momentul cand domnul Georges Radu serban va prinde de veste. Asa ceva e limpede si usor, dar ea vrea ceva mai complex si mai agitat, desi fara nici o iesire anume, din partea nici unuia dintr-insii, pentru a atrage atentia sotului sau celor ce i-ar putea da de veste. O intensificare a numarului intalnirilor, a orelor de iubire, a escapadelor cu masina pe la manastirile din jurul Bucurestilor, propuneri pe care i le face el, ea le accepta oricat ar putea da nastere la banuieli. Banuielile n-au decat sa vina, ele vor complica si mai mult situatia; insa ei vor cauta sa ascunda lucrul, pana la dezmintirea lor completa, pana la dezgolirea adevarului, pana la ultima evidenta. Dar ea ar fi vrut toate acestea concentrate intr-un tot, urmand o anume gradatie, mai dramatic, mai teatral. si, mai putin cabotin, printul Tudor, spre marea mea satisfactie, nu gaseste acest complex, pe care eu i l-as fi gasit la moment, i-as fi imprimat cel mai agitat ritm, cea mai nebuneasca si mai vertiginoasa complicatie. O mostra din ceea ce as fi putut eu face va avea donna Alba, aceasta mult cautata donna a visurilor mele, cand ii voi povesti chipul cum "am smuls" scrisorile lui Preda Buzescu.

Dar numarul scrisorilor s-a micsorat acum simtitor. O grea strangere de inima imi provoaca persistenta banuiala ca aceste putine hartii albe, care au mai ramas pe fundul cutiei de tutun, nu vor dezvalui, pana la urma, tragicul sfarsit al aventurii, care nici nu apucase sa se inchege de-a binelea. Dar in buna parte ma insel. Domnului Georges Radu serban, printre firul imprejurarilor in chipul cel mai banal cu putinta, ii cade in mana un biletel, in care nu se cuprindea decat atat: "Maine, la ora trei la mine". si un T. si o data in cifre, dedesubt. ii comunica asta lui Tudor donna Alba, dupa prima scena pe care i-o face maestrul. Ea se arata grozav de amarata ca lucrurile s-au dat pe fata intr-un chip atat de stupid, tocmai cand ea sfarsise de insailat liniile principale ale unei aventuri uluitoare. "Gasisem cu adevarat o "lady" pur sange aristocratic, o lady extravaganta, complicata si majestuoasa." intr-atat de contrariata a fost donna Alba de gasirea biletelului, "incat, cand domnul Georges Radu serban a venit s-o intrebe de provenienta lui, a ridicat din umeri". Dar se mira cum ii scapase; ea era incredintata ca l-a pus in caseta ei secreta alaturi de celelalte scrisori ale lui. si doar nu era un plic neinsemnat, continutul era scurt, in schimb formatul scrisorii era chiar mare, asa cum obisnuia el sa-i trimita. si ea-l certa ca a avut fantezia sa-i scrie atat de putin: in fata unei scrisori mai ample, uneia din exploziile acelea de dor si fericire, care-l apuca pe el din cand in cand, mai ales cand n-o vazuse de cateva zile, ar fi simtit mai mult curaj... Dar asa? Donna Alba se intreba daca se purtase cu adevarat lasa... in orice caz, se scuza ea, "noi convenisem doar, ca sa negam pana la urma, pana cand adevarul va ramane gol-golut, despuiat de furia lui cercetatoare".

Dar ma intrebam acum si eu: de ce donna Alba tinea sa se dezvinovateasca atata, mai bine zis sa se apere de lipsa ei, mai degraba, de prezenta de spirit? Doar asa convenisera intr-adevar, pana in ultimul moment: negatie pe toata linia... Nu stiu de ce mi se paru scaparea aceasta a scrisorii destul de curioasa. Nu impartasii nimic din impresia mea printului Preda, insa imprejurarea mi se paru si mai bizara cand ajunsei la acest rationament:

Ea a dat desigur urmare invitatiei lui. Daca scrisoarea cadea in mainile maestrului in ziua primirii, acesta ar fi urmarit-o a doua zi pe donna Alba si lucrurile ar fi fost elucidate. Amintirea vizitei cu care m-a onorat acum catva timp in garsoniera mea nu-mi mai lasa nici o indoiala asupra unei astfel de procedari. Or, nu s-a intamplat asa: maestrul a gasit prin urmare scrisoarea in zilele urmatoare sau poate chiar in ziua intalnirii consumate, seara, cand s-a reintors de la Palat. Evident insa ca un om ca domnul Georges Radu serban nu scotoceste prin cutioarele sotiei, admitand ca in loc s-o fi pus in caseta incuiata si cine stie unde ascunsa, a lasat-o din distractie in vreun sertar de toaleta: plicul trebuie sa fi ramas tot timpul la loc vizibil, si e bizar cum printul, care n-a lipsit din Bucuresti in acele zile (miscarile lui sunt aratate pas cu pas in corespondenta), nu l-a descoperit cu o zi mai inainte? Totusi, e posibil sa-i fi scapat donnei Alba din vreun buzunar, ma gandesc... Dar cum din buzunar? Din poseta, mai degraba? Hm... a umblat ea cu plicul atata timp in poseta pe care, ca orice femeie, o deschide la tot momentul...

Ridic din umeri pentru mine insumi. S-ar gasi la urma urmelor destule explicatii, dar, nu stiu de ce, o neliniste imi ramane in suflet. Poate pentru ca scrisul, pe care-l aud, devine acum din ce in ce mai dramatic.

Donna Alba nu se intreaba cum acel T. l-a facut pe d. Georges Radu serban sa se gandeasca de-a dreptul la adversarul lui cel mai de seama. Explicatia vine mai jos: "dupa intamplarea de la teatru", scrie ea, "el n-a nai ezitat la cine sa gandeasca". Dar mai departe nu mai pomeneste nimic de acea "intamplare", care ma nedumereste cumplit. Printul Preda, oricat se sileste sa-mi probeze contrariul, nu pare nici el informat asupra acestui punct. in scrisorile urmatoare e nelinistita ca Tudor nu-i mai raspunde; in schimb, ea-i trimite cateva plicuri pe zi. intr-una expune a doua convorbire cu sotul ei, privitoare la biletul scapat.

"Doamna, e scrisul celui mai mare dusman al meu si l-am gasit in iatacul dumitale, la piciorul patului" - asadar, exact cum banuisem: e cu putinta sa fi ramas acolo doua zile in sir, doar l-ar fi ridicat femeia de serviciu - sau poate aceasta l-a predat sotului? - dar atunci, intrebarea se intoarce iarasi, de ce nu l-a predat intaia zi? Or, servitoarea a mai zabovit putin pentru a incerca si ea... Dar lantul supozitiilor se poate complica la infinit. Mai bine sa ascultam

imprejurarile.

Donna Alba marturiseste ca si de data asta a ridicat din umeri si a raspuns cu dispretuitoare nepasare.

"Pieptul lui clocotea ca un tunet indepartat, Tudor, si aventura asta a devenit interesanta, a inceput sa-mi placa. Raspunde-mi, e timpul dezvaluirii? De ce nu raspunzi? Vreau sa stiu daca ai avut pana acum vreun prim contact, cu el sau cu cineva, in legatura cu intamplarea care ne priveste. Dumnezeule, daca mai intarzii cu raspunsul, am impresia ca toate scrisorile astea intra in mainile lui. Atunci, curierul tau ne-a tradat. Doamne, e cu putinta?... in cazul acesta, daca dumneata esti cititorul, domnule Georges Radu serban, ei bine, totul este asa precum vezi. si a fost nespus de frumos. Pacat ca se sfarseste... si intram intr-un frumos perpetuu, care are numai singura lipsa ca nu ne mai momeste de departe cu fagaduiala. Caci precum poate vei fi auzit zicandu-se: frumusetea desavarsita e intrecuta doar numai de propria ei fagaduiala. si mi-e frica sa nu fie asa. Asadar, sa vedem urmarea.

A dumneavoastra tradatoare, Alba Ypsilant."

Cred c-am reprodus fidel acest sfarsit de scrisoare, a carui lectura am rugat pe printul Preda s-o repete.

Cand el intinde mana sa ridice plicul urmator, am timpul sa reflectez mai din strans asupra incetarii raspunsurilor lui. Curierul n-a tradat, desigur, de vreme ce scrisorile au ajuns la destinatie. A banuit atunci Tudor Buzescu ca ea a declansat aventura fara sa-l avertizeze si ca propriu-zis in asta consta toata extravaganta "lady-ei Adventure", pe care ea pretindea ca tocmai o nascocise, punand-o totusi intentionat pe un plan exterior? insa intru cat putea sa nu-i convina lui aceasta neasteptata a ei manevra, care ducea, la urma urmei, tot la rezultatul mult dorit de dansul? De buna seama, lipsa ei de consecventa (doar, pana in ajun, dansa era acea care combatea drastic orice soi de avertizare directa a celui inselat din partea vreunuia dintr-insii).

Apoi iesirea din consemn: nevestirea din timp a tovarasului de lupta si mai cu seama aceasta persistenta de a da pe seama intamplarii un act precugetat, poate toate astea sa-l fi indemnat pe Tudor sa-si rezerve putina vreme pentru a observa lucrurile mai cu atentie. in sfarsit, faptul ca ea continua sa nege fata de sotul ei, desi il pusese singura dinaintea celei mai drepte carari de adevar, nu era oare un motiv mai mult pentru Tudor sa creada ca ea ar dori poate sa se dea putin la o parte, ca o simpla spectatoare, lasand conflictul provocat sa se dezlantuie doar intre cei doi, cu alte cuvinte donna nu se prapadea asa cu firea pentru dansul, nearatandu-se gata sa se dea cu totul de partea lui. Dimpotriva, da semne ca ar lasa mai degraba "la arbitrajul soartei" sa-i arate ea care din cei doi cavaleri e mai vrednic de mana sa. Acesta era poate "arbitrajul aventurii", pe care ea-l invocase mai demult; insa ce crezuse Tudor si cum pusese ea aventura sa actioneze!

Lucrurile acestea reies si mai bine din scrisorile ce-au mai ramas si carora printul Preda tocmai le dadea glas. Ascultandu-le, eu imi intaresc si-mi rotunjesc si mai lamurit convingerile, pana ce ajung repede la evidenta insasi.

Donna Alba a primit in sfarsit raspuns de la Tudor, dar e dezamagita si chiar ofensata de raceala lui. Dar ea stie sa gaseasca o explicatie destul de comoda pentru dansa si destul de insinuanta pentru el, pentru aceasta raceala. Da indarat oare in fata aventurii? Se teme, o lasa singura? Avea, asadar, dreptate sa se fereasca de a divulga sotului adevarul... o inspiratie fericita a servit-o, asadar, oprind-o sa se demaste, il sfatuieste si pe el sa faca acelasi lucru. Sa nege cu toata indaratnicia. si ea spera ca lucrurile vor iesi "dupa dorul lui", adica se vor repune in starea dinainte. Numai ca aceasta stare va fi considerabil stanjenita de suspectarile sotului, intalnirile lor vor fi aproape imposibile: le va mai ramane corespondenta, iar dragostea lor va deveni cu adevarat filiala.

Va trece, asadar, pe-un plan incomparabil mai inalt", se bucura ea cu rafinata ironie si sangeroasa perfidie.

Alta scrisoare: Ah, el se indoieste de sinceritatea ei, dar nu poate pricepe ce anume il face sa ajunga aci. Poate faptul ca n-a fost curajoasa in fata sotului? E curioasa sa-i vada mai intai curajul lui, curiozitate care nu i-ar fi venit inainte de marea pauza in corespondenta lui si de continutul primei scrisori sosite dupa aceasta pauza. si astazi Georges a intrebat-o cum si-a explicat prezenta in camera intima a unei scrisori in care se cuprinde o chemare la intalnire, si inca avand scrisul pe care acum in urma l-a controlat si e sigur ca e al celui mai inversunat dusman al sau, mai just, al unicului sau dusman; si ea marturiseste senina lui Tudor ca s-a minunat ea insasi si si-a intrebat la randu-i sotul daca nu crede cumva ca are o semnificatie anume faptul ca s-a gasit in odaia ei acest scris, de dusman, si nu altul.

"Cum vezi, ii scrie ea destul de amuzata pentru o astfel de imprejurare, ti-l trimit plocon pe domnul sotul meu. in clipa cand el se va intoarce si-mi va striga ca dumneata i-ai marturisit totul, atunci ii voi confirma, cu aceeasi seninatate cu care-ti scriu acuma, ca tot ce i-ai spus este purul adevar. Dar aveti dumneavoastra intai cuvantul, domnule cavaler" (Sir Knight).

Penultima scrisoare: Donna Alba stie ca sotul ei a avut o intrevedere cu Tudor. si intelege din atitudinea domnului Georges Radu serban ca el nu i-a marturisit totul. Sau mai degraba nu i-a marturisit nimic. Dar ce i-a declarat atunci? Ce i-a spus? Dumnezeule, de ce n-a instiintat-o, de ce nu o

instiinteaza. De ce lucreaza in afara de dansa?! De ce a calcat consemnul?

Ultima: Ah, va sa zica asa? El - Tudor - i-a raspuns in bataie de joc domnului Georges Radu serban ca nu stie nici el cum scrisoarea a ajuns acolo. Era adresata altei femei. Tudor a gasit foarte nostima imprejurarea: "Doamna Alba. Doamna Alba a primit o scrisoare de la mine, o invitatie la intalnire?" a strigat el in fata sotului furios. "Asta intrece toate asteptarile... Nu pentru ca scrisoarea emana de la mine, dar pentru ca Doamna Alba a putut primi o scrisoare de la cineva." Astea sunt cuvintele care au indarjit pe sot, fara indoiala insa ca la ele s-a adaugat si tonul ori mimica intrebatului, de vreme ce domnul Georges Radu serban l-a provocat imediat. (Despre "intamplarea de la teatru", iar nici o pomeneala, dar ramasesem cu impresia limpede ca ea era prima veriga dintr-un lant care se termina acum). si donna Alba intreaba insistent si imperativ pe Tudor sa-i lamureasca sensul oarecum batjocoritor al acestor cuvinte si sa-i descrie in termeni cat mai precisi atitudinea lui justa din acele momente. I se pare cumplit de "inexplicabil" cum provocarea a putut sa se intample pe motiv de ofensa adusa ei personal. Ea se mira ce anume din atitudinea ei l-a putut face sa aiba o atare iesire si pretinde din nou - de asta data il someaza - sa-si explice cat mai neintarziat intreaga lui conduita.

Cu repetitiile ei, scrisoarea aceasta pare oarecum incoerenta, comparativ cu dibacia fireasca sau grija compunerii din scrisorile anterioare.

Sfarsitul e chiar ciudat, prea total opus inceputului, ca sa nu te gandesti fie la durerea unei femei care iubeste cu adevarat, fie la o mare manevra sufleteasca, si atunci freamatul si succesiunea dezordonata a frazelor dintr-insa fatal se aseaza in sarcina unei abilitati de rara maiestrie.

intr-adevar, in ultima pagina donna Alba schimba brusc tonul poruncitor si dispretuitor de pana acuma si scrie ca nu mai vrea nici un raspuns. Ai crede ca e o culminatie a necazului ei de pana acuma, daca n-ar urma exclamatia aceasta subita: "Tudor, tu te vei bate pentru mine si eu iti pretind sa-mi mai imi (sic) scrii, ei bine, nu, nu, dragul meu. Sa nu-mi mai scrii nimic. Voi veni eu, voi trece peste toate barierele si peste toate riscurile si voi veni la tine sa aflu din gura ta scumpa toate raspunsurile la indoielile si chinurile mele si sa te imbarbatez cu strangerile mele. Dumnezeu imi va ajuta totul sa se termine cu bine, in ce te priveste, Tudor, asteapta-ma chiar astazi dupa-masa, la orele trei."

Ma intrebam tocmai, cand Printul Preda sfarsea de citit, daca n-a fost oare aceasta ultima plimbare spre amantul ei prima data cand am vazut pe donna Alba. E drept ca apoi, inmormantarea aceea luxoasa, care trebuie neaparat sa fi fost a lui Tudor, a avut loc mult mai tarziu. Sa fi taraganat formalitatile duelului? Printul Preda nu stie ce sa-mi spuna asupra exactitatii datelor. El subliniaza numai pretul ce trebuie pus pe aceasta ultima scrisoare, in care ea indirect, doreste moartea sotului ei. Acel "in ce te priveste", dupa el, face cat toate scrisorile celelalte la un loc. intreb pe Preda, desi cunosteam de minune testamentul fratelui sau, daca totusi, prin vreun codicil particular, prin vreo ultima dispozitie, separata de trunchiul testamentului principal, raposatul n-a lasat ceva donnei Aiba. Printul Preda ridica din umeri: absolut nimic. Mai avea el timp de asa ceva? motiveaza el.

- si-apoi, cu siguranta, el conta teribil pe bratul lui. Era un spadasin neintrecut si baga in cerc strans, la treizeci de pasi, 100 la 100 cartuse de pistol. La cincizeci de pasi, daca gresea cu unul, rar cu doua la suta.

Dar eu revazand la tribunal testamentul, mi-am dat seama, judecand dupa timpul cand trebuie sa fi fost examenul meu, ca testamentul a fost intocmit in preajma mortii. intoarcerea teatrala din ultima scrisoare a donnei Alba si nici vizita ei intempestiva, "pe deasupra tuturor riscurilor", n-a prins desigur. Altfel, tot testamentul ar fi fost pe numele ei, numai asa, spre a-si persecuta, in caz de moarte, rivalul si de dincolo de mormant. Dar de buna seama, printul Tudor a inchis ochii cu nedumerirea ca ea nu s-a hotarat inca, pana in ultimul moment, sa marturiseasca sotului ei adevarul adevarat.

in preajma marii serbari pe care Voicuta o pregateste impreuna cu prietenele ei si cu "tipii lor" de atat amar de vreme, in studiul maestrului s-a petrecut un eveniment semnificativ pentru mine... Printul Georges a plecat pentru trei saptamani sau poate o luna in strainatate si, straniu, donna Alba nu l-a insotit.

tinta calatoriei era Haga, unde maestrul, angajat de guvernul roman, trebuia sa studieze dosarul si sa pledeze pentru stat, intr-o importanta si foarte complicata chestiune pecuniara, pe baza de legi straine si de tratate, in fata tribunalului international. De buna seama, pentru a-l lasa sa se ocupe linistit de aceasta afacere considerabila ce i se incredintase, donna Alba tinuse, cu siguranta, ea, personal, sa ramana, cu atat mai mult cu cat de reusita acestei expeditii juridice depindeau, in viitor, insarcinari similare din partea guvernului, la Geneva si Paris.

Or, de aceasta lipsa a maestrului au tinut sa profite adversarii de proces ai tatalui Anisoarei, buna prietena a donnei Alba. Indivizii, pe motive destul de abil gasite ca sa aiba aspect de seriozitate si gravitate, cerusera Curtii de apel o schimbare de termen. Iar citatia pentru dezbaterea acestei formalitati procedurale sosi chiar a doua zi dupa plecarea maestrului; fara indoiala ca termenul nou, cerut pentru judecarea fondului, se cuprindea tot in saptamanile de lipsa ale domnului Georges Radu serban. Spaimantata, Anisoara a alergat la prietena ei Alba si amandoua au venit in biroul nostru. Aci, intamplarea tocmai adusese pe Radu, proaspat doctor de la Paris, reintors de curand. Alba, o vad si acum, a avut o ezitare intre noi doi: ochii ei m-au fulgerat doar o clipa, apoi cu nehotarare, vadita de nesigura-i inclinare a capului, se adresa lui Radu. De buna seama ca din momentul acela rolul meu a fost sa ma asez aferat dinaintea hartiilor si ocupatiilor anterioare, cu toate privirile nelinistite din cauza tacerii mele pe care prietena Albei mi le trimitea.

Atitudinea aceasta indarji atunci pe donna Alba, care nu-mi mai arunca nici o privire tot timpul ramanerii in birou. in schimb, pe buzele mele flutura un zambet de ironie, destul de vizibil si de ostentativ, care nu trebuia sa scape daca nu direct ochiului ei, cel putin coadei acestui ochi, care se intorcea atat de des de la Radu spre Anisoara si inapoi. Era preludiul predarii scrisorilor acest zambet sarcastic: desi ele nu erau inca in mainile mele, lucrul putea fi considerat ca sigur in curand. si el crescu cu atat mai taios, dar si mai amar in acelasi timp, acest zambet, cu cat Radu, acest baiat atat de fermecator de altminteri, probabil ametit el insusi de considerabila importanta ce i se da, spre considerabila-mi umilinta, nu ma invrednici, tot timpul sederii celor doua femei printre noi, cu nici o intrebare care sa ma introduca in conversatie. E limpede deci ca, atunci cand voi, sub aerul de reparare a greselii, insa dupa plecarea doamnelor, sa-mi ceara unele relatii asupra dosarului, trebuii sa-i raspund cu aerul cel mai nevinovat din lume ca, probabil, din pricina atator noi procese studiate intre timp, abia imi aduc aminte de ce este vorba, asa ca nefiind sigur, daca nu ma insel cumva, ma gasesc nevoit sa-l sfatuiesc a se adresa de-a dreptul dosarului insusi.

De buna seama, n-am dorit niciodata raul cuiva, dar nu cred sa fi incercat cineva vreodata vreo satisfactie mai mare ca aceea pe care o simtii eu cand aflai de succesul adversarilor in aceasta prima isprava hotaratoare a carierei lui Radu. Cand el trebui sa puna in cele din urma accentul pe lipsa maestrului, ceea ce era o recunoastere a propriei slabiciuni, adversarii invocara automat jurnalele din dosar, din care reiesea ca adesea, in momente foarte importante ale procesului, d. Georges Radu serban a fost inlocuit de secretarul sau (recte, de mine), iar, acum, faptul ca nici primul secretar (asta eram tot eu, desi propriu-zis gasisem pe Radu la maestru, asa ca, macar cronologic, el avea intaietatea denumirii) nu gaseste de cuviinta sa vina, era un indiciu mai mult ca si apararea a gasit motivele invocate de partea reclamanta juste si, ca atare, Curtea, cu un cuvant mai mult, cata a le admite. Fara indoiala ca a mai fi insistat, precizand momentul plecarii maestrului in raport cu primirea citatiei, ar fi fost o umilinta mai mult pentru dansul, astfel ca Radu, acest superb baiat, care venise de la Paris incarcat de ultimele teorii ca sa sperie o lume intreaga cu bagajul lui de invatatura, trebui sa sucombe, pe simple motive de. practica ieftina, asa cum se intampla de obicei cu toti incepatorii imbuibati de fond juridic, dar incapabili sa se miste in laturile meschine, de calti, ale practicienilor chitibusari.

Fondul procesului se apropia, asadar, rapid si amica Albei isi indesi vizitele in casa maestrului, pana si de cate doua ori pe zi, in cele din urma se prezenta la mine ea singura si ma ruga "si in numele Albei" ca la termenul viitor eu singur sa ma prezint la proces. Acest "si in numele Albei" era desigur pus anume in rugamintea ei pentru a acoperi, probabil, umilinta ce mi se facuse inainte: nu-mi facui, asadar, nici o iluzie ca el avea aci alt rost. De buna seama ca fara sa fac nici o aluzie la gafa lui Radu, care, sarmanul, abia de mai da de-atunci pe la birou, fagaduii domnisoarei ca dorinta ei va fi ascultata. Ea se crezu datoare atunci sa-mi faca unele complimente asupra talentului meu de avocat si de vorbitor si, cu toate ca aceste platitudini ma dezgustau complet, ele neavand alt mobil decat interesul personal, totusi ii dadui sa inteleaga ca-mi voi da osteneala cel putin sa restabilesc lucrurile, adica sa fac ca procesul sa fie iarasi amanat, pana la venirea maestrului. Domnisoara pleca multumita, dar cu constiinta limpede ca n-am uitat o iota macar din atitudinea dispretuitoare a sotiei patronului meu. Atitudinea mea resemnata dar demna si mai ales accentul hotarat cu care indepartam aluziile ei, destul de pe departe de altminteri, la insuccesul lui Radu, insucces pe care eu incercai sa-l acopar, dovedindu-i stiintificeste inevitabilitatea, o facura totusi sa convinga pe Alba, la a doua vizita, ca sa vina impreuna la mine. Avusei atunci cand o vazui intrand pe usa o scaparare de rautate in sufletul meu; stiam ca a venit greu induplecata, dar a venit totusi, insa, ma gandeam, va veni in curand ea singura, din propria ei convingere, umilita, infricosata si imploratoare. si dadui completa dreptate printului Preda in discutia curioasa ce avusesem deunazi cu dansul, dupa terminarea indelungii si dramaticei noastre lecturi.

Dar inainte trebuie sa ma opresc putin asupra acestei curioase discutii, pe care am provocat-o, nici eu nu mai stiu cum, in orice caz, dintr-un spirit, dintr-o pornire asupra careia si azi stau si reflectez, o simpla curiozitate a sufletului, care, multumit de concursul imprejurarilor, isi mai creeaza el insusi cate o greutate, isi face singur un necaz, isi ridica in fata mersului hotarat suisuri care, uneori, in imprejurari identice, pentru unii au devenit apoi insurmontabile. Ei singuri si-au anulat astfel cu o fapta necugetata, cu un cuvant chiar, dezordonati, propria lor titanica straduinta, propriul lor ideal.

Asadar, stateam la taifas cu printul Preda reconstituind trecutele evenimente atat pe cat ne ingaduia litera scrisorilor, eu ferindu-ma de buna seama sa emit convingerile ce capatasem, ci lasand sa-mi scape doar pareri la intamplare, dar tinand necontenit urechea la ce ar fi putut trece mai ca lumea prin capul si prin gura convorbitorului meu. Dar printul trecu repede peste orice considerente privind pe fratele sau si se reintoarse la capitolul a carui evocare ii placea nespus: a corespondentei sale prin telefon cu donna Alba si la intalnirea ce obtinuse de la dansa in gradinuta suspecta. in raport cu diferitele ei cuvinte, cu diferitele ei atitudini, cu diferitele ei miscari, el cauta acum sa valorifice baneste teancul de scrisori in genere, si pe fiecare din cele care aveau un continut proeminent in particular. Cea mai scumpa e desigur acea in care donna Alba doreste infrangerea sotului ei; printul Preda o cifreaza rotund la un milion. Totusi, e gata sa mai reduca din pret si treptat-treptat sa mai cedeze din scrisori donnei Alba, pe masura clipelor de fericire pe care ea i le-ar ceda in schimb.

Priveam cu dezgust pe print si nu stiu cum imi veni atunci, dar nu mai putui rezista ispitei de a-l narui cu desavarsire in fundul gunoiului in care se tara existenta lui de-acum.

- Poate daca i-ai fi dat intai scrisorile si apoi i-ai fi vorbit de copila, ea ar... s-ar fi angajat... lasai sa-mi scape ca din intamplare.

Apoi, dintr-un salt, ma asezai cu sezutul pe masa si incepui sa-mi balabanesc picioarele, asa cum intr-o imprejurare similara ar fi facut orice comis-voiajor.

- Ei bine, printule, ii strigai acum provocator. Ai procedat ca ultimul randas, asculta-ma pe mine... iti inchipui ce impresie i-ai fi facut, tu, aparitia aceasta din mormant, leit asemanarea lui frate-tau, aducandu-i scrisorile de bunavoie? "Doamna, i-ai fi zis ...Doamna, iata, vi le dau toate, fara nici o pretentie... si daca" v-am pomenit la telefon de conditii... iertati-ma... aveam o fiica... dar in sfarsit... astea toate nu va priveau pe dumneavoastra... Poftiti... poftiti... tot ce am..." intelegi, printule...? Atunci ai fi fost aproape de un print... ce zic aproape... Print adevarat ai fi fost, daca te-ai fi marginit sa-i dai un rendez-vous la telefon si sa-i aduci scrisorile... atat si nimic mai mult...

si rasei zgomotos de stupefactia lui. Dar pe urma insasi stupefactia asta ma nelinisti si ma facu sa-mi inabus brusc veselia, galben si temator.

Spre marea mea ingrijorare, printul ramase tacut, privindu-si in ganduri.

- Se poate sa ai dreptate, se intoarse spre mine, iar eu simtii cum se zvarcoleste ceva inauntru-mi, de parca privirile lui m-ar fi atins ca doi carbuni inrositi. stii ca se poate sa ai dreptate...

si-n vreme ce ochii lui se infigeau tot mai adanc intr-ai mei, ma intreba masinal, ca un hipnotizat:

- Crezi intr-adevar ca mi-ar... ca ar fi avut grija si de fata si... si... mi-ar fi raspuns si sentimentelor mele... in fata acestui gest...?

Cred ca ma innegrisem mai rau ca figura lui de nimic in noaptea cand contesa Irma il batjocorise inaintea mea. Deodata printul izbucni intr-un ras sanatos si voinic, care-mi muta inima din loc. De rasul acesta depinde soarta mea, imi spusei. Daca el rade triumfator de ideea pe care i-am varat-o in tigva lui putreda, sunt pierdut, imi strigai in adancul tacerii de moarte a sufletului meu. Dar printul facea haz tocmai de contrariul. si atunci simtii cum sufletul imi revine si-mi umple tainitele creierului si-ale corpului de boarea lui racoroasa si incurajatoare.

- In ziua de azi doar comis-voiajorii si baietii de pravalie au mai ramas cu romantisme de-astea, mai baietas! fura primele lui vorbe, care-mi adusera inima la loc. Ma piciule, ma, imi striga apoi din ce in ce mai inveselit acest nobil veritabil, care om serios ar mai proceda altfel... si care femeie serioasa n-ar mai rade de-o astfel de prostie? Mare zevzec esti, baiatule! O vezi tu pe femeia asta, atat de sucita, raspunzand astfel la un gest cum numai cei de tagma ta mai intalnesc prin lectura lor de romane de mahala? Ce-ar fi ras doamna Alba de naivitatea mea! Evident, m-ar fi bombardat acolo cu- o pomana de, hai sa zicem, in cel mai bun caz, trei-zeci-patruzeci de mii de lei, nici cat am incasat pe cutia scrisorilor. si pe urma?...

Fara indoiala ca nici prin gand nu-mi mai trecu sa contrazic pe printul Preda, dimpotriva, ma asociai la hazul lui. Ba inca il exagerai pe-al meu pe cat putui mai bine:

- Asta ti-am spus-o tie in calitate de print. Ce-mi atribui mie gugumanii si fanfaronade de-astea, care numai in capul printilor desucheati si decazuti mai pot sa mai bantuie? intrucat ma priveste, fara indoiala ca as proceda cat se poate de comercial... asa cum m-a invatat sa procedez firma, pe care m-am legatuit s-o servesc cu sfintenie.

Printul Preda, redevenit serios, ma aproba pe de-a-ntregul. Pe urma lua el cuvantul, dovedindu-mi ca nu e asta secolul pentru astfel de caraghioslacuri. Secolul asta e al comertului si-al schimbului cel mai afurisit, iar de cand lumea secolul canta omului, si nu invers. "Nu stii zicatoarea?" Ho, ar da mult si el, moravurile si viata toata sa se intoarca la vremurile de demult, dar asta nu se mai poate. inca pe vremea lui Cervantes si don Quichotte era socotit caraghios, producand ilaritate. Dar acum... inca de pe vremea aceea Dulcineea din Toboso isi batea joc de el. "imi vei spune ca Dulcineea era o femeie din popor, iar eu iti voi raspunde ca ironia, inainte de a trece in satul lui don Quichotte, si-a facut stagiul in saloanele boieresti... Ah, numai gandindu-ma, si parca simt ca ma arde rasul doamnei Alba, cand, dupa ce s-ar fi vazut cu scrisorile in mana, mi-ar mai fi acordat cateva momente ca sa-i povestesc ce e pe sufletul meu..."

in felul acesta imi glasui multa vreme printul Preda spre deplina mea impacare launtrica. Ba chiar avu cateva accese de triumfatoare si cinica manifestare a constiintei lui de putere:

- Asa, o am in mainile mele, mai june negustoras, care nu-mi facea impresia sa fii de neam prea prost. O am la picioarele mele. O pot aduce unde vreau si-i pot porunci cand vreau: Dezbraca-te... Haide, dezbraca-te in fata mea, madam... O data cu banii, am nevoie si de mangaierile dumitale... Esti sclava mea acum, intelegi... Nu poti sa ma blamezi, pentru ca, daca s-ar intampla dimpotriva, daca tu, doamna, m-ai prinde cu unele scrisori, in care am incercat un rau cat de mic la adresa sotului tau, sa-l insel, sa-l extorchez de ceva parale, sa-l santajez, fara nici o ezitare m-ai da pe mainile lui sau ale justitiei... Asa e, doamna? striga el spre fotografia pe care pana acum o proslavea si era gelos si de privirile care se indreptau asupra-i. Asa e, doamna? Nu raspunzi, ha?... Ei bine, atunci dezbraca-te, dezbraca-te, numaidecat, sa-ti vad, sa-ti simt, sa-ti mangai corpul tau alb si punctele roze ale sanilor. Vreau sa ma urasti cand te mangai... Ca sclavele care iubeau si desfatau pe dusmanii lor de moarte, pe omoratorii parintilor si iubitilor lor... Asta au facut nobilii din toate timpurile, tinere! se intoarse el iarasi la mine. si sclavele albe si frumoase, printese tot ca si ei, cedau si se dadeau, si se desfatau cu ei, uitand de ceilalti..., cum imi va ceda mie doamna asta, femeia asta din lumea mare, care pe toti ii dispretuieste, si pe mine poate cel mai mult, dar mi se va da si am sa ma bucur de corpul ei, cu atat mai mult cu cat voi citi un dispret mai mare pe buzele ei.

Haid, iesi afara, agent comercial, cu bazaconiile tale... Pe curand noutati senzationale!

si eu ma grabii sa ies, amintindu-mi, spre ilustrarea celor spuse de print, de mutra tovarasilor mei de petrecere, nubili, unul si unul, cand am invitat la restaurantul rusesc pe fiica de sambelan de la curtea tarului, chelnerita, sa ia loc la masa noastra.

Bine, inteleg, donna Alba este adusa si escortata de prietena ei la mine in biroul maestrului, unde sunt singur. Dar de ce timiditatea asta, de ce aceasta privire ratacita si fricoasa la o femeie atat de mandra, atat de nobila si care la un semn m-ar face sa ma arunc in foc pentru dansa? Ah, incapatanarea asta mandra si dispretuitoare s-a intimidat, s-a frant in doua, ca un vlastar prea drept si prea teapan. Dar veti vedea ce va urma, donna Alba, veti vedea in curand, si eu voi putea sa observ pana la ce grad va merge timiditatea si supusenia Mariei voastre, fiica de voievozi!? Printul Preda avea fara indoiala dreptate: e o copilarie sa scapi o comoara ca acea a scrisorilor din mana, printr-un dar simplu, necugetat, cavaleresc. Va trebui sa platesti, printesa, va trebui, cum spune el, bietul print, pe care-l voi devaliza in curand de tot rostul, de tot sensul vietii lui de-acuma, va trebui sa-ti dezgolesti trupul alb si sa lasi punctele roze ale sanilor sa dogoreasca de nerusinarea privirilor cu care-ti voi devasta ascunzisurile frumusetilor tale. Dar mai e ceva in privirea donnei Alba care ma uimeste, in vreme ce cuvintele ei cauta spre mine, tremuratoare ca ale unei copile singuratice, de demult, spre primul flacau tanar si chipes intalnit in viata. Donna Alba tine mai mult ochii in pamant, e drept, dar cand ii ridica spre mine, are ceva in ei de teama, de-un fel de teama admirativa daca pot spune. si e de-ajuns atata ca eu sa ma inflacarez, sa tratez de imbecil pe printul Preda si s-o asigur pe ea, pe donna Alba - la prietena ei nici nu ma uitam aproape - ca voi castiga procesul, fie ce-o fi. Donna Alba imi multumeste cu un suras si dispare, iar eu, multa vreme, ma frec la ochi neincrezator

in aceasta viziune. De unde aceasta schimbare totala de atitudine? Fara sa fi ajuns pana acum stapan barem al unei scrisori din cutia printului Preda si fara ca ea sa fi prins de veste ca l-am cunoscut pe acest mizerabil, care-o ameninta si-o speculeaza? intelegeti acum ca hotia scrisorilor, care trebuie sa se petreaca de asta data cat mai repede cu putinta, recapata pentru mine alt sens, imi da alta insufletire, cea mai inalta, cea mai nobila din cate poate au palpait sub aceasta frunte ce inca se indoieste de inchipuirea trecuta adineauri pe dinainte-i.

Donna Alba! soptesc buzele mele. Asa te voi chema pentru prima oara cand iti voi da scrisorile. Donna Alba! si cuvintele ei, pe care pentru intaia oara mi le-a adresat direct, de la sine, fara nici o stiinta de apropiata-mi putere asupra-i! Prietena ei nici n-a fost alaturi de dansa, e complet inexistenta pentru mine acuma! Ea a fost numai un simplu pretext ca oricare altul, un scaun, o carte, o consultatie secundara privitoare la o scrisoare de afaceri.

- Sotul meu vorbeste totdeauna de dumneavoastra, cu un entuziasm neschimbat... aproape m-am si intimidat de acest entuziasm... incat, gasind aci pe Radu, mi-a fost mai usor sa ma adresez lui... era cunoscutul nostru... iertati-ma ca va spun lucrul acesta... dar, desi sunteti de-atatia ani la noi... lucrati in biroul lui de atatia ani... aproape nici nu ne cunoastem... e curios, dar e asa... nu-mi amintesc sotul meu sa va fi prezentat, desi putea sa va pofteasca din cand in cand... la masa... in schimb, atat el cat si varul meu imi vorbeau de dumneavoastra si va urmaream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes. (Mi s-a parut, sau accentul asupra cuvantului "interes" a fost putin cam aspru? Dar continuarea mi-a alungat indata orice parere.) As fi nespus de fericita, daca printre succesele acestea s-ar numara si izbanda in procesul celei mai bune prietene ale mele...

Cum, mi-a spus ea intr-adevar, cuvintele acestea, le-am auzit, le-am vazut, le-am simtit dezlipindu-se de pe buzele ei cu urechile, cu ochii, cu tot sufletul meu? si inca vorbele acestea, acestea si nu altele! Da, eu le-am auzit, asa a fost! aici le-a rostit, in fata mea, in camera aceasta; ele au ramas inca in aer, s-au pietrificat acolo, la momentul in care au fost rostite, si pentru mine nu vor mai disparea din auz in vecii vecilor.

"...aproape nici nu ne cunoastem... e curios, dar e asa... nu-mi amintesc sotul meu sa va fi prezentat... desi putea sa va pofteasca din cand in cand la masa... desi putea..."

Dar n-a vrut... atunci, n-a vrut domnul Georges Radu serban.

Astea sunt cuvintele pe care o mare printesa, o mare frumusete femeiasca le-a rostit unui... unui nemernic de secretar de avocat. si a mai spus si asta... "si va urmaream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes". A spus ea asta?... si a urmarit, intr-adevar, succesele mele, viata mea, modesta mea viata?... Spuneti daca nu e timpul sa izbucnesc in lacrimi de fericire. Ei bine, printesa, ei bine, donna Alba, vointa voastra se va implini. Daca procesul asta nu va fi castigat pana la venirea domnului Georges Radu serban, eu ma voi sinucide. Bine, bravo... Foarte bine a facut Curtea ca a comutat acest termen... Radu, cum sa-ti arat recunostinta mea ca adversarii te-au infrant, savantule tanar, la comutarea acea sfanta, hotaratoarea norocului meu. Iar dupa proces, scrisorile, nobila, sfanta, divina femeie a noptilor si zilelor mele, a vietii mele!

- Ai avut dreptate, ai avut dreptate, am fost un nemernic, un imbecil... imi striga printul Preda cand ma vazu. Cu siguranta ca ea ar fi rasplatit gestul meu cu... cu...

"Taci, imi venea sa strig auzindu-l. Taci, sa nu continui, sa nu-ti mai scape un cuvant ca te zdrobesc!"

imi muscam totusi buzele de durere si teama, si nu puteam rosti un cuvant. Doar in mintea mea se contura, se adancea tot mai temeinic hotararea: la noapte chiar, toate aceste scrisori, toate aceste fotografii... tot... tot... dar la noapte neaparat... nici o amanare mai mult... La nevoie il voi convinge cu mana in gat... il voi strange... Printul se plimba cu pasi largi pe dinaintea mea.

- Ai dreptate, bunule, scumpule prieten... Te-am batjocorit, te-am dezamagit poate cu vorbele mele de nobil decazut. Tu te-ai dovedit mai nobil, mai intelept... Am pierdut... am fost un nemernic... ea, cu siguranta... in fata gestului mare...

- Daca e intr-adevar un suflet deosebit, intervenii inabusit, sufocat, dezgustat cu desavarsire de mine ca pot sa arunc indoiala pe sufletul ei dumnezeiesc, pentru a potoli pe acest desucheat isteric de la urmarile gandului pe care ca un inconstient i-l sadisem in minte. Am spus ca puteai proceda astfel cu un adevarat suflet nobil, cu o doamna cu adevarat de inalta conditie, nu numai sociala dar, cum sa spun, spirituala.

- Este, domnule, este... tot ce doresti. Ce dracu', nu i-ai citit scrisorile, nu i le-ai ascultat, n-ai vazut ce suflet, ce suflet mare, nu princiar... dar imperial...

- Totusi, nu s-a dus la fratele tau in ultimele momente, cum se lauda...

- De unde stii tu asta... s-a dus... s-a dus... cum sa nu se duca.

- I-ar fi lasat ei intreaga avere... intelegi! strigai aproape scos din fire.

El se opri si ma privi mirat. Pe urma ridica din umeri si-si continua cursa...

- si daca nu s-a dus, ce importanta poate sa aiba.

- Are, strigai muscandu-mi buzele. Are. Pentru ca-i o femeie interesata si rea si-si va bate joc de naivitatea ta.

- Daca ar fi fost interesata, se ducea sa-l linguseasca, sa-i lase averea.

si dupa ce mai facu cateva tururi, printul se opri teapan, drept in crucea ochilor mei.

- Nu vezi, nu intelegi cat e de nobila si mandra aceasta femeie...? Nu poti deduce de aci ce va insemna pentru ea predarea tuturor acestor bilete...? Ce impresie adanca ii va produce...? Acest gest dezinteresat... care... pentru prima oara...

- Cum, si chiar ai de gand... te-ai hotarat intr-adevar definitiv sa-i dai scrisorile, sa... urlai din toate puterile, indreptandu-ma spre dansul cu bratele arcuite de atac...

- Ce te priveste pe tine? murmura el cu teama, examinandu-ma nelinistit, infricosat.

Aceasta neliniste vizibila imi descoperi indata greseala pe care as fi savarsit-o daca continuam in acelasi mod.

El se ferea uimit, dinaintea cuvintelor mele, ca de niste ispite.

- in definitiv, ai dreptate: ce ma privesc pe mine toate astea, nenorocitule? Dar ma gandesc la biata fiica-ta... parinte denaturat... Tu nu te mai gandesti la fiica-ta deloc, batran exaltat si libidinos, pe ea unde ai lasat-o?...

- I-o voi da chiar ei in grija...

- Serios?... dar atunci ea se va multumi sa-ti fagaduiasca toata solicitudinea pentru fiica... si se va descotorosi de celelalte pretentii... Tata si amant nu merge, ghiujule... trebuie sa-ti alegi.

si izbucnii iar in haz mare:

- Ia uitati-va la el ce energie l-a apucat, ce nebunie subita sa savarseasca fapte mari, eroice... acest nenorocit muritor de foame... Asta puteai s-o faci atunci, la inceput, printule, cand mai aveai vreo resursa... dar acum nu vezi cat esti de nenorocit?...

Ochii i se pleostisera iar, privindu-ma, cum i se intampla totdeauna cand il contrariai prea brutal si pe neasteptate. Aspectul caracteristic de mumie il recuprinsese.

- Acuma cum ai s-o intorci, nenorocitule? Spune singur cum ai s-o intorci? racneam inainte pentru a impiedica aceasta biata epava sa savarseasca intr-adevar o fapta mare si frumoasa, unica fapta frumoasa a vietii lui. Cum ai s-o schimbi: "Scuzati-ma, doamna, am revenit, nu mai sunt santajistul de pana acuma, va rog sa uitati toate estorcarile pe care le-am scos din poseta voastra sub cea mai odioasa amenintare..."

- Cu atat mai mult o va impresiona... revenirea asta... intelegi?... incepu el cu voce slaba, care prinse a se inzdraveni cu fiecare nou cuvant... Aceasta pocaire care dovedeste crunta lupta launtrica...

- Ei si, ei si? tipai pentru a-l impiedica sa se auda singur. Ei si? Foarte bine. Toate bune... Dar aici sa-mi raspunzi: cum poti s-o intorci pe urma la capitolul practic... "Pocaire, doamna, dar aveti grija de fiica mea... si nu uitati ca nici eu n-am ce sa mananc... Dati-mi, asadar, ceva amor, scumpa doamna, dar puneti si ceva de pomana. Inima voastra asezonata cu putine sarmale."

Radeam, tipam, ma strambam:

- intelege odata ca nu mai esti in stare sa savarsesti ceva deosebit... e peste puterile tale... esti pierdut... esti ruinat cu desavarsire, printule...

El se ferea uimit dinaintea cuvintelor mele ca de niste palme care l-ar fi izbit cu inversunare, una dupa alta...

- si apoi, iti spun: ea nu mai e aceeasi de odinioara... si apoi, daca n-ai avut ideea asta atunci... acum nu mai poti repara meschinaria... si,'in sfarsit... e fiica ta, printule, care te opreste... Acum nu mai poti, nu mai poti... esti mort... mort cu desavarsire... chiar daca vei incerca ceva, va esua cu desavarsire si vei pierde si bruma de avantaj pe care o ai acum... Esti mort, printule...

inaintam spre el, facand un pas cu fiecare nou cuvant. Iar el da pas cu pas inapoi dinaintea cuvintelor mele, pana cand se impiedica de pat si cazu in latul lui, privindu-ma cu ochii holbati. Ar fi momentul sa-i smulg cheile, imi strafulgera atunci prin cap. Dar bratele-mi cazura moi, caci orice tipat de groaza, orice scandal prabusea definitiv toate sarmanele mele sfortari!

Procesul... l-am castigat si donna Alba ma intampina fericita, in sala goala a clientilor, sa-mi multumeasca. (Doamne, de ce n-a fost procesul Ypsilantilor?...) Anisoara a fost in sedinta si-a urmarit toata lupta... (ce-as fi dat, donna Alba sa se fi aflat langa dansa!) Dar trebuie sa-i fi povestit de-a fir-a-par totul, totul, toata suita sentimentelor ei, peste care a dominat insa groaza cea mai teribila... Imposibil, dupa destinderea brusca, ce a urmat sentintei, nu se poate sa nu-i descrie intreaga zbatere a sufletului ei, asa cum descrii celor ce te asteapta cu nerabdare pericolul teribil prin care ai trecut pe drum. si eram singur, si erau multi, haita intreaga pe mine. Au tinut o sedinta intreaga si jumatate dintr-a doua numai dezbaterile. Iar deliberarea a mai tinut trei ore, in ziua urmatoare, cand in sala de sedinte a intrat alt complet.

Acum vad bine ochii donnei Alba: sunt albastri-cenusii, dar sunt grozav de grei. La cea mai neinsemnata departare se intuneca si-i crezi chiar negri, daca umbra care-i inconjoara e mai accentuata. E de neinteles aceasta intunecata schimbare a unor nuante atat de clare, atat de senine! Ce contribuie la ea? Cearcanele din jur, arcul categoric al sprancenelor? Poate toate la un loc si poate alte multe, pe care, cu siguranta, le-ai putea vedea bine, daca ea ti-ar ingadui sa-ti tii ochii prea aproape de ai ei.

Mana donnei Alba iti da o atingere moale si racoroasa si, scuturata putin, pare o coarda cu flexiuni de sarpe. La sarut are un gust delicios de racoritor si amarui. Albul ei palit se repercuteaza in mii de nuante la orice miscare, ca balonasele de sapun in soare.

Cat imi vorbeste, nu indraznesc sa-i privesc grumazul si varful de inimioara cu care taietura bluzei incearca sa i si vare intre sanii ce-o bombeaza usor intr-o parte si intr-alta: ascult doar vocea ei melodioasa, care spre dureroasa-mi surpriza, nu-mi spune prea mare lucru. Infinit mai putin continut ca deunazi, desi vorbe mai multe. As lua desigur mai bine seama acestei deosebiri, care n-a putut sa-mi scape, daca nu i-as citi recunostinta si bucuria ei toata in ochi. si mai cu seama teama aceea vaga, sfiiciunea aceea de printesa in fata acestui monstru elementar, care-i taie deodata drumul, imagine in care imi place atat sa ma vad.

Dar timpul e aproape cand teama asta - Dumnezeule, e cu adevarat de admiratie? - se va dilata in chip spaimantator. Cand nu vei sti sa citesti in ea unde se termina admiratia si unde incepe frica adevarata, nebuna? Cand amandoua aceste sentimente vor juca nestatornic in ochii ciudat intunecati, intrecandu-se unul pe altul! Spectacolul asta innebunitor il voi gusta in curand, foarte in curand, il voi gusta cu toate simturile si cu toti porii sufletului meu: atunci cand insasi donna Alba va fi in joc, asa cum Anisoara a fost zilele acestea.

Dar tocmai acum, gandul ca zadarnic pandisem plecarea printului Preda in noptile din urma ma incearca neplacut: parca-mi strange inima si parca-mi infasoara cugetul cu un val negru de presimtire rea. De aceea eu insumi nu ma prea simt la indemana in fata donnei Alba, nu sunt in stare sa-i ripostez cu nici un cuvant din cele ce pregatisem pentru aceasta asteptata intrevedere, cu toata seninatatea ei, care ma asigura ca pana in prezent printul Preda n-a intreprins nimic. Scrisorile, iata marea surpriza ce trebuie sa-i fac! Scrisorile, care o chinuiesc in lungi nopti si nelinistite zile, aduse si aruncate in poala-i ca niste flori culese de pe camp. Iata ce ar intrece peste masura orice succes juridic, orice izbanda castigata pentru o prietena buna, si chiar pentru ea insasi! intre un succes, o sfortare care intra in linia aptitudinilor si ocupatiunilor obisnuite si intre aceasta scormonitoare si indaratnica opera de sobol, de luni si ani de zile, pentru liberarea scrisorilor, pentru ea insasi si numai pentru ea, nu-mi pot inchipui nici ca se poate face comparatie. Oricand, sufletul femeilor a fost profund atins de aventura dificila si materiala, complicata si obscura, mai degraba decat de orice victorie, castigata la lumina zilei si dupa mijloacele de lupta de toate zilele. Extraordinarul, nepatrunsul, iata ce pot bucura un suflet ca al donnei Alba, mai ales atunci cand toate evenimentele converg spre persoana ei, o au pe ea insasi de cauza si fericirea ei de scop.

De aceea laudele de-acum, cu care ma intimideaza donna Alba, mi se par, poate, oarecum de circumstanta, oarecum mondene si retinute. As vrea sa-i vad cosul alb al pieptului, acest decolteu stralucitor, taiat de varful de inimioara al bluzei, zvacnind de surpriza si de groaza, as vrea sa vad fulgerul spaimei umplandu-i ochii de licarul lui rupt in franturi de lumina; as vrea sa-i vad mainile cu ondulari de serpi incepand involuntar miscarea care roaga si cere gratie: asemeni frumoasei castelane, sotie a razboinicului invins, vreau s-o vad cand oamenii razboinicului biruitor o duc tremurand inaintea cumplitei lui vointe suverane! si-apoi as vrea sa-i vad privirile, cand, cu o simpla miscare, cat mai simpla pregatita cu putinta, afectat de simplu, ii voi intinde dalbelor ei maini proprii puterea intreaga ce-o am asupra ei.

Spuneti-mi daca exista o satisfactie mai mare pe tot pamantul si in toata viata decat generozitatea asta cu iz de vechitura medievala, gestul asta de mic burghez devorat de inchipuiri romantice, polita platita imparateste frumoasei unei lumi mandre si necrutatoare, spre care accesul e taiat de cele sapte grele lacate ale dispretului congenital.

Sunt atat de aproape de acest considerabil moment al vietii mele si, cu toate astea, obiectul principal, iarba minunilor care-l poate realiza nu se afla in mainile mele; se gaseste in alte maini din stransoarea carora eu trebuie sa le smulg cu istetime ori chiar cu forta.

Niste maini negre, mumifiate, putin prea mici pentru a le compara cu labele zmeului din poveste, dar, cu aspectul lor cadaveric, destul de asemanatoare. Iata-ma-s in miezul povestii, cu fatul nazdravan care lupta si cu zmeul care apara gelos comoara fermecata. Asta e, asta e... tot romanul spre care nazuie don Quichotte de pe Cerna, cum nazuia si celalalt de la Mancha, veritabilul... Povestea, povestea... A te minti in poveste, a trai in poveste... asta e suprema necesitate sufleteasca... a fi candva eroul povestii... cea mai dulce si mai subtila mangaiere sufleteasca: a povesti despre tine sau a auzi pe altii povestindu-ti... sau mai mult decat orice pe lume a povesti lacomiei ei ascultatoare peripetiile trecute, pentru a smulge si a-i aduce fericirea.






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 832 ori.